Romanul cinic al anilor ’90

Într-un an care se anunţă deja foarte bun la capitolul proză (roman) românească contemporană – citez numai cîteva romane care nu trebuie ratate: Omul de la fereastră de Alexandru Vlad, Moartea lui Siegfriedde Octavian Soviany, Mierla neagră de Radu Ţuculescu, Celălalt Simion de Petru Cimpoeşu, MJC de Ion Iovan, Istoria Regelui Gogoşar de Radu Aldulescu sau În urmă nu mai e nimic de Cosmin Perţa –, prozatorul optzecist de forţă care este Cristian Teodorescu a publicat, la şase ani de la ultimul său roman, Medgidia, oraşul de apoi (2009), primul volum dintr-o proiectată trilogie, Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui (Cartea Românească, 2015). Revenit – din spre zona jurnalismului – cu arme şi bagaje pe teritoriul literaturii, pentru care a regăsit timpul necesar, deşi „cu mari întreruperi“, cum notează în „Mulţumirile“ finale, Cristian Teodorescu ne livrează un roman de excepţie, frisonant şi extrem de puternic, al „lumii noi“ (ca să reiau formula din titlul volumului său din 1996, Povestiri din lumea nouă) româneşti, postdecembriste. Roman cinic şi necruţător al fulminantelor ascensiuni economice şi mediatice de după 1990, într-o „tranziţie“ amestecată, a vechilor structuri securistice rezistente şi a noilor „legi de piaţă“ capitaliste, roman social, aşadar, de forţă – în stare să surprindă cu acuitate „ţesutul“ social şi politic teribil de amestecat al anilor ’90 (atît de departe de imaginea schematică în alb şi negru), dar şi cazurile individuale (personajul memorabil al Cîinelui) –, Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui reprezintă, trebuie spus din capul locului, un roman extraordinar, unul dintre cele mai bune romane ale lui 2015, dar şi unul dintre cele mai bune romane româneşti din postdecembrism. Aştept cu nerăbdare şi curiozitate – întrebîndu-mă ce va urma, în materie de medii şi personaje, după povestea fără menajamente a Cîinelui – celelalte două volume ale trilogiei (care are toate şansele să devină una de prim-plan a literaturii noastre contemporane).
 
Debutat editorial (cu două proze, Casa, respectiv Tapetul) în Desant ’83 (Cartea Românească, 1983), antologia de debut colectivă a optzeciştilor, Cristian Teodorescu a păstrat, peste timp, de acolo – şi anume, din celebra proză Tapetul, care conţinea notaţiile de jurnal ale coafezei Mina P. – acea ironie auctorială la adresa personajului, foarte gustată în epocă de optze - ciştii promotori ai postmodernismului literar. Ei bine, după revoluţia din ’89, postmodernitatea – de data asta in concreto, tehnologică şi economică, impusă de societatea de piaţă – îi ajunge din urmă pe optzecişti, transformînd fronda lor literară, şi tinerească, din anii ’80 într-o reală confruntare – politică, jurnalistică, socioeconomică – cu realităţile postdecembriste. În felul acesta, tonul ironic-ludic al naratorului din Tapetul se transformă, în Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui, de-a dreptul în cinism, pigmentat cu ironie amară şi necruţătoare la adresa protagonistului prin intermediul căruia avem acces la mediile de presă, politice şi de afaceri la nivel înalt care se dezvoltă în Bucureşti la începutul anilor ’90. Fost angajat al Institutului de Cercetări Alimentare din comunism – în care fabrica reţete de salam cu soia, caşcaval sintetic şi alte simulacre de produse alimentare –, Cîinele, căruia nu-i ştim decît această poreclă de bloc (un expert al mirosurilor, care „adulmecă“ – nu-i aşa? canin – orice tip de miros, aromă, damf ş.a.m.d.), devine, imediat după ’90, după un scurt episod de arest la poliţie în vremea Pieţei Universităţii, un „pîrlit“ de privatizat care-şi încearcă norocul – pe tarabe – cu o revistă de format mic dedicată reţetelor de bucătărie, Gastronomul (ironia sorţii! – am spune). După un scurt succes de tarabă – unde o transportă cu maşina proprie, vechea lui Ladă –, revista în care Cîinele îşi investise toţi banii se confruntă cu dificultăţi financiare, din care nu va putea ieşi decît prin asocierea cu cei patru sponsori sau „evanghelişti“ (e termenul cinic al naratorului): avocatul- senator Luca, deputata Nana şi oamenii de afaceri Mateescu şi Dumitru (ultimul, decedat rapid, urmat, la ceva vreme, de Luca). Acceptînd fără să clipească subordonarea completă în faţa acestor acţionari – care dovedesc, pe parcurs, a deţine un surprinzător (oare?) trecut (mai mult sau mai puţin) securistic – Cîinele, sau mai nou Gastronomul (căci devine vedetă de televiziune naţională, prin emisiunea care face pandant revistei – emisiune culinară şi de bune maniere), intră fără să vrea (căci nu ştie exact în ce se bagă) într-o lume de afaceri postcomunistă, controlată însă de foş - tii securişti şi spioni („interni“ şi „externi“, întorşi în ţară). Urmează o captivantă poveste detectivistică, în care Gastronomul – cursant în materie de limbi străine şi bune maniere al dnei Surugiu, vechea profesoară a securiştilor (ale cărei lecţii se încheie adesea în pat) – se trezeşte suspectat de poliţie de a fi implicat în moartea ei subită.
 
Romanul reprezintă un adevărat „manual“ de presă, după 1990 (autorul avînd o bogată experienţă publicistică la activ), dar şi de gastronomie – învăţate din mers, în anii aceia haotici, sau „romantici“, dacă vreţi (cu termenul Gabrielei Adameşteanu), în care arivismul, ascensiunea socială şi politică se puteau produce peste noapte. Numai aşa se explică amestecul şocant, dar cumva tipic perioadei, de rafinament (culinar) şi de grosolănie din parvenitul Cîine. Cartea e un regal al reţetelor gastronomice – un caz destul de rar în literatura noastră, nu foarte des preocupată de gastronomie –, dar şi un regal al observaţiilor olfactive: Cîinele este – aşa cum se spune – un veritabil nas, nu numai în gastronomie, dar şi în parfumerie, şi în adulmecarea mirosurilor în genere, de tot soiul (de unde, cel mai probabil, porecla), dînd dovadă de un simţ olfactiv ascuţit, pe care îl cultivă şi care se rafinează din ce în ce mai mult pe parcurs. Cristian Teodorescu manevrează – în ce-l priveşte – cu multă măiestrie un stil indirect liber care trădează psihologia protagonistului, fără să recurgă propriu-zis la o manieră psihologizantă, un stil care înlocuieşte adesea chiar şi dialogul, vorbirea directă a personajelor. Romancierul excelează, aşadar, aici nu numai în discursul gastronomic, ci şi în explorarea teritoriului olfacţiei: conducîndu- se după miros, Cîinele are acces, intuitiv, la o serie întreagă de intrigi şi informaţii ascunse despre angajaţii lui de la revista Supergastronomul (iniţial apare în text Gastronomul), dar şi despre toţi cei cu care vine în contact – diplomaţi, politicieni, afacerişti şi mai ales femei, din toate categoriile. Căci Gastronomul, pe măsură ce avansează în cariera lui mediatică şi de presă, e pîndit insidios de o criză de vîrstă, însoţită de probleme de virilitate (înfăţişate cu umor), care nu face decît să-i accentueze atenţia acordată femeilor şi, desigur, infidelităţile. Parvenirea vine la pachet cu înşelarea soţiei, Mari (fostă învăţătoare în comunism), şi cu neglijarea familiei (cei doi băieţi adolescenţi). În fond, istoria olfactivă şi gastronomică – cu melanjul ei de grosolănie, necizelare şi rafinare treptată a gustului şi simţurilor (pe măsura accederii la bani şi lux) – pe care ne-o oferă acest (puternic) personaj coincide cumva cu istoria parvenirii unei întregi clase de sus postdecembriste.
 
Pe lîngă relevanţa lui socială, personajul are, însă, şi o istorie familială tipică, pe care romancierul o surprinde cu subtilitate şi – să nu uităm – cinism: după un şir de tribulaţii amoroase hrănite de spaima pierderii virilităţii (Cîinele e aproape obsedat sexual – ne indică ironic naratorul), după certuri conjugale şi împăcări pasionale, Cîinele se reîntoarce acasă, la soţie şi băieţi (cărora le cumpără cîte un apartament) – romanul se încheie aici, la modul ambiguu, retrasînd un soi de umanizare a protagonistului, revenit în cadrul familiei (deşi se teme că a cumpărat- o, practic, cu conturile în bancă şi cu cele două apartamente).
 
„Cred că eşti un ticălos inocent, ca şi mine!“, îi spune Nana, spre final, Cîinelui, sintetizînd atît de bine parcursul acestui personaj: acceptînd subordonarea iniţială faţă de „evangheliştii“ cu trecut securistic, Cîinele sfîrşeşte prin a-şi pierde şi „inocenţa“ afaceristică pe piaţa de-a dreptul „virgină“ a tranziţiei postdecembriste; ea se transformă, încetul cu încetul – pe măsură ce preia controlul total în redacţie –, în alienare (faţă de cei din redacţie, faţă de cei de acasă şi de el însuşi). Notez şi un contrapunct plin de umor savuros, ce revine adesea în carte – monologul Cîinelui în scuarul ce adăposteşte statuia „socialistului cîrciumar“ Gherea, inspiratorul protagonistului, cel care îi însoţeşte, practic, evoluţia de la un „privatizat pîrlit“ la un afacerist mediatic, de sute de mii de dolari. De ironia sarcastică a prozatorului nu scap, aşadar, nici socialiştii (marxişti), nici afaceriştii (capitalişti: vezi „evangheliştii“), nici ariviştii, nici feministele militante sau femeile de carieră (diplomate, avocate, politiciene: vezi Nana sau Valeria, „redactoriţa-şefă“) – aflate, totuşi, la început, în anii ’90.
 
Cristian Teodorescu execută, în acelaşi timp, şi un tur de forţă de la periferie spre centru, de la Şoseaua Virtuţii, din cartierul (cît un sat!) Militari, unde locuieşte Cîinele, la zona Unirii, unde va cumpăra cele două apartamente destinate copiilor săi. Şi să nu uităm şi firul detectivistic al cărţii, moartea misterioasă a doamnei Surugiu, urmată de aceea a acţionarilor revistei, Dumitru şi Luca – evenimente în care marele „păpuşar“ pare să fie acţionarul principal, Mateescu.
 
Cronică exemplară a primilor ani postdecembrişti (care prinde inclusiv Piaţa Universităţii sau fenomene precum Caritas-ul) şi galerie de personaje memorabile (începînd cu Cîinele şi continuînd cu „evangheliştii“, Nana, Mari, secretara Alina, redactorul-şef Valeria etc. etc.), Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui este un roman extraordinar, cinic şi sulfuros, al societăţii româneşti din capitalismul incipient, în care trauma comunistă se amestecă inextricabil cu rezistenţa vechilor structuri securistice, într-un melanj frisonant, pe care Cristian Teodorescu are curajul să-l redea literar, cu mare măiestrie. Unul dintre cele mai bune romane din 2015 şi din ultimii ani.
 
Cristian TEODORESCU
Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 328 p.