Treceți la conținutul principal

SFada cu literatura. Între „New Weird“ şi ciudăţenii, între debut şi re-boot

„New Weird“ este, probabil, primul dintre sub-curentele fantasticii care s-a bucurat de o dezvoltare cvasi-simultană (adică n-am mai aşteptat 10 ani să înţelegem ce se întîmplă) în România şi în spaţiul anglo-saxon. O întoarcere la şi o extindere a ceea ce fusese literatura insolitului nu neapărat fantastic din Anglia victoriană, o reacţie la post-cyberpunk, diferită de steampunk (cu care îşi dispută mari teritorii de graniţă în estetica urbanului şi în re-codificarea moravurilor), literatura „New Weird“  a apărut după anul 2000 în Marea Britanie şi a avut imediat ecou în restul mediului literar anglofon. „New Weird“ se datorează aproape exclusiv popularităţii şi energiei lui China Miéville, care a avut cu romanul său Perdido Street Station, în 2000, acelaşi impact ca William Gibson, cu Neuromancer, în 1984. În afară de traducerile reuşite de Millenium Press (antologia soţilor VanderMeer, din 2008) şi Tritonic (trilogia lui Miéville, cu începere în 2005), în limba română a apărut „New Weird“ de calitate sub semnăturile Kult (Ana-Maria Negrilă, Costi Gurgu, Bogdan Bucheru, Jean-Lorin Sterian), antologia Radharc (Millenium Press, Satu Mare, 2005) continuând să fie, până în ziua de astăzi, cea mai bună carte de (sub)gen de la noi.

index
Debutul cu romanul Spre seară nu se întâmplă nimic al lui Cătălin Marin (editura Karth, Bucureşti, 2014) nu cade, iată, din cerul aculturaţiei cu orice chip. Ba s-ar putea spune, la terminarea lecturii, că relativa întârziere îi conferă o anumită eleganţă. Altfel spus, Cătălin Marin şi-a scris romanul nu pentru că dorea o carte „New Weird“, ci pentru că aşa a simţit că trebuie să scrie. Într-un oraş nenumit care conţine mahalale şi un centru nedelimitat clar, cu un port la o mare anonimă, trăiesc personaje ale căror nume din două silabe provin în principal din engleză şi care primesc din cînd în cînd replica unora cu nume provenind din franceză, germană, rusă etc. Atmosfera şi codurile comportamentale sunt departe de-a fi anglo-saxone, mai degrabă levantine, sau măcar sînt ceea ce simt şi fac nişte expaţi anglo-saxoni aproape asimilaţi de un port levantin. Se vorbeşte de precizie, mai ales în legătură cu timpul (personajul principal, Django Schifrin, este ceasornicar), de ordine, de coincidenţă, dar nu se ţine seama de ele. Nu este cazul să ne aducem aminte de Lawrence Durrell, Cătălin Marin deschide şi închide mai multe poveşti de-a lungul romanului său de 17 capitole decît tot cvintetul alexandrin la un loc, sîntem în altă parte a narativului, în aceeaşi literaritate. Marea majoritate a capitolelor din Spre seară nu se întâmplă nimic au în centru o poveste de iubire care se termină rău. Trei exemple: Benoit Grapelli se trezeşte într-o dimineaţă că nu se mai poate vedea, căci îşi spusese că dacă fata de care s-a îndrăgostit nu există – fiindcă n-a reuşit să o regăsească –, nici el nu există; moare zdrobit de pavaj – autorul ştie că nu trebuie să spună dacă este sau nu sinucidere (capitolul V). La fel, Alistair Stokes trăieşte cu Sophie Saint Germain, dar „inima lui avea nevoie de fantasma Denissei“ şi ajunge să îşi piardă minţile vizualizând-o şi conversând cu aceasta (capitolul XI). Nici protagonistul Django nu scapă neatins, aventura sa cu Catherine, femeia pe care o confundase cu dragostea sa secretă, rămâne exact ceea ce este – o aventură de o noapte (capitolul XVI). Totuşi, nu în catalogul de iubiri rezidă efectul de lectură al romanului lui Cătălin Marin, ci în modalitatea în care le spune, iar aceasta este de sorginte „New Weird“. Probabil puriştii (dacă există şi pentru „New Weird“ ca pentru celelalte sub-curente) ar fi cerut decoruri mai elaborate, obiecte şi mai bizare, câteva amănunte ale cotidianului cu semn schimbat, şi încheieri ambiguizate sau ritualizate ale conflictelor. Spre seară nu se întâmplă nimic este, totuşi, numai romanul de debut al lui Cătălin Marin, cu un echilibru foarte bun între conţinut şi expresie, astfel că dacă următoarea carte va veni, poetica ei are de unde să crească barocul „New Weird“ abia schiţat aici. Spre seară nu se întâmplă nimic este cel mai bun debut in fantastica românească de la Îmblânzitorul apelor al lui A.R. Deleanu.

A doua carte a lui Cristi Giambaşu,Epitetele iubirii (Karth, Bucureşti, 2014), are cu fantasticul, cu literatura în general, o conexiune ciudată la propriu, un „New Weird“ sui-generis. Cele nouă capitole ale opului sînt scrise fiecare într-o retorică diferită: primul este un basm cu animale, al doilea este proză psihedelică, al treilea este scris ca teatru, al patrulea începe ca proză realistă şi se încheie într-o pastişă a Divinei Comedii (nu degeaba protagonista se numeşte Beatrice… şi Moraru), al cincilea începe ca o proză realistă şi continuă cu un delir de grandoare, al şaselea este scris în discurs dramatic, ar putea fi teatru erotic dacă…, al şaptelea este o şedinţă de hipnoză, al optulea este epistolar, al nouălea este sfîrşitul, este scris ca un final de basm – aşezare la casa de piatră a iubiţilor-miri – şi eseu filozofic. Toate retoricile sînt puse de Cristi Giambaşu în slujba unei poetici a tumultului senzual care produce descărcări mentale ce duc, la rîndul lor, la acest de neoprit torent textual în undele căruia se rostogolesc de-a valma enormităţi şi platitudini, referinţe culturale şi descrieri stîngace, confesiuni şi fantasme. Efectul total este năucitor şi ridicol în acelaşi timp, năucitor prin beţia de cuvinte şi ridicol prin insistenţa cu care autoreferinţele se iau în serios. Epitetele iubirii ar putea trece drept un catalog de exerciţii de stil, dacă nu ar fi a doua carte a autorului şi dacă nu ar exhiba convingerea genialităţii acestuia (vezi epistolarul – turul mondial de lansare a unei cărţi de Cristi… Deistaşu, personajul principal masculin prins în stihinica poveste de dragoste cu Beatrice M.); confuzia scriitor-autor-narator nu îmi aparţine, am căutat cu sîrg vreo marcă a distanţării, a obiectivării, a auto-ironiei sau a ironiei simple pe tot parcursul Epitetelor… şi nu am găsit. Nu vreau să dau nici un citat edificator din această… ciudăţenie, mai ales din prea desele încercări de transcriere a extazului şi/sau tehnicilor erotice, atît de bombastice încît nu ating nici măcar pornografia, deşi sînt foarte explicite, ci un nou nivel al rizibilului. Totuşi, din capitolul de teatru (Eroticacte – sic!), scena 8, la pagina 178, începe astfel: „Admiraţia beethoveniană a chipului dezvelit/ Evoluţiei feminine generează din hormoni inventivi, / În-timp-ce întinderea judiciosului kilocuvânt…“ şi aşa mai departe. O foarte bună aducere aminte că nu trebuie să caut prima carte a lui Cristi Giambaşu şi un îndemn să nu o aştept pe următoarea. 
Autor: Cătălin BADEA-GHERACOSTEA 
sursa: observatorcultural.ro

Postări populare de pe acest blog

Subway Performer Mike Yung - Unchained Melody (23rd Street Viral Sensation)

Is this The end? Australian inventor creates a special character - Ћ - to replace English language's most common word

It is the most commonly used word in the English language. But, if an Australian restaurateur has his way, our use of 'the' could be about to change forever. Paul Mathis, from Melbourne, has designed the letter 'Ћ' as a replacement for 'the'. Idea: Paul Mathis, from Melbourne, has designed the symbol above as a replacement for 'the'. This is a scene from a promotional video   The businessman is now lobbying Apple asking to promote his app, which features the character in its iTunes store. In an interview with The Sydney Morning Herald, he said: 'The word "and" is only the fifth-most used word in English and it has its own symbol – the ampersand. 'Isn’t it time we accorded the same respect to "the"?' As reported by The Telegraph, Mr Mathis, who has opened more than 20 restaurants and hotels across Australia, has invested AUS $38,000 (£23,500) in the new app. But despite his optimism, it has s...

Engleza și franceza în dialect oltenesc. Greșeli monumentale pentru străinii care vin la Brâncuși

Foto: Radu Ciocoiu/Facebook via adevarul.ro Turiștii străini care ajung în Gorj ar face bine să citească Wikipedia  înainte. Și asta pentru că panourile informative și cărțile poștale despre Ansamblul Monumental „Constantin Brâncuși” conțin mari greșeli de traducere. În Târgu Jiu, turiștii pot cumpăra de la Centrul de Informare Turistică Brâncuși vederi cu marile opere ale sculptorului român: Coloana Infinitului, Poarta Sărutului, Aleea Scaunelor, Masa Tăcerii. Numai că traducătorii gorjeni au reușit teribila „performanță” de a greși două dintre numele acestor monumente: – numele în franceză al Coloanei Infinitului este „LA COLO N E SANS FIN” (varianta corectă este „LA COLO NN E SANS FIN” ); – numele în franceză al Mesei Tăcerii este „LA TABLE DU SIL A NCE” (varianta corectă este „LA TABLE DU SIL E NCE” . „Este foarte probabil ca denumirile să fi fost traduse de oameni slab pregătiţi, care nu au consultat nici măcar un dicţionar şi s-au grăbit. ...