Interviu Malgorzata Rejmer : „La fel ca în cazul literaturii române, și literatura polonă este o literatură oarecum periferică.”

Malgorzata Rejmer, jurnalista polonă care a publicat mai multe reportaje cu subiectul București, a adunat aceste articole într-o carte, Bukareszt. Kurz i krew, publicată în 2013. Cartea a cunoscut un mare succes în Polonia, iar anul acesta, Editura Polirom s-a decis să publice traducerea în limba română, București. Praf și sânge. Cartea a fost lansată la ediția BookFest de anul acesta, ediție ce a avut ca motto: Quo vadis, Polonia? Spre următorul Nobel, și al cărei invitat de onoare a fost Polonia, prin Institutul Polonez. Prezentă la lansarea de la standul Institutului, autoarea Malgorzata Rejmer a avut amabilitatea de a îmi acorda un interviu pentru Bookblog.ro.
 
Ovidiu Leonte: Pentru că atât Polonia cât și România, se află în ceea ce geopolitic poartă numele de Europa de Est, aș vrea să vă întreb următorul lucru: Ce autori poloni ați recomanda cititorilor din România pentru ca aceștia să înceapă să se familiarizeze cu literatura polonă?
Malgorzata Rejmer: Cred că un autor cheie pentru literatura polonă este Witold Gombrowicz. Subiectul principal și repetitiv al acestui autor este Polonia, polonismul. Permanent acest autor luptă cu polonismul.


OL: În ce sens „luptă cu...”?
MR: Se concentrează pe complexele polonezilor, pe slăbiciunea pe care acestea o reprezintă. Interesant este că în literatura pe care o scrie, cu cât combate mai mult aceste polonisme, cu atât mai polon este el, în sensul că, la fel ca și în cazul literaturii române, și literatura polonă este o literatură oarecum periferică, întrucât nimeni nu se deranjează să învețe limba română sau limba polonă. Și este un lucru interesant, deoarece din cauza acestui fenomen, literaturile acestea, deși sunt, calitativ, la nivelul celor ale Europei de Vest, ele nu au aceeași putere de penetrare, aceeași influență.

OL: Cu alte cuvinte, limba polonă rămâne limitată la polonism.
MR: Așa ceva. Un exemplu foarte bun – de această dată din spațiul literar românesc – cred că este Mihai Eminescu. Poți, în mod evident, să înțelegi poeziile lui în orice limbă, însă frumusețea poeticii sale este remarcabilă cu adevărat doar în limba română. Doar pentru români poeziile lui Eminescu sunt o muzică. Dar să revenim la Gombrowicz. Este un autor foarte inteligent, glumeț – glumește în permanență, creând un fel de joc între autor și cititor. Într-un fel, îl ironizează în mod direct pe cititor. Îți spune, spre exemplu, cum gândești, după care îți arată de unde a apărut acel gând, îți spune că nu este gândul tău, ci al altcuiva. Altcineva te-a făcut să gândești așa.

OL: Pentru același scop, al familiarizării cu literatura, de această dată cu cea română, ce scriitori români ați recomanda cititorilor polonezi?
MR: Când mă gândesc la literatura română, mă gândesc că am citit Mircea Cărtărescu, care și el este unul dintre autorii cheie. Este un scriitor foarte baroc, cu un stil foarte poetic. Îmi amintesc cum una dintre povestirile lui scurte, cred că „Gemenii”, mi-a creat în minte o imagine foarte barocă, care crește permanent, devine din ce în ce mai mare. Cred că de fapt cam toată literatura română se concentrează mai mult pe stil, lucru foarte interesant, de altfel. Cumva, atunci când îl citești pe Cărtărescu, citești esența scriiturii românești, cred. Dar îmi place, de asemenea, Norman Manea.
Am mai citit Filip Florian. Mi-a luat foarte mult să îl citesc pe Filip Florian. Imaginația îmi lucra foarte mult. Propozițiile lui erau pline de atât de multe sensuri, încât simțeam cum mintea mea lucrează în permanență, încercând să digere toate acele imagini. O scriitură foarte interesantă și, de asemenea, – pentru mine – foarte românească.

OL: În concluzie, dacă un polonez ar vrea să înceapă să citească literatură română, ar trebui să înceapă cu Mircea Cărtărescu, Filip Florian și Norman Manea, iar dacă eu, ca român, aș vrea să încep să citesc literatură polonă, ar trebui să încep cu Gombrowicz. Așa este?
MR: Da, așa este, doar că Gombrowicz este total diferit de Cărtărescu sau de Filip Florian. Într-un fel, cu umorul lui, Gombrowicz este periculos. Este un scriitor foarte sardonic, este un scriitor foarte crud în felul în care îl privește pe om. Tot timpul sapă mai adânc și mai adânc, încercând să scoată la suprafață lucrurile ascunse.

Un alt autor, tradus în română, este Andrzej Stasiuk. El iubește România. O iubește cu adevărat, se întoarce permanent aici. A scris două cărți despre România, sau despre călătoriile lui aici, iar cea mai faimoasă este „Călătorind spre Babadag”. A fost un mare succes în Polonia. A fost atât de populară, iar el a fost atât de implicat în această călătorie spre un loc total lipsit de importanță, încât cumva, paradoxal, procesul acesta a devenit plin de sens. Și mulți polonezi au venit în România să vadă Babadagul, chiar dacă nu este nimic de văzut acolo. Același lucru s-a întâmplat și cu cartea mea, „București. Praf și sânge”. Am primit foarte multe scrisori de la oameni care vor să meargă în București, care mă întreabă unde să meargă, ce să viziteze, sau de la alții care tocmai s-au întors și care spun: „Doamne, este exact așa cum ai scris”. Mai sunt și unii care spun: „Nu aș vizita niciodată Bucureștiul după ce am citit cartea ta”, însă cei mai mulți sunt încântați de ce găsesc în carte, chiar sunt curioși, chiar simt că ceva special îi așteaptă acolo. Deci, cred că mi-am atins scopul. Acesta a fost scopul meu, să arăt oamenilor frumusețea Bucureștiului, diversitatea și ambivalența acestui oraș.

„Cumva, atunci când îl citești pe Cărtărescu, citești esența scriiturii românești.”

OL: Am citit venind spre București cartea „București. Praf și sânge”. A fost o carte care m-a impresionat foarte mult, am plâns citind-o, dar am și râs. Cunosc Bucureștiul – am trăit în el mulți ani, iar felul în care l-ați perceput și l-ați descris m-a mișcat. Și în legătură cu subiectul cărții, am următoarea întrebare: De ce București?
MR: OK. Este anul 2009. Vin în București. Sunt în Gara de Nord și nimeni nu vrea să mă ajute. Nu am idee unde trebuie să merg. Așa că iau un autobuz, mai iau unul, totul e dat peste cap și, în final, ajung acolo unde ar trebui să fiu. Și e foarte cald. Foarte cald. Și simt că Bucureștiul nu mă vrea. Mă expulzează, mă respinge. Totuși, văd diversitatea orașului și sunt deja fascinată de el. Simt, încă de la început, că trebuie să-mi descopăr calea prin haosul din București, iar apoi voi înțelege orașul. Și că, dacă măcar aș încerca să-l înțeleg, aș primi mult în schimb, multe povești, aș descoperi mulți oameni interesanți, iar această intuiție s-a dovedit a fi adevărată.

OL: Într-adevăr, ce mi-ați spus are sens, dar...
MR: Dar... Bine, uite, tu locuiești aici, deci totul îți pare transparent. Dar imaginează-ți următorul lucru: sunt în Piața Unirii și mă uit în jurul meu. Ceea ce văd îmi amintește foarte mult de Asia. Genul acela de vibrație asiatică, cu arhitectură masivă, monumentală. Apoi merg în Piața Universității. Acolo, când privesc în jur, e mai mult ca Parisul. Arhitectura este foarte frumoasă, dar este acolo și ceva din spiritul românesc. Sunteți foarte nerăbdători să creați haos, dar este un haos frumos totuși. Este exotic. Apoi merg în Piața Romană și mai departe, iar acolo descopăr vilele alea. Din păcate aproape toată arhitectura de pe bulevardele Magheru - Bălcescu este acum complet distrusă. Trebuie să ai ochi să vezi ce a fost în trecut. Ați avut arhitecți extraordinari, care au creat modernism la scară mondială. Probabil că, dacă Bucureștiul ar fi refăcut de o persoană cu viziune, ați putea avea una dintre cele mai frumoase capitale europene. Dar este nevoie de cineva cu viziune capabil să vadă frumusețea ascunsă a orașului. Găsești clădiri cu arhitectură atât de simplă, atât de pură, înconjurată însă de impuritate, de urât. Dar această impuritate poate fi schimbată. Depinde de oameni.

OL: Și totuși, întrebarea rămâne: de ce București? Bănuiesc că nu este singurul oraș în care ați călătorit.
MR: Nu. Prima oară am fost în Bulgaria, apoi am venit aici, apoi am mers în Turcia.

OL: Însă doar Bucureștiul v-a vorbit...
MR: Exact. Dar este normal. Este din cauza diversității lui, a mozaicului pe care îl descoperi aici. Simți istoria aici. Și, de asemenea, simți puterea viziunii trecute. Aveți stilul brâncovenesc, aveți arhitectură modernă, dacă ai ochi, poți să vezi. Mai aveți stilul neo-brâncovenesc, aveți clădiri foarte frumoase inspirate de arhitectura pariziană și create de arhitecți francezi. Și la astea se pot adăuga foarte multe. Și chiar și Piața Unirii, cu vibrația ei, poate fi foarte interesantă, pentru că este atât de diferită de alte părți ale orașului. Iar arhitectura a fost doar prima impresie. Iar când vezi atât de multe stiluri laolaltă, te întrebi: de ce atât de multe straturi? Iar răspunsul se află în faptul că fiecare clădire spune o poveste. Spre exemplu, Pasajul Latin: mai întâi este Biserica cu mormântul lui Brâncoveanu, apoi este Lupoaica, apoi districtul turcesc, apoi ceva stil ceaușist, și peste tot, influența întregii Europe. Poți vedea acolo stilul francez, italienesc, evreiesc, dar și stilul comunist, cu efectele lui oribile. Toate sunt în același loc. Ca antropolog, ca istoric, ca sociolog, nu poți să nu fii impresionat de multitudinea de stiluri în care se scaldă orașul.

„...după '89 ați avut tot un regim comunist.”

OL: Ați descris în carte câteva lucruri foarte dure, cum ar fi întâlnirea cu haita de câini.
MR: Știi, sunt mulți care nu cred ce mi s-a întâmplat cu câinii aceia. A fost înfiorător. Totul era liniștit, am reușit să găsesc și eu o alee asfaltată, așa că mă plimbam liniștită. Și apoi apar câinii. Valuri și valuri și valuri de câini [arată încet împrejurul ei]. Și primul meu gând a fost: Ce păcat ar fi să mor aici. Aici și acum. Ce stupid și ce ridicol, să mor în acel moment, când sunt pe cale să fac ceva, iar moartea mea ar fi atât de inutilă. Era tragic și comic, în același timp. Așa că m-am decis: Nu-i voi lăsa să mă omoare.

OL: Și nu ați fost mușcată? De niciunul dintre ei?
MR: Am început să țip cât de tare am putut, ca un animal, și să strig după ajutor. Și atunci un tip cu un băț, cu o creangă de copac, a apărut și a început să măture strada și să-i alunge. Am întrebat: „Dumnezeule, câți câini sunt aici?”, iar el a răspuns: „Nu știu, patruzeci.” Dar felul în care a spus-o… Ca și cum ar fi spus „și ce faci atâta tam-tam?”

OL: Unul dintre capitolele cărții, „Sfinți pe gheață”, dacă nu mă înșel, se referă la înjurături. Nu vreau să trec pur și simplu peste acest capitol. În primul rând pentru că m-a distrat foarte mult, în al doilea rând pentru că atinge o problemă destul de importantă a culturii populare românești. Într-adevăr, în România există acest stil de descărcare, unde este folosit exclusiv limbajul. Tot ce e sfânt este terfelit, iar acest lucru încorporează, așa cum spuneați, toată furia, o scoate afară, iar înăuntru nu mai rămâne – nu întotdeauna – loc de violență.
MR: Da, acest lucru se întâmplă în primul rând pentru că este ceva tabu. Oamenii aici sunt foarte religioși, așa că înjurăturile rup practic bariera tabu-ului. Înjurăturile românești îmi demonstrează două lucruri: primul, că limba este foarte vie, se dezvoltă permanent, iar al doilea, că există și cerere pentru acest tip de limbaj. Există o nevoie socială de înjurături. Ele spun foarte multe despre creativitatea și imaginația românilor.

OL: Și în Polonia?
MR: Există, normal, și în polonă înjurături, dar ele nu sunt atât de imagistice, nu urmează anumite scenarii. Pentru că ceea ce m-a surprins aici, în România, a fost faptul că toate aceste cuvinte urâte nu vin sec, nu sunt aruncate pur și simplu. Ele sunt ca niște povești care îți sunt aruncate în față, creând o imagine a ceva ce se întâmplă, foarte detaliat. În Polonia înjurăturile sunt simple, foarte directe. Sunt ca niște lovituri. Nu există povești, deci nu sunt chiar interesante. La înjurăturile românești este implicat foarte mult simțul umorului.
În general este interesantă oralitatea culturii românești. Multe lucruri nu sunt scrise, ele sunt doar spuse. Din cauza aceasta, limbajul se concentrează mult pe imagini. Iar lucrul acesta demonstrează versatilitatea limbii.

OL: Spuneam că citind, nu doar am râs, ci am și plâns. Am plâns când am citit capitolele despre decreței, cele despre închisorile politice.
MR: Am considerat că aceste povești merită scrise. Că trebuie să fie scrise. În special pentru tinerii români, care nu știu foarte multe despre magnitudinea tragediilor care au avut loc în România în anii '50.

OL: Și de ce credeți că există această lacună?
MR: Păi în primul rând, după '89 ați avut tot un regim comunist.

OL: Adică românii s-au temut să povestească ce li s-a întâmplat chiar și după '89? Se temeau de... ce anume?
MR: Pentru a putea vorbi despre aceste lucruri, trebuie să ai un climat politic. Este necesară o dezbatere pe aceste teme. Nu, nu cred că m-am referit la frică, nu se tem românii. Cred că este mai mult indiferența. Aceste femei au acum 40, 50 sau 60 de ani, și nu prea găsești femei din aceste categorii de vârstă la televizor.

OL: Asta cred, se întâmplă nu neapărat din cauza lipsei curiozității noastre, a telespectatorilor, cât din cauza faptului că în România canalele media sunt concentrate pe entertainment, nu pe dezbateri de acest tip.
MR: Probabil, dar mai sunt și alți factori.

„Sunteți foarte nerăbdători să creați haos, dar este un haos frumos totuși. Este exotic.”

OL: Politici?
MR: Nu, nu politici. Mă refer spre exemplu, la filmul Decrețeii al lui Florian Iepan. Este un film extraordinar. Pentru crearea lui s-a depus o muncă extraordinară. Este foarte bine documentat. Totuși, potențialul filmului nu a fost exploatat potrivit. Acest lucru l-a reușit mai bine Mungiu, cu 4 luni 3 săptămâni și 2 zile. Evident, aceste lucruri nu răspund la întrebarea „De ce românii - sau româncele - nu vorbesc despre aceste lucruri?”. Asta este, de fapt, întrebarea pe care mi-o pun eu. Pentru că nu am idee care va fi destinul cărții mele, dacă va fi citită sau comentată, nu știu în ce măsură există aici nevoia de a povesti aceste lucruri. Eu cred că fiecare națiune are nevoie de o terapie. Există o conștiință colectivă, traume colective, iar din această cauză este nevoie de terapie. Să se localizeze acea traumă, să se discute problemele, să fie rezolvate, apoi să se meargă spre ceva nou. Și cred că România are nevoie și ea de acest lucru, și poate că acum este momentul. Țara își revine după crizele economice, au apărut multe mișcări sociale, cum ar fi – din ceea ce se vede din perspectivă poloneză – faptul că se face mare tam-tam pe tema bicicletelor, a câinilor, dar într-un mod pozitiv etc. Deci există un proces al schimbării, iar societatea se chinuie să se scuture de trecut, să inspire aerul proaspăt al noului. A trecut un sfert de secol deja de la Revoluția din '89. Poate acum e timpul să se discute despre ce anume s-a realizat în această perioadă. Și ce se mai poate face, încă.

OL: Deci, de asta ați scris cartea?
MR: Nu, nu mi-am dorit deloc să fiu cea care declanșează acest proces. Am făcut-o pentru mine. Românii m-au interesat. Și m-au interesat problemele lor. Am avut senzația că au existat o grămadă de subiecte care nu au fost discutate până acum și am putut să le pun pe tapet. Dar ceea ce am făcut eu a fost doar să vă ofer cartea. Iar acum povestea continuă cu voi, cu cititorii. Eu sunt autor, iar prin publicarea cărții, rolul meu s-a încheiat. Și totul începe cu cititorii, cu opiniile și emoțiile lor.


OL: Nu știu dacă acesta va fi efectul în ce privește alți cititori, dar pe mine cartea simt că m-a responsabilizat.. Înțeleg, cu alte cuvinte, stringența ieșirii la rampă cu ceea ce ne bântuie. Acesta este un prim efect al cărții „București. Praf și sânge.”
Și acum ultima întrebare: de ce scrieți? (Investigațiile înțeleg că le faceți din curiozitatea de a afla lucruri pentru care ați dezvoltat o pasiune. Dar de unde această decizie de a scrie?)
MR: [râde]... Pentru că vreau să câștig milioane de dolari și să plec în Florida.
„Probabil că, dacă Bucureștiul ar fi refăcut de o persoană cu viziune, ați putea avea una dintre cele mai frumoase capitale europene.”

OL: OK. Înțeleg, deci scrieți pentru bani [râd și eu].
MR: Nu, evident, nu scriu în niciun caz pentru bani, iar acest lucru este evident pentru cei care știu cum este piața cărții. Este o întrebare interesantă, pentru că „București Praf și sânge” este o carte despre memorie, despre memoria colectivă și despre problemele cu această memorie. De multe ori când eram în București îi întrebam pe oameni în legătură cu experiențele lor, iar ei erau foarte surprinși de interesul meu vis-a-vis de acestea, pentru că nu li se păreau deloc interesante sau importante. Mulți nu voiau să discute despre ele pentru că le considerau dureroase. Dar în timpul conversației, după o oră sau așa ceva, persoana începea să se deschidă, și atunci înțelegeam că există o traumă acolo. Că acea persoană a trăit ceva atât de dramatic, încât nu a povestit nimic nimănui. Acele amintiri sunt închise bine într-un cufăr al memoriei și păstrate acolo. Și cred că este foarte interesant să întâlnești pe cineva cu o extraordinară poveste în spate, cu experiențe deosebite, care deși aparțin unei singure persoane, ele sunt de fapt parte a istoriei unei întregi națiuni, a unei întregi țări. Asta este foarte surprinzător pentru mine. Când discut cu cineva care are 60 sau 70 de ani, iar în povestea vieții lui pot vedea calea pe care a urmat-o de fapt România. Îmi place mult când stau de vorbă cu o persoană în vârstă, care își poate privi viața în totalitatea ei, cumva discut cu o persoană, dar în același timp este ca și cum aș citi o carte ce a fost deja scrisă, iar acea persoană mai așteaptă doar ca acea carte să se sfârșească. Dar înăuntru descopăr o poveste extraordinară. Și mă inspiră foarte mult. Și îmi spune mult despre România, dar și despre Polonia, despre Europa, despre natura umană și chiar și despre mine. Întâlnirea și interacțiunea cu cineva pe o perioadă de 5 sau 6 ore este un proces minunat.

OL: Acestea par a fi motivele care vă fac să investigați. Dar de ce scrieți?
MR: De fapt, cred scriu pentru că asta fac cel mai bine, și este un lucru minunat să faci ceea ce faci mai bine.

Foto: Ecaterina Budimir/ Institutul Polonez din București

Scris de Ovidiu Leonte 
sursa: bookblog.ro