Către un începător în literatură

radu parpautaNu poţi trăi singur. Trebuie să intri într-un grup, aşa că îţi faci un grup de autori dezamăgiţi ca şi tine. Aceasta e o mângâiere pentru tine, dar primejdiile care te pasc nu se încheie aici. 

C.G. P. mi-a scris „în privat” pe Facebook: „Ok şi baftă la scris. Vezi că unii cititori sunt nerăbdători şi nu se face să-i laşi să aştepte prea mult. Hai pa şi inspiraţie.” La început nu am dat importanţă frazei de la mijloc: Poate că a fost o vorbă aruncată la întâmplare de şturlubaticul C., mi-am zis. După o vreme însă am cugetat: Oare scriem (scriu) în funcţie de răbdarea sau nerăbdarea cititorului? Trebuie să-i alimentăm mereu cu texte pe cititori precum fochistul de altădată arunca cu lopata cărbuni, ca să încălzească cazanul? Să aruncăm des câte o ciozvârtă de text, ca să liniştim câinele cititor nerăbdător? Se pare, într-adevăr, că receptorul de artă ordinar aşa voieşte: L-a văzut în tinereţe pe nu ştiu ce actoraş, a decretat că e un mare actor şi vrea să-l vadă tot aşa şi atunci când e un moş ţicnit cu diaree logoreică. Sau: a citit când era adolescent un roman horror de Stephen King şi vrea să citească toate romanele tot mai edulcorate ale autorului american. Sau: Au făcut nişte americani un film-comedie reuşit numit „Academia de poliţie”: scenariu plin de haz, actori inspiraţi etc. După succesul „de casă”, cei de la studiouri, care miros succesul grosier precum musca rahatul de pe cărare, au turnat la foc automat alte câteva filme cu acelaşi subiect standart: tot mai fără substanţă, leşinate şi fără haz.

La fel se întâmplă şi în literatură, tinere începător în ale scrisului. Nu îmi mai pierd timpul, ca să dau exemple. Sunt cu duiumul şi la îndemâna oricui. Numai lucrul în serie îţi asigură succesul. Toţi nimuricii scriu mai bine ca tine pentru că scriu mai repede. Dacă te apleci mult asupra stilului, dacă umbli după armonia frazelor, după măiestrie, eşti îngropat repede de stilul amorf, aluvionar, fără pretenţii, chiar agramat şi având mirosul mizerabilist al Glinei, căci, vezi Doamne! e ca-n viaţă. Iar preţuirea publicului merge spre aceştia din urmă, este invers proporţională cu meritul literar. Această masă de scribalăi ( nu vorbesc aici de cei prolifici de la natură şi valoroşi!) bombardează mereu publicul cititor cu noi şi noi scrieri. La foc automat! Iar ţintele sunt aceleaşi: deprinderile deja ştiute de cititorul de tip câine pavlovian. Noul incomodează. Stilul „lucrat” sau, în genere, altceva-ul deranjează. Profunzimea şi desenul ascuns în iţele scrisului obosesc. Mai bine feisbucul, mai bine ochiul de levănţică al televizorului, care ne otrăveşte mortal spiritul asemeni ochiului vrăjit al cerbului din poveste. Mai bine cenuşiul arhicunoscut al literaturii de serie, semipreparatele lacrimogene arhicunoscute şi uşor masticabile de tip Hollywood (Holy+udâ Sfântul Ud), amestecate cu niţică politică sau psihologie freudiană de cantină populară, totul într-un consommé murakamian de sex cât cuprinde şi în final cu un vârf de cuţit de filosofie.

Înfundat în muşuroiul acesta de furnici oarbe workoholice şi stahanoviste, care te mai şi dispreţuiesc activ pe deasupra, nu-ţi rămâne decât să cauţi autori ca şi tine, de obicei marginali dezamăgiţi. Poţi găsi uşor autorii, care nu umplu paginile cu uşurinţa cu care automatul de cafea se uşurează în paharul de plastic: călduţ şi leşios! Când L.T. spune undeva că scrie de doi ani şi nu a publicat nimic, fiindcă e nemulţumit de cele scrise (şi asta după ce a publicat un roman de succes, care putea să-i dea prilejul scrierii unui şir de romane concrescute din primul), am zis: Ecce scriitorul! De când am citit această mărturisire a lui, îl privesc cu alţi ochi: mai cald, mai apropiat, deşi, fireşte, îl compătimesc pentru această sincopă de scris. Dar să ştie că nu sincopa este cea mai importantă. Va trece. Să ştie (şi asta îl va întări!) că putinţa vremelnică a scrisului este marca talentului.

Dar să ne întoarcem. Nu poţi trăi singur. Trebuie să intri într-un grup, aşa că îţi faci un grup de autori dezamăgiţi ca şi tine. Aceasta e o mângâiere pentru tine, dar primejdiile care te pasc nu se încheie aici. Dacă ai destulă glagorie în cap, de multe ori începi să-ţi dai seama de la o vreme că ai intrat într-un cerc exclusivist cu monotonii de club englezesc: aceleaşi discuţii dezamăgite, aceleaşi bârfe fanariote şi acelaşi subtil dispreţ reciproc. Şi izvorul de mângâiere, care era cercul tău de scriitori, începe să sece. Decepţiile îţi pot învârtoşa sufletul. Invidia, normală până la un punct, poate să se ridice la rang de ură. Când vezi că prietenii tăi, dezamăgiţi ca şi tine, nu mai sunt capabili să guste nici o manifestare de talent a altcuiva din afara cercului vostru, trebuie să ştii că ai o problemă. Ai grijă să nu te molipseşti! Când măiestria altuia (fie el şi ticălos ca om, codoşul codoşilor, fie el şi nesuferit de vanitos etc.) trezeşte aversiunea intimilor tăi, să faci bine şi să te depărtezi de aceştia. 
Spectacolul bâlciului deşertăciunilor altora, linguşirea, sau codoşlâcul lor nu trebuie să-ţi astupe simţul adulmecării literaturii adevărate, alcoolul tare al talentului. Aşa că, până la urmă, rămâi tot singur. Singur în cea mai mare hărmălaie. Singur, mimând tumultul „breslei” scriitoriceşti, establishment-ul, rutina şi convenienţele acesteia. Singur cu scrisul tău încet, cu poticnelile tale de tot felul, cu bucuriile tale tot mai împuţinate, care până la urmă se reduc la una singură - bucuria scrisului!

autor: Radu Părpăuţă (scriitor, traducător şi publicist)
sursa: ziaruldeiasi