Treceți la conținutul principal

LECTURI ÎN VREMURI DE AUSTERITATE. Viaţă şi moarte în patru romane

Patrick Modiano (n. 1945) este cel mai recent, ca să nu spunem ultimul – se vede, la fiecare pas, ce gingaşă, dulce şi frumoasă e limba română – laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Nu mai comentăm deciziile juriului, nici comentariile comentatorilor români – în general, mai mult boscorodeală decît lecturi serioase şi aplicate –, ci mergem direct la surse. Cărţi. Mai multe volume şi mai multe titluri ale lui Modiano au atras interesul cîtorva edituri româneşti. Avantajul de a te ocupa de cărţile lui Modiano este că sînt subţirele. Remarca asta o făcea şi sagacele Costi Rogozanu, bun critic, după opinia mea, care, dacă nu mai scrie – decît rar – ,vorbeşte despre cărţi, cel puţin la obiect. L-am descoperit pe Modiano abia după apariţia unui excelent dosar/caietModiano (L’Herne, 2012), unde profilul lui era devoalat nu doar de scrisori şi fotografii inedite, ci şi de numeroasele intervenţii elogioase şi admirative ale unor nume dintre cele mai mari (inclusiv Cioran) ale culturii/ literaturii franceze. Păcat că nu avem şi noi astfel de alcătuiri biobibliografice care să dea contur şi consistenţă personalităţilor din cultura noastră. Călătorie de nuntă (Editura Polirom, 2014, traducerea din limba franceză de Elena-Brânduşa Steiciuc, colecţia „Biblioteca Polirom“) este un roman din 1990.Bulevardele de centură (tot Polirom, 2014, traducerea Livia Storescu, reeditat în aceste luni) a circulat la noi şi înainte de 1989. Un roman cu propoziţii scurte, ce reface destinul unei femei şi o poveste de dragoste. Mai multe, cine pe cine a iubit. O cădere în timp, o cădere în viaţa lăuntrică a unui realizator de documentare care bate tot mapamomdul. O femeie s-a sinucis. Cîndva. Nimeni nu mai ştie nimic de ea, din trecut, din frînturi de întîmplări, memoria reface totul. Parisul, ca personaj, unde trăieşte, de fapt, naratorul, şi Milano, unde moare acea femeie. Barbès-Rochechouart, Montmartre, Etoile, Châtelet, bulevardele Soult şi Wagram, metroul, Porte Clingnan - court, Grădina zoologică din Vincennes, da, Parisul, care e şi altceva decît atentate teroriste şi mascaţi înarmaţi pînă în dinţi. Sîntem plimbaţi mereu în spaţiu şi timp. Saint-Tropez, o aventură la mare, toate au un început, căderea în trecutul unei femei iubite, Coasta de Azur, 1942, o aventură, apoi, Parisul mereu generos pentru deambulări de tot felul, finalul la Milano. E firesc să se întîmple ceva. Orice. De-ale vieţii. De-ale literaturii. Greu de găsit, astăzi, un roman în care să nu se moară. Dacă nu se sinucide cineva, este ucis. Moartea individuală, moartea colectivă, moartea ca fapt banal, se trăieşte. Bun, foarte bun, romanul lui Modiano, realmente. Şi fără Premiul Nobel ar merita citit.
 
O altă poveste, istoria relaţiei dintre un tată şi-o fiică (şi invers), o altă poveste franţuzească şi pariziană deopotrivă găsim în romanul Nimeni (Editura Pandora M, 2014, traducerea Svetlana Cârstean, colecţia „Literary Fiction.“) al unei autoare mai puţin cunoscute la noi, Gwenaëlle Aubry. Scriitoarea (n. 1971, Premiul Femina, 2009, pentru acest roman, cu un prestigiu internaţional în curs de configurare rapidă, dovadă prezenţa pe mai multe liste de premii: Médicis, Goncourt, Premiul Academiei Franceze) se dovedeşte o bună cunoscătoare a psihologiei umane. Pătrunde în locuri întortocheat accesibile. În sufletul şi mintea oamenilor. Structura romanului e inedită – e greu să mai descoperi roata astăzi, dar încercări se fac –, literele alfabetului constituind un incipit pentru fiecare capitol. Alfabetul latin, evident. Iată ce spune Gabriela Adameşteanu de - spre acest roman. „Un apreciat profesor de drept lasă moştenire un manuscris în care, povestindu-şi boala (sindromul maniaco-depresiv), şi-a căutat identitatea pierdută. Boala l-a transformat într-un „nimeni“, dar comentariul profund, nu nuanţat, al fiicei îl recompune din măştile ordonate alfabetic. Două voci, două vieţi decalate, efortul de a ascunde suferinţa, de a atinge sau de a păstra normalitatea. O carte tulburătoare, pasionantă, impecabil scrisă, despre legături indestructibile de familie, despre graniţa incertă dintre literatură şi proiecţiile psihice.“ Ce spune Simona Sora, tot pe coperta a IV-a a volumului: „Dacă tata ar fi trăit, spune Virginia Woolf în Jurnal, n-aş fi scris nici un cuvînt. Pentru că tata n-a reuşit să trăiască niciodată cu adevărat, pare să spună Gwenaëlle Aubry, în Nimeni, a trebuit să încep să scriu. Romanul familial şi, mai ales, figura tatălui retează sau, dimpotrivă, autorizează fantasma scriitoricească. A deveni scriitoare înseamnă, pentru Gwenaëlle Aubry, a da o voce unui părinte pierdut în propria-i nevroză, înseamnă a dialoga cu eurile lui multiple, înseamnă a-l autoriza să existe măcar după moartea sa fizică. Iar acest dialog – care ne implică şi pe noi, fie că citim, fie că scriem – s-ar numi Nimeni, aşa cum foarte bine s-ar putea numi Noi, toţi.“ Ce să mai spun? Eu nu mai am nimic de comentat sau de adăugat. Bună ideea editurii de-a apela la opinia unor distinse prozatoare, mult mai corecte în aprecierile lor, decît propoziţiile luate de-a gata din diverse publicaţii, oricît de faimoase.
 
David Foster Wallace (n. 1962, s-a sinucis în 2008) este un scriitor american, care debutează, în 1987, cu romanul Mătura sistemului (Editura Curtea Veche, 2014, traducerea din limba engleză de Adrian Buz, coperta, Griffon and Swanns, minimalistă în exces – ca să exprime ce? –, colecţia „Byblos“) care a avut un mare succes în Statele Unite. Următoarele cărţi, povestiri şi romane i-au creat o anume faimă, nu greu de obţinut sau pierdut prin teribilele mecanisme de promovare a editurilor de peste ocean. Avem acum, la îndemînă, un prim volum tradus în româneşte, şi ne putem face o idee singuri dacă traducerea cărţilor lui Wallace, în peste 20 de limbi, a meritat efortul sau nu. Acţiunea, polimorfă şi multietajată – este vorba despre orice în acest roman, unde apare şi un simpatic papagal cu numele Vlad Ţepeş, pe lîngă diferite feluri de cîrnaţi, Cat Stevens, taţi şi bunici, autostrăzi, restaurante, prezervative, iubiţi şi antihrişti; totul denotă dezordinea asumată a societăţii americane din anii ’80 –, începe cu un splendid capitol decupat din viaţa studenţească. Doi băieţi răi, studenţi, bine băuţi şi drogaţi, dau buzna peste trei adolescente într-un cămin de colegiu. Al fetelor. Ei vor să se amuze/distreze, violenţa nu e doar de limbaj, lipseşte puţin să iasă rău. Un parcurs epic cinematografic în sine acest (excelent) capitol care ne introduce personajele – sîntem în 1981, ca mai apoi, tot conţinutul romanului să se verse în 1990, cînd deja întîmplările o iau razna. Întîmplări reale sau cam tra-la-la, cu toate ingredientele postmodernităţii literare americane. Comparaţiile cu scrisul lui Don De Lillo şi Thomas Pynchon sînt corecte – l-aş adăuga pe Robert Coover, pentru dimensiunea pe alocuri, metafizică şi fantastică-magică a textului – şi dau în mare măsură cheia de lectură a unui corpus compact de evenimente /întîmplări, altfel disipate pe spaţii narative mici, foarte american în detalii şi în psihologia colectivă. Da, romanul a meritat să fie tradus în peste 20 de limbi.
 
Sebastian Faulks, scriitor britanic, care nu este la prima apariţie în limba română, semnează, de această dată, masivul roman Cîntecul păsărilor (Editura Litera, 2014, traducere din limba engleză Justina Bandol, colecţia „Premium“), tradus şi publicat, şi el, tot în peste 20 de ţări. Ca idee, mă gîndesc acum care dintre autorii români, e vorba aici despre prozatori, a fost tradus în peste 20 de ţări? Probabil ar intra în competiţie Zaharia Stancu şi Mircea Cărtărescu, în mod cert Norman Manea sau Varujan Vosganian s-ar apropia de astfel de cifre, dacă ar fi să ţină cineva socoteala. În Cîntecul păsărilor, avem două poveşti de dragoste şi una de război. Primul Război Mondial a dorit autorul să fie în atenţia noastră. Chiar dacă doar pe mari fragmente, intercalate temporal şi geografic cu altele. Ba sîntem în Franţa lui 1910,1916, 1917, 1918, ba în Anglia lui 1978 şi 1979. Iubiri individuale, morţi în grup. Nu se mai moare pe cont propriu, la bucată, ci la grămadă, colectiv. Marea Britanie pierde 60.000 de militari în lupte, într-o singură zi. Enorm. Marele Abator uman, comemorat anul trecut de beligeranţii de odinioară, a deschis calea către alte nenorociri care au urmat. O prefaţă confesivă şi explicită a autorului însuşi – din 2004, romanul a apărut în 1993 – consemnează nu doar tribulaţiile cărţii, ci şi demersul întregului său proiect. Nu doar literar. Un roman despre barbaria unui război, un război care deja pare uitat prin muzee, arhive şi memoria cîtorva supravieţuitori. Acum, detaliile de zi cu zi vin înapoi prin timp. Bine creionate, bine redate, nu ştiu cît de bine asamblate între ele. O meditaţie profundă însă despre cine sîntem noi, aşa ca plămadă repede trecătoare. Prin viaţă şi prin literatură. Eroii şi eroinele de roman au şanse să trăiască mult mai mult decît ne este dat nouă.

Postări populare de pe acest blog

Subway Performer Mike Yung - Unchained Melody (23rd Street Viral Sensation)

Is this The end? Australian inventor creates a special character - Ћ - to replace English language's most common word

It is the most commonly used word in the English language. But, if an Australian restaurateur has his way, our use of 'the' could be about to change forever. Paul Mathis, from Melbourne, has designed the letter 'Ћ' as a replacement for 'the'. Idea: Paul Mathis, from Melbourne, has designed the symbol above as a replacement for 'the'. This is a scene from a promotional video   The businessman is now lobbying Apple asking to promote his app, which features the character in its iTunes store. In an interview with The Sydney Morning Herald, he said: 'The word "and" is only the fifth-most used word in English and it has its own symbol – the ampersand. 'Isn’t it time we accorded the same respect to "the"?' As reported by The Telegraph, Mr Mathis, who has opened more than 20 restaurants and hotels across Australia, has invested AUS $38,000 (£23,500) in the new app. But despite his optimism, it has s...

Engleza și franceza în dialect oltenesc. Greșeli monumentale pentru străinii care vin la Brâncuși

Foto: Radu Ciocoiu/Facebook via adevarul.ro Turiștii străini care ajung în Gorj ar face bine să citească Wikipedia  înainte. Și asta pentru că panourile informative și cărțile poștale despre Ansamblul Monumental „Constantin Brâncuși” conțin mari greșeli de traducere. În Târgu Jiu, turiștii pot cumpăra de la Centrul de Informare Turistică Brâncuși vederi cu marile opere ale sculptorului român: Coloana Infinitului, Poarta Sărutului, Aleea Scaunelor, Masa Tăcerii. Numai că traducătorii gorjeni au reușit teribila „performanță” de a greși două dintre numele acestor monumente: – numele în franceză al Coloanei Infinitului este „LA COLO N E SANS FIN” (varianta corectă este „LA COLO NN E SANS FIN” ); – numele în franceză al Mesei Tăcerii este „LA TABLE DU SIL A NCE” (varianta corectă este „LA TABLE DU SIL E NCE” . „Este foarte probabil ca denumirile să fi fost traduse de oameni slab pregătiţi, care nu au consultat nici măcar un dicţionar şi s-au grăbit. ...