Debutul cu romanul Spre seară nu se întâmplă nimic al lui
Cătălin Marin (editura Karth, Bucureşti, 2014) nu cade, iată, din cerul
aculturaţiei cu orice chip. Ba s-ar putea spune, la terminarea lecturii, că
relativa întârziere îi conferă o anumită eleganţă. Altfel spus, Cătălin Marin şi-a
scris romanul nu pentru că dorea o carte „New Weird“, ci pentru că aşa a simţit
că trebuie să scrie. Într-un oraş nenumit care conţine mahalale şi un centru
nedelimitat clar, cu un port la o mare anonimă, trăiesc personaje ale căror
nume din două silabe provin în principal din engleză şi care primesc din cînd
în cînd replica unora cu nume provenind din franceză, germană, rusă etc.
Atmosfera şi codurile comportamentale sunt departe de-a fi anglo-saxone, mai
degrabă levantine, sau măcar sînt ceea ce simt şi fac nişte expaţi anglo-saxoni
aproape asimilaţi de un port levantin. Se vorbeşte de precizie, mai ales în
legătură cu timpul (personajul principal, Django Schifrin, este ceasornicar),
de ordine, de coincidenţă, dar nu se ţine seama de ele. Nu este cazul să ne
aducem aminte de Lawrence Durrell, Cătălin Marin deschide şi închide mai multe
poveşti de-a lungul romanului său de 17 capitole decît tot cvintetul alexandrin
la un loc, sîntem în altă parte a narativului, în aceeaşi literaritate. Marea
majoritate a capitolelor din Spre seară
nu se întâmplă nimic au în centru o poveste de iubire care se termină rău.
Trei exemple: Benoit Grapelli se trezeşte într-o dimineaţă că nu se mai poate
vedea, căci îşi spusese că dacă fata de care s-a îndrăgostit nu există –
fiindcă n-a reuşit să o regăsească –, nici el nu există; moare zdrobit de pavaj
– autorul ştie că nu trebuie să spună dacă este sau nu sinucidere (capitolul
V). La fel, Alistair Stokes trăieşte cu Sophie Saint Germain, dar „inima lui
avea nevoie de fantasma Denissei“ şi ajunge să îşi piardă minţile vizualizând-o
şi conversând cu aceasta (capitolul XI). Nici protagonistul Django nu scapă
neatins, aventura sa cu Catherine, femeia pe care o confundase cu dragostea sa
secretă, rămâne exact ceea ce este – o aventură de o noapte (capitolul XVI). Totuşi,
nu în catalogul de iubiri rezidă efectul de lectură al romanului lui Cătălin
Marin, ci în modalitatea în care le spune, iar aceasta este de sorginte „New
Weird“. Probabil puriştii (dacă există şi pentru „New Weird“ ca pentru
celelalte sub-curente) ar fi cerut decoruri mai elaborate, obiecte şi mai
bizare, câteva amănunte ale cotidianului cu semn schimbat, şi încheieri
ambiguizate sau ritualizate ale conflictelor. Spre seară nu se întâmplă nimic este, totuşi, numai romanul de
debut al lui Cătălin Marin, cu un echilibru foarte bun între conţinut şi
expresie, astfel că dacă următoarea carte va veni, poetica ei are de unde să
crească barocul „New Weird“ abia schiţat aici. Spre seară nu se întâmplă nimic este cel mai bun debut in
fantastica românească de la Îmblânzitorul
apelor al lui A.R. Deleanu.
A doua carte a lui Cristi Giambaşu,Epitetele iubirii (Karth, Bucureşti,
2014), are cu fantasticul, cu literatura în general, o conexiune ciudată la
propriu, un „New Weird“ sui-generis. Cele nouă capitole ale opului sînt scrise
fiecare într-o retorică diferită: primul este un basm cu animale, al doilea
este proză psihedelică, al treilea este scris ca teatru, al patrulea începe ca
proză realistă şi se încheie într-o pastişă a Divinei Comedii (nu degeaba protagonista se numeşte Beatrice… şi
Moraru), al cincilea începe ca o proză realistă şi continuă cu un delir de
grandoare, al şaselea este scris în discurs dramatic, ar putea fi teatru erotic
dacă…, al şaptelea este o şedinţă de hipnoză, al optulea este epistolar, al
nouălea este sfîrşitul, este scris ca un final de basm – aşezare la casa de
piatră a iubiţilor-miri – şi eseu filozofic. Toate retoricile sînt puse de
Cristi Giambaşu în slujba unei poetici a tumultului senzual care produce descărcări
mentale ce duc, la rîndul lor, la acest de neoprit torent textual în undele
căruia se rostogolesc de-a valma enormităţi şi platitudini, referinţe culturale
şi descrieri stîngace, confesiuni şi fantasme. Efectul total este năucitor şi
ridicol în acelaşi timp, năucitor prin beţia de cuvinte şi ridicol prin
insistenţa cu care autoreferinţele se iau în serios. Epitetele iubirii ar putea trece drept un catalog de exerciţii de
stil, dacă nu ar fi a doua carte a autorului şi dacă nu ar exhiba convingerea
genialităţii acestuia (vezi epistolarul – turul mondial de lansare a unei cărţi
de Cristi… Deistaşu, personajul principal masculin prins în stihinica poveste
de dragoste cu Beatrice M.); confuzia scriitor-autor-narator nu îmi aparţine,
am căutat cu sîrg vreo marcă a distanţării, a obiectivării, a auto-ironiei sau
a ironiei simple pe tot parcursul Epitetelor…
şi nu am găsit. Nu vreau să dau nici un citat edificator din această… ciudăţenie,
mai ales din prea desele încercări de transcriere a extazului şi/sau tehnicilor
erotice, atît de bombastice încît nu ating nici măcar pornografia, deşi sînt
foarte explicite, ci un nou nivel al rizibilului. Totuşi, din capitolul de
teatru (Eroticacte – sic!), scena 8,
la pagina 178, începe astfel: „Admiraţia beethoveniană a chipului dezvelit/
Evoluţiei feminine generează din hormoni inventivi, / În-timp-ce întinderea
judiciosului kilocuvânt…“ şi aşa mai departe. O foarte bună aducere aminte că
nu trebuie să caut prima carte a lui Cristi Giambaşu şi un îndemn să nu o aştept
pe următoarea.