Metafizicomics - Clasici ai literaturii moderne, repovestiţi în romane grafice

Deunăzi, am dat într-o librărie peste o cărţulie care repovestea clasici ai literaturii universale în variantă Twitter, de la Iliada și Odiseea la Tristram Shandy șiMoby Dick; ideea era inedită, rezultatele, decepţionante. Dimpotrivă, Nicolas Mahler pare să fi cîştigat pariul dintre low și high culture, demonstrînd cu prisos că genul graphic novel, o specie artistică prin excelenţă intermedială, este apt să transpună vizual literatura de valoare.

 

Un debut dificil

 
Nicolas Mahler trece, la ora actuală, drept un shooting star al scenei de comics, care şi ea a cunoscut o evoluţie fulgerătoare în ultimii ani, de la o simplă nişă pentru aficionados pînă la întemeierea de edituri specializate, festivaluri proprii şi – a nu se subaprecia – pînă la obţinerea recunoaşterii din partea criticilor. Născut în 1969, Mahler a debutat prin caieţele cu benzi desenate, intitulate Brunfts Bunte Bändchen. „Volumaşele colorate“ erau publicate încă în regie proprie şi vîndute începînd din 1997 în plin centru al Vienei, pe Graben, la un fost automat de cafea. Tot înSelbstverlag au apărut, ulterior, Lone Racer şiDu Falott, Baby!, care n-au înregistrat tocmai succese, cel puţin în Austria, spre deosebire de spaţiul francofon. Ulterior, Mahler şi-a format mîna şi ca autor al unor scurte filme de animaţie precum seria Flaschko, omul din plapuma electrică (2002), Parcul, pe un scenariu poetic despre dispariţia zonelor verzi, şi pînă la bizara Mystery Music (2009), avînd, ca şi creaţiile precedente, o coloană sonoră excelentă. Filmele au fost prezentate la peste 100 de festivaluri internaţionale şi atestă deja formarea unui stil propriu lui Mahler, caracterizat printr-o stilizare extremă a figurilor, prin umor negru şi laconism narativ. Şi totuşi, genulcartoon nu-l satisface, spre deosebire decomicstrips sau de cărţile de comics, care îi apar mult mai productive; într-adevăr, lista sa bibliografică numără, la ora actuală, circa 30 de cărţi, iar noile apariţii sînt anunţate într-un ritm ameţitor.

 

Recunoaşterea: de la Thomas Bernhard la Cioran

 

În paralel cu acumularea volumelor de romane grafice, găzduite rînd pe rînd de Editura pariziană L’Association, de edition selene, Edition Moderne, Reprodukt, Luftschacht Verlag şi Carlsen Verlag, Mahler a obţinut o serie de distincţii în domeniul caricaturii și mai ales ca desenator de comics. La aceasta a contribuit şi prezenţa sa în presă, începînd cu revista elveţiană de benzi desenate Strapazin, urmată de comicstrips mai mult sau mai puţin ocazionale găzduite de reputate organe de presă precum Die Zeit, NZZ am Sonntag şi Frankfurter Allgemeine Zeitung, de revistele de satiră Titanic şi Fluide Glacial etc. Și totuşi, abia în 2012 a primit, aşa-zicînd, ovaţii la scenă deschisă în presa culturală, după ce a publicat în Suhrkamp Verlag o adaptare originală a romanului Alte Meister (Vechi maeştri) de Thomas Bernhard. De atunci admiratorii, fie ei simpli cititori, recenzenţi ori chiar Gottfried Gusenbauer, curatorul actualei expoziţii personale din Karikaturmuseum din Krems, care este totodată și directorul muzeului, nu obosesc a elogia producţiile lui Mahler pentru „congenialitatea“ lor cu textele ilustrate. Grafica sa însă nici nu punctează episodic textul integral dat, în genul cărţilor ilustrate, nici nu-l rezumă: romanele grafice ale lui Mahler sînt practic adaptări în genul comics, respectiv reinterpretări inedite, cu valoare de sine stătătoare, ale unor lucrări literare clasice. Variantei grafice mahleriene a lui Alte Meister de Bernhard, tradusă între timp în limbile cehă şi polonă, i-au urmat, în 2013, tot în Suhrkamp, Omul fără însuşiri al lui Robert Musil şi Alice în Sussex; pentru anul acesta, sînt deja anunţate Der Weltverbesserer (Cel ce face lumea mai bună), tot de Thomas Bernhard, şi Maşina de rîs non-stop a lui Franz Kafka. Alice in Sussex reprezintă o adaptare liberă a lui Alice în Ţara Minunilor de Lewis Carroll şi a lui Frankenstein în Sussex de H.C. Artmann, în care Alice cade în ghearele unui monstru imaginat de Mary Wollstonecraft Shelley. Să nu ne facem totuşi iluzii că „marea“ literatură devine astfel accesibilă consumatorilor de cultură populară; bariera rămîne, iar evoluţia tematică a lui Mahler sugerează mai degrabă faptul că el însuşi şi-a menţinut genul şi stilul, trecînd însă în sfera aşa-numitei culturi înalte. Cartea Alice în Sussex, spre exemplu, are la origine o serie de comicstrips realizate pentru FAZ și reconstruieşte povestea lui Alice intertextual, cu citate din sau doar cu aluzii la aforismele lui Nietzsche și Cioran, la Moby Dick al lui Melville şi Candide de Voltaire. Într-un context tarat de scandalurile de plagiat din ultimii ani, ampla retrospectivă Mahler din Karikaturmuseum include printre exponate şi referatul editurii legat de drepturile de autor – devenit, în acest context, o sursă de amuzament –, în care se analizează detaliat sursele de inspiraţie şi cazurile în care trebuie obţinut, în prealabil, acordul moştenitorilor (este cazul lui H.C. Artmann, însă nu şi al lui Cioran, dat fiind că citatul din Despre neajunsul de a te fi născut, după cum notează referatul, „face parte integrantă din poveste“ şi are o „semnificaţie funcţională“).  
 

Între caricatură şi metafizică 

 

Nu, Mahler nu este un autor facil, începînd cu temerarul său mers pe sîrmă la limita dintre canonul literar şi cultura populară de consum, dintre satiră și metafizică, critică socială și meditaţie existenţială, grotesc și sublim. Facile nu sînt nici temele de predilecţie ale artistului, cu toată atenuarea gravităţii lor în autoironie, parodie şi subversivitate maliţioasă. Criticii au remarcat ataşamentul lui Mahler faţă de oamenii neînsemnaţi, ale căror biografii derizorii, marcate de suferinţă sau de rateuri, evoluează cu naturaleţe între slapstick și tragedii existenţiale. Spre exemplu, protagonistul lui Lone Racer este un pilot de curse înecat în tristeţe, după cum şiEngelmann din serialul omonim este un anti-supererou, dat fiind faptul că însuşirile sale extraordinare sînt tocmai soft skills, precum sensibilitatea şi disponibilitatea de a-şi pleca urechea la necazurile celorlalţi. Roz, moale şi rotofei, un asemenea erou „angelic“ este predestinat să rămînă nebăgat în seamă, dînd peste cap intenţiile editurii de benzi desenate de a revoluţiona prin el o întreagă tipologie a supereroului (pentru a rămîne la povestea din volum). Scenariul narativ îi oferă, de fapt, autorului pretextul de a parodia lumea industriei culturale şi statutul artistic incert al desenatorului de comics.
 
 
În fine, autorii repovestiţi de Mahler beneficiază de o reputaţie atît de solidă în establishment-ul literar, încît gestul său echivalează cu o provocare la adresa elitismului mediilor culturale. Căci cum îşi poate imagina cineva să vizualizeze proza lui Thomas Bernhard, ale cărei calităţi fundamentale le constituie tocmai oralitatea expunerii, muzicalitatea frazării și virulenţa umorală a invectivei? Și cum să te descurci în hăţișul de 1.000 de pagini al capodoperei lui Musil, frescă socială și roman filozofico- psihologic, a cărui construcţie i-a scăpat autorului însuşi? Şi, mai presus de toate, cum se poate să unifici scriitori atît de diverși, sub egida aceluiași stil „mahlerian“? Nu, lui Mahler nu-i lipsește orgoliul: într-o caricatură, o doamnă primeşte o carte de la un ochelarist înalt, uscat şi rigid, evident, un alter ego al autorului, remarcînd: „A, Thomas Bernhard; am auzit de el. Scrie acum pentru dumneavoastră?“. Într-adevăr, în versiunea grafică a lui Alte Meister, Thomas Bernhard pare să fi scris pentru Nicolas Mahler.
 
 
Retrospectiva din Karikaturmuseum din Krems, care rămîne deschisă pînă pe 23 martie, documentează detaliat elaborarea romanului grafic Alte Meister, de la fotografiile făcute în Muzeul de Istorie a Artei din Viena şi pînă la carnetele de schiţe ori desenele neincluse în volum, printre care se numără şi un portret al lui Bernhard. Reamintim faptul că romanul constă, practic, din monologul cîrtitorului Reger, care de 30 de ani vizitează o dată la două zile muzeul amintit, aşezîndu-se cu predilecţie în faţa unui anumit tablou al lui Tintoretto, într-un dialog mai mult sau mai puţin imaginar cu un supraveghetor de muzeu. La o analiză mai atentă, romanul grafic al lui Mahler dezvăluie o întreagă strategie de proceduri de transpunere intermedială, fie prin analogie, fie prin contrast. Pe de o parte, variaţiuni grafice reproduc repetiţiile verbale, casete vizuale intercalate corespund intercalărilor specifice stilului lui Bernhard, cuvintele pronunţate apăsat în textul lui Bernhard sînt accentuate grafic etc. Pe de altă parte, „excesele verbale baroce“ ale scriitorului (G. Gusenbauer) sînt înlocuite printr-un minimalism grafic, prin eboşe şi fragmentarism; desenatorul operează decupaje în scena de ansamblu, concentrîndu-se pe detalii, și reduce cromatica la trei culori fundamentale: negrul pentru contururi sau pentru tematizarea morţii, galbenul pentru a sugera viaţa şi iubirea, dar şi pentru glorie, pentru splendoarea Muzeului de Istorie a Artei, a Vaticanului şi a artei oficiale, împotriva căreia vituperează, în fine, albul, ca fundal neutru sau pentru a simboliza absenţa, ştergînd gradual părţi ale compoziţiei.
 
 
Rezultatul este, cum s-ar spune, incredibil, dar adevărat: fluiditatea stilului bernhardian funcţionează şi într-o artă bazată tocmai pe segmentarea fluxului narativ. De asemenea, vocea naratorului ca fundal sonor al romanului lui Bernhard – frazele interminabile abia lăsîndu-i pe alocuri cititorului momente de respiro (procedeu cu atît mai semnificativ cu cît scriitorul suferea de o gravă insuficienţă pulmonară) – poate fiauzită şi citind captivantul graphic novel al lui Mahler. Nu în ultimul rînd, desenatorul reuşeşte să transpună grafic întreaga gamă afectivă din roman: vehemenţa satirică, delicateţea poveştii de dragoste a protagonistului şi tragismul ultimei părţi, după moartea lui Reger, cînd acesta încearcă să se agaţe de artă pentru a rezista depresiei, dezorientării şi singurătăţii, temerii de a înnebuni şi căderii în gol – inclusiv recunoaşterea finală că toată arta nu face la un loc cît o persoană iubită.
 
 
„Congenialitatea“ dintre scriitor şi grafician ţine însă nu numai de o filozofie tragică, de sensibilitatea pentru situaţii absurde şi de o dispoziţie melancolică, disimulată prin satiră și accese colerice. Dincolo de afinităţi temperamentale, relaţia lui Mahler cu Bernhard este una în cel mai înalt grad intelectuală; prin locaţia romanului, care permite tematizarea imaginilor,Vechi maeştri îi prilejuieşte lui Mahler reflecţii asupra propriei profesii: viaţa (prin tragicul ei), la fel ca şi arta (în sublimul său) sînt suportabile doar drept caricaturi. Altfel spus, grotescul funcţionează ca un principiu eliberator, ca o supapă împotriva seriozităţii plicticoase. O asemenea atitudine, care ia tragicul vieţii (şi pe sine) în serios, fiind lipsită, aşa-zicînd, de faţa dublă a umorului, este satirizată magistral de Bernhard și de Mahler pe exemplul filozofiei germane, şi în particular pe cel al lui Heidegger. Dimpotrivă, caricatura este, în ambivalenţa ei, gravă şi neserioasă, o formă de comic metafizic, un protest existenţial și o autoterapie. Pe urmele lui Bernhard, Mahler savurează să atragă cititorul în capcană: manifestarea admiraţiei faţă de operele de artă nu este altceva decît o perversiune culturală sau, mai rău, o „idioţenie“ (Mahler: Alte Meister, 76), după cum „cine citeşte totul n-a priceput nimic“ (Bernhard). Cititorul-admirator al romanului (literar ori grafic, nu mai contează) este astfel făcut mat de un cuplu maliţios, care refuză orice pact cu cititorul. Și totuşi, masochist sau nu, el îi admiră cu atît mai mult pe cei doi autori şi se delectează cu romanele lor – pînă la ultima pagină.  
 

Anti-comics ca reflecţie asupra timpului

 

La fel cum Engelmann parodiază superman-ul benzilor desenate şi al filmelor comerciale, desenele lui Mahler legitimează faptul că genul comics nu trebuie să fie neapărat comic. Văzută din perspectiva lui Mahler, povestea pentru copii și adulţi a lui Alice devine o prăbușire într-un abis al absurdului și chiar al terorii. Tot astfel, într-o serie din 2012, desenatorul prelucrează portrete fotografice de atelier din secolul al XIX-lea, făcînd personajele să rostească aforisme ale lui Cioran din Despre neajunsul de a te fi născut, în compoziţii frizînd absurditatea, ca atunci cînd mirii declară sentenţios: „Moartea este aroma existenţei“ sau cînd două fetiţe cu volănaşe şi fundiţe acuză „imensitatea oboselii ce le zace în creier“. Pentru curatorul Gusenbauer, Mahler era predestinat să se întîlnească cu Cioran, datorită pesimismului său, predilecţiei pentru concizie și preciziei formulării gîndurilor; „coliziunea dintre o poantă și fiorul existenţial“ produce, la ambii, efecte comice. Și analogiile dintre cei doi ar putea continua.
 
 
Și elementul de action sau aventură, farsele, poznele ori violenţa infantilă, drept material de bază al benzilor desenate, sînt metamorfozate în naraţiunile lui Mahler, unde viaţa însăşi apare drept un act de violenţă, şi existenţa, o farsă. Obsesia lui Cioran pentru timp se regăsește şi la Mahler, ale cărui acţiuni constau frecvent tocmai din așteptare: atît Vechi maeştri, cît și Omul fără însuşiri conţin serii întregi de desene ce reproduc una şi aceeaşi scenă cu variaţiuni minime: în loc de a fi subînţeles în rapiditatea acţiunii, timpul, dimpotrivă, se coagulează prin aşteptare şi amînare, prin faptul că nu se întîmplă (mai) nimic. La rîndul lor, eroii lui Mahler, respectiv ai autorilor repovestiţi de el, sînt în felul lor anti-eroi, întrucît reflectează mai mult decît acţionează şi par să aibă în sînge melancolia hamletiană care îi împiedică să treacă la fapte. Protagonistul invizibil al casetelor desenate de Mahler, mediu(mu)l lor este în ultimă instanţă timpul vizionării lor, fie că acesta este prescris de regizor în filmele de desene animate, fie că este lăsat la latitudinea relativă a cititorului în romane (literare ori grafice). Lectura unui roman grafic presupune oricum inserţia timpului, secvenţialitatea în deplasarea de la un desen la altul; Mahler operează însă în mod deliberat cu timpul în derularea de multe ori lentă (corespunzătoare ritmului lecturii lui Musil) ori repetitivă, altfel spus, în mişcarea pe loc a acţiunii (la Bernhard). Timpul apare apoi explicit în Gedichte, acele poeme grafice ale lui Mahler care au fost publicate tot de Suhrkamp Verlag/Insel Bücherei, şi tot anul trecut: subiectele acestor metafizice haiku-uri vizuale le constituie viaţa ca fir narativ, naşterea, bătrîneţea şi moartea, prezentul şi viitorul, raiul şi iadul etc. Grupate în cupluri conceptuale, aceste categorii sînt vizualizate într-o manieră minimalistă extremă şi nu fără o calculată ambiguitate şi umor. Nu este de mirare că volumele lui Mahler au început să fie acompaniate de postfeţe cu caracter teoretic despre statutul estetic al genului comics şi despre relaţia sa cu alte arte. Viitorul ne va da un răspuns la întrebarea dacă Nicolas Mahler se poate menţine la înălţimea la care a ridicat ştacheta pentru sine şi pentru colegii săi de breaslă.