Scrisul e una dintre puţinele „meserii” în care calitatea şi cantitatea uneltelor de lucru folosite nu contează. Dacă, de exemplu, eşti un violonist excepţional, nu performezi fără o vioară de excepţie. Dacă eşti sculptor, ai nevoie de marmură şi dălţi de calitate. Dacă eşti regizor, nu faci nimic fără banii necesari pentru a plăti o întreagă echipă. Cam în orice artă, dincolo de talentul tău, ai nevoie de mijloace costisitoare, de condiţii speciale ca să te apuci şi să termini o treabă ca lumea.
Pentru scris n-ai nevoie decît de pix şi hîrtie, „unelte” pe care şi le permite absolut oricine. În consecinţă, nici spaţiul de lucru al scriitorului nu e unul care să solicite cine ştie ce condiţii. Poţi scrie pe genunchi, pe un colţ de masă, stînd pe burtă, într-o cameră banală, în tren, la cîmpie sau la munte. S-au scris cărţi extraordinare – şi istoria ne stă mărturie – şi în închisoare. De aceea cred că tabieturile scriitorului, aşa-zisele condiţii speciale pentru realizarea unei cărţi sînt mai degrabă nişte simple mofturi. Evident că fiecare scriitor le are, le dezvoltă şi le întreţine pe parcursul vieţii, însă ele nu sînt relevante pentru ceea ce scrii. În timp, mi-am creat şi eu cîteva – impresia că scriu mai bine la laptop, nevoia de a acoperi zgomotul de fond cu o muzică oarecare ce vine prin căşti, un pachet de ţigări plin şi un ibric de cafea alături –, dar, la o adică, m-aş descurca şi fără astea. Au fost destule momente cînd am scris cu pixul pe maculator în camere de cămin unde se dădea petrecere, în tramvai, la crîşmă, pe sub masă, pe genunchi, în pauza de la serviciu. Fără cafea, fără ţigări, fără muzică, fără laptop. Aş putea s-o fac oricînd din nou, după o scurtă perioadă de acomodare cu noul context.
Sfaturi pentru scriitorii aspiranţi: nu vă apucaţi de scris dacă credeţi că prin asta o să deveniţi faimoşi şi bogaţi. Fiţi conştienţi de – şi asumaţi-vă – specificul reuşitei în literatură: un război lung, lent, mut şi surd, cît o viaţă de om, în primul rînd cu tine însuţi. Nu scrieţi cu gîndul să impresionaţi pe cineva, ci în ideea că vă puteţi surprinde pe voi înşivă de ceea ce sînteţi în stare. Scrieţi despre cel mai frumos/urît/adevărat etc. lucru pe care îl cunoaşteţi în detaliu, în intimitatea lui. Nu căutaţi subiecte excepţionale, subiecte la modă, subiecte care „se vînd”. Încercaţi să scrieţi simplu şi firesc. Complicaţiile – de toate felurile – oricum apar pe parcurs, de la sine.
Florin LĂZĂRESCU (n. 1974), prozator și scenarist ieșean. Absolvent al Facultății de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iași (1998). A publicat romanele „Ce se știe despre ursul panda” (2003), „Trimisul nostru special (2005; tradus în franceză, germană, spaniolă, italiană, slovenă, maghiară și croată), volumul de povestiri „Lampa cu căciulă” (2009). Coautor, împreună cu Lucian Dan Teodorovici și Dan Lungu, al volumului de povestiri „Pas question de Dracula...” (Editions Non Lieu, Paris, 2007).
Cel mai recent roman al său se numește „Amorțire” (2013) iar în prezent pregătește, împreună cu Dan Lungu și Cristian Dan Teodorovici, Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași – FILIT.
Scris de Andreea Chebac
sursa