Ideea că întreaga maşinărie a învăţământului (sau a oricărui alt domeniu) poate fi oprită printr-un singur ucaz şi apoi repornită “normal” (de cine? şi cu cine?) e o pură utopie. Ea nu duce niciunde din simplul motiv că nu poate fi pusă în practică nicăieri şi de către nimeni. În ultimă instanţă, o asemenea idee nu e nimic alceva decât proiecţia istorică a unei soteriologii religioase ce propăvăduieşte salvarea la capătul unei încercări decisive. S-ar putea ca lucrurile acestea să aibă o consistenţă pe terenul credinţei, dar în lumea socială sunt mai curând primejdioase. (Aşa cum se ştie, în lumea românească actuală aceste idei ale schimbării radicale sunt – în majoritatea cazurilor – apanajul dreptei ideologice şi, e drept, mai rar, a celei politice. Ceea ce, evident, poate lăsa perplex un teoretician al politicului: la noi dreapta e revoluţionară şi stânga – situată istoric în prelungirea moştenirii comuniste – e conservatoare!) În orice caz, visând la schimbarea radicală riscăm să nu băgam în seamă mulţimea de reformatori de profesie care şi-au făcut din schimbarea permanentă (a legislaţiei, a normelor, a hotărârilor, şi – în general – a tuturor actelor administrative) o profesie foarte lucrativă. Majoritatea lor nu au nici o legătură cu ceea ce ar trebui să fie o schimbare onestă – care, dacă chiar ar fi să fie onestă, ar trebui să înceapă cu disponibilizarea lor – ci pur şi simplu au adoptat, cu tot cinismul, un vocabular şi nişte ticuri instituţionale care le permit să-şi perpetueze privilegiile. Din păcate, de cele mai multe ori în loc să ne concentrăm asupra problemelor reale ale educaţiei, ne pierdem timpul căutând un sens lozincilor de circumstanţă lansate de aceşti profesionişti ai vorbăriei lipsite de conţinut.
Am mai spus-o şi cred că nu e zadarnic să o repet: şcoala nu funcţionează autarhic, la adăpost de problemele lumii, ca o oază de inocenţă, de civilitate şi de cunoaştere gratuită. Cu riscul de a-i dezamăgi pe cei ce visează Castalii (mai mult sau mai puţin asemănătoare “acvariilor” din universităţile americane), şcoala este o parte a societăţii şi – să nu uităm acest lucru – adulţii, fie ei profesori, fie părinţi, fie instanţele instituţionale ale învăţământului, îi aparţin în aceeaşi măsură ca şi copiii. Şcoala, ca parte a societăţii, produce ceea ce societatea îi cere să producă. Şi ce îi cere – la modul generic – societatea şcolii şi, în particular, universităţii? Îi cere să producă un anumit tip de expertiză domenială; altfel spus, oameni care ştiu să facă ceva onest şi bine. Oameni pentru care cunoştinţele dobândite în anii de studiu au devenit un mod de viaţă (ceea ce presupune şi interiorizarea unei discipline a muncii şi a unei etici a datoriei). Aceşti oameni, ajunşi la locul pe care pregătirea lor li-l face accesibil, sunt în măsură a întreţine buna funcţionare a unei economii, a inova în interiorul acesteia şi – finalmente – a crea prosperitate. Ca instituţie socială, şcoala participă în primul rând la producerea binelui comun, în slujba căruia sunt canalizate – printr-o formare riguroasă – energiile tinerelor generaţii. De aceea o societate sănătoasă se mândreşte cu şcoala sa, care constituie obiectul unei atenţii aparte a întregii comunităţi, care, la rândul ei, îşi vede cu încredere viitorul în temeinicia unei educaţii adevărate.
Poate că e banal şi plat, dar nu e mai puţin adevărat: la noi lucrurile nu stau aşa. Întrebarea e: de ce? Răspunsul – pe care pot eu să-l dau – este următorul: pentru că, la noi, societatea nu are nevoie de expertiza pe care o formează şcoala. Oricât de brutal ar fi, mă văd nevoit să repet: societatea noastră nu are nicio nevoie de ceea ce ar putea produce o şcoală care şi-ar asuma menirea. Dacă dăm la o parte ipocrizia sentimentală a discursurilor cu privire la educaţie şi la viitor şi privim cu onestitate lumea în care trăim – lume pe care noi, adulţii zilei de azi, am făcut-o prin alegerile noastre conştiente şi prin pasivitatea noastră, adesea la fel de conştientă – dacă ne uităm deci la această lume vom înţelege că, în ea, nu e loc nici pentru o şcoală adevărată, nici pentru o formaţie impecabilă, nici pentru o înaltă calificare, nici pentru noul care survine la capătul unui efort împărtăşit şi nici pentru bucuria pe care acest nou o aduce în lume. Toate acestea sunt lucruri pe care doar ni le dorim, vag şi ocazional, pentru că le vedem la alţii şi pentru că poartă în ele promisiunea unui “altfel” cu atât mai pur, cu cât mai irealizabil. În fapt – o cât de bine o ştim! – toate acestea ţin, după vorba poetului, de acel frumos “care nu-i altceva decât începutul cumplitului pe care abia-l îndurăm”. Sau, mai exact, pe care lumea noastră nu l-ar putea îndura.
Din nou se pune întrebarea: de ce? De ce am fi noi altfel decât cei în ţările cărora ne trimitem copiii pentru a învăţa şi, apoi, pentru a se realiza? Spuneam anterior că societatea e cea care-i cere şcolii ce să facă. Atunci înseamnă că problema este, în ultimă instanţă, a societăţii. Dar care e problema societăţii noastre? Atât cât pot eu să-mi dau seama principala problemă a acestei societăţi este caracterul ei limitat şi foarte puţin diversificat. În fapt, societatea românească este, chiar dacă nu ne place acest lucru, una care nu a parcurs încă întreg drumul de la premodernitate la modernitate. Altfel spus, e o lume care – confruntată cu problemele contemporaneităţii – nu simte atât nevoia de a se arunca înainte şi de a inova, cât mai curând pe aceea de-a se retrage în sine şi de-a recurge la modele şi scheme (ale supravieţuirii sau ale reuşitei) deja consacrate. O lume în care nu specializarea e şansa (aceasta fiind mai curând un handicap într-o societate neaşezată), ci un soi de generalitate difuză şi plastică (pe care o numim generic descurcăreală), capabilă a investi – asemeni unui lichid – orice context. În această lume schemele reuşitei şi ale câştigului sunt simple şi, mai ales, întotdeauna eficiente; singurul lucru de care are nevoie o persoană e faptul de-a accede la reţelele de influenţă prin care le poate actualiza. Modurile de a face ceva (şi mai ales de a reuşi) în această societate sunt mereu aceleaşi (de unde senzaţia de încremenire a acestei lumi); doar persoanele se schimbă. De aici şi pasiunea populară pentru persoanele care concurează pentru funcţii: în fond, e singurul lucru care contează şi singura schimbare efectivă. O dată ce s-au decis şefii, lucrurile reintră în normal şi funcţionează la fel ca şi înainte. De fapt care ar fi raţiunea schimbării stării de lucruri dacă ele, de bine – de rău, funcţionează? Oare schimbarea aceasta – neîncetat evocată şi invocată – ne-ar aşeza pe orbita mai binelui sau ne-ar arunca în abisul mai răului? Experienţa eşecurilor modernizării lumii noastre înclină balanţa spre ultima variantă. O societate puţin diversificată e una care trăieşte, în permanenţă, în orizontul mai răului. Şi, supusă ameninţării acestuia, caută tot timpul să-şi asigure nu calea de-a înainta (căci aceasta ar însemna a paria pe viitor şi, implicit, pe mai bine), ci pe aceea de-a se retrage în simpla supravieţuire. De-a se retrage sub istorie, sub procesul dinamicii lumii, într-o autosuficienţă letargică din care n-o mai poate disloca nimic (dat fiind că orice efort instituţional de-a o face ar costa mai mult decât beneficiile pe care le-ar putea produce).
O altă formă a acestei existenţe în orizontul mai răului (a cărei expresie e, între altele, spaima de viitor) o reprezintă aderenţa societăţii la stat. Într-o lume în care “privatul” e asimilat fie – moştenire a unei educaţii de decenii – exploatatorului (şi corupătorului), fie străinului (intrus in lumea noastră), în care – concluzie a unei experienţe seculare – singurele afaceri private de succes sunt cele cu statul şi în care firmele apar şi dispar alterând peisajul urban şi siguranţa locuitorilor săi, singurul lucru cert e “slujba” la stat, căci statul n-ar cum să dispară. Visul fiecărui român este să prindă o “leafă” (şi/ sau o pensie) de la stat. Evident, fiecare cârteşte că aceasta e mică, dar toţi recunosc că are un avantaj: e sigură. O dată ajuns la ea, fiecare s-ar “descurca” cum ar şti: unii cu meditaţii sau cu norme în plus, alţii trimiţându-şi clienţii de la policlinică la cabinetul particular, alţii comercializând pe sub mână materialele din depozitele statului, unii stabilindu-şi ei înşişi salariul, alţii făcându-şi cum vor orarul de lucru; fiecare cum poate. Şi de vreme ce îndeajuns de mulţi procedează în felul acesta, şi toleranţa faţă de aceste lucruri este suficient de ridicată. Toată lumea ştie că leafa de la stat ajunge, în ultimă instanţă, abia pentru cheltuielile lunare, şi că – onest vorbind – nu se poate trăi din ea. Cine mai vrea ceva în plus (o casă, o maşină, o excursie, etc.), trebuie “să se descurce”. Şi – mai ales – să se descurce cu ceea ce profesia şi funcţia lui îi pune la dispoziţie. Să nu ne imaginăm că statul nu cunoaşte această stare de lucruri – căci statul nu are o existenţă în sine, ci e alcătuit tocmai din aceşti oameni. Dar şi statul are o problemă – şi încă una mare – în lumea noastră: pentru a opri acest mecanism al evaziunii generalizate ar trebui să transorme leafa din ajutor social în retribuire a muncii. Ori, din păcate, la bugetul nostru, aflat etern în criză, acest lucru e cu neputinţă. Istoric, statul funcţionează la noi răsplătindu-şi clienţii de moment cu privilegiile aferente funcţiei şi tolerându-le celor mulţi şmecheria cu care “se descurcă” în marginea unui salariu sau a unei pensii care sfidează toate standardele săraciei din lumea civilizată. Încă o dată: statul nu are ce să facă; nu are suficiente venituri pentru a (răs)plăti munca efectivă a unei mari mulţimi de oameni; dar – din diverse raţiuni (un timp “socialiste”, mai nou “europene”) – nici nu-i poate arunca pe aceştia în subumanul lui “faceţi ce vă va lumina Bunul Dumnezeu”. Drept care e nevoit să adopte această “cale de mijloc”: o plată derizorie, dar certă, plus tolerarea modalităţilor prin care oamenii îşi completează “venitul de bază”. Singurii bine retribuiţi sunt pretorienii fiecărui domeniu, al căror rol nu e acela de-a face ceva, ci de-a asigura „liniştea şi stabilitatea”, camuflând (statistic) orice dificultăţi şi blocând orice problematizare.
În fapt, lucrurile nici nu stau atât de rău pentru stat, deoarece în felul acesta a scăpat de grija majoră a contestării, fie ea de dreapta, fie de stânga. Căci – nu? – dacă lucrurile au fost şi sunt mereu impredictibile şi dacă singurele afaceri de succes sunt cele cu statul, de unde să apară o dreaptă, independentă şi productivă, sigură pe ea însăşi şi suficient de longevivă ca să ajungă cristalizarea unor convingeri şi atitudini? De unde să apară o clasă de proprietari care, în caz de…, să poată fi în măsură a rezista pretenţiilor statului? Ca atare, trăim acest paradox straniu al unei drepte pur teoretice subvenţionate de stat (prin diverse institute şi fundaţii) şi alcătuită din acea intelighenţie cu slujbe mărunte care, tradiţional, e de stânga. Dar nici o stângă autentică nu poate exista în acest context. Căci cum ar putea exista o mişcare sindicală serioasă în contextul în care salariul de la stat e un simplu pretext pentru angajaţi de a-şi “procura” beneficii colaterale, care – ele – reprezintă adevăratul câştig? Cum ar putea stânga să conteste establishment-ul când tocmai pe înţelegerea – tacită – cu acesta se bazează existenţa cotidiană a tuturor clienţilor ei? Imaginaţi-vă doar că statul ar spune: vă măresc salariul cu 50% (revendicare istorică a sindicatelor), dar – de mâine – trăiţi numai din salariu. Ei bine, deloc surprinzător, marea majoritate a angajaţilor ar fi mai curând nemulţumită. Astfel că revendicările stângii sindicale au mai curând ceva ritualic în reiterarea lor ocazională, iar cariera în sindicat e – fapt banal – preludiul unei cariere politice. În lumea noastră noţiunile de „dreapta” şi „stînga” nu acoperă nimic şi doar idealiştii îşi mai pun problema de a le da un conţinut. Ele funcţionează doar pentru a departaja grupările aflate în competiţie, grupări structurate cel mai adesea doar pe criteriul interesului şi al fidelităţii. În fine, se estompează şi ultima speranţă: societatea civilă. Dacă tot omul vrea slujbă (şi, dacă se poate, şi funcţie) la stat, atunci unde sunt cei ce stau faţă în faţă cu statul? O subţire elită de români lucrând în străinătate sau în companii străine din România (şi având loisirul de-a se dedica şi problemelor politice, sociale sau culturale) alcătuieşte lista de semnatari ai apelurilor din media socială şi din câteva reviste de cultură, însă – onest vorbind – toată această minoritate, dacă s-ar aduna şi s-ar pune de acord (ceea ce e mai mult decât imposibil), nu cred că ar putea înclina balanţa pentru un primar de sector în Bucureşti. În rest burse, granturi şi “evenimente”; cam asta e societatea civilă. Statul – oricine l-ar conduce vremelnic – nu are a se teme nici de o dreaptă de convingere, nici de o stângă militantă şi nici de o societate civilă conştientă de ea însăşi. De aceea poate funcţiona fără probleme după schemele consacrate de la începuturile modernităţii în lumea noastră. Nici masa populaţiei nu constituie o problemă prea mare: căci, cu toate că oamenii, descurcându-se de capul lor, se cred mai independenţi – din punct de vedere economic – faţă de stat, în fapt, încălcând cotidian legea (şi, astfel expunându-se rigorilor ei), ei sunt mult mai vulnerabili faţă de acesta. Căci nimeni nu va putea invoca în apărarea lui un principiu pe care-l încalcă zilnic. Din când în când statul îl va lovi pe câte unul şi-l va supune – via mass-media – vindictei populare (ca pe noul “ciocoi”, “chiabur”, sau “speculant”). Fapt banal în psihologia socială: violenţa cea mai eficientă e cea arbitrară, pentru că neexistând o regulă a desemnării victimei, fiecare se gândeşte că el poate fi următorul. E aici şi o raţiune a “blocajului justiţiei”: simpla definire a culpelor (de către legislativ) şi identificarea clară, pe baza acestor criterii, a culpabililor (de către sistemul judiciar) ar risca să arunce în aer “antanta socială” dintre stat şi societate. Drept care, ca o contrapondere la justiţie, funcţionează presa (mai ales televiziunile): ea ne prezintă “omul cu probleme” ca pe un self-made-man şi ca pe un model de reuşită ale cărei ingrediente de bază sunt şmecheria, tupeul, debitul verbal şi “relaţiile” – în primul rând cea privilegiată, cu Dumnezeu. Restul, adică formarea şi specializarea, sunt cantităţi neglijabile.
Problema istorică a lumii noastre – care e premodernă, fără a (mai) fi tradiţională – e aceea că noi trăim într-o economie care valorizează foarte puţin cercetarea şi inovaţia. Evident, pentru a inova ceva, e nevoie de o realitate – articulată în structurile ei fundamentale – care să constituie substratul inovării. Dar noi, de la începuturile statului “modern”, am trăit mereu cu obsesia realizării acestei realităţi (infrastructura teritorială, economică, administrativă, legislativă, educaţională, etc.), fără a reuşi să o ducem la capăt şi, astfel, s-o „depăşim”. De fiecare dată când s-a pus, în interiorul lumii noastre, problema noului, aceasta s-a rezumat – aproape invariabil – la importul unor mode/ modele străine şi la producerea unei variante locale sub licenţă sau sub franciză. În măsura în care acceptăm că statele care nu îşi pot produce know-how-ul necesar exploatării eficiente a propriilor resurse, ci îşi concesionează resursele pentru a-l importa, pot fi definite ca şi colonii, atunci – oricât de mult ne-ar durea – România s-a conformat şi se conformează acestei definiţii. Tot ea ne permite să înţelegem şi faptul că, beneficiind de metodologii şi de tehnologii de import, nu am fost aproape niciodată în situaţia de a valoriza libertatea inovativă, ci doar proceduralitatea aplicaţiei fidele. Deprecierea produsului autohton (tocmai pentru că “ştim noi” din ce, cum şi de cine a fost făcut) şi încrederea oarbă în cel occidental (“nemţesc” – la modul generic) ne face, în egală măsură, să trăim bovaric, ignorând lumea concretă asupra căreia această metodologie se aplică. În ultimă instanţă, aceasta e percepută ca o “materie brută” (brută în toate sensurile cuvântului – inclusiv în cel moral) care trebuie, în mod imperativ, fasonată potrivit unor logici superioare, căci eficiente în lumea bună. De aceea faptul de-a desconsidera – inclusiv la nivelul studiilor de specialitate – contextul nostru particular, cu nuanţele lui aparte, nu e perceput ca o abatere de la normele ştiinţificităţii. Nici trucarea (iresponsabilă) a datelor, a statisticilor şi a referinţelor nu constituie o culpă. Căci toate se justifică prin “măreţia” viziunii transformiste căreia-i sunt subordate. “Inovaţia”, în varianta autohtonă, constă cel mai adesea în găsirea unor găselniţe menite a sucurtcircuita dificultăţile procedurilor de funcţionare importate, în măsura în care acestea nu întâlnesc realul autohton. Probabil că străinii sunt uimiţi de pasiunea şi febrilitatea cu care îmbrăţişăm un anumit vocabular (al “naţiunii”, al “totalitarismului”, al “socialismului”, al “democraţiei”, al Europei, etc.) şi-l papagalicim fără a încerca să-l înţelegem. Răspunsul ţine şi de faptul că noi trăim într-o lume premodernă, nedesprinsă de magic, în care e încă vie credinţa că recitarea ritualică a unor formule poate schimba lumea. Pentru străini realitatea e mai plată: lumea nu se schimbă decât punând mâna şi făcând, în schimb se schimbă cuvintele, în efortul lor de a sesiza relieful realului. Banal, trist şi adevărat: la noi schimbarea nu începe niciodată cu descrierea şi înţelegerea lucrurilor care urmează a fi schimbate, ci cu fascinaţia debordantă faţă de “modelul” în numele căruia se va face schimbarea. La fel cum nu se încheie cu descrierea şi înţelegerea situaţiei la care a dus aplicarea modelului, ci cu abhorarea acestuia şi invocarea unui trecut mito-poetic într-atât de difuz, încât se lipseşte de orice tipar. Şi, bineînţeles, cu odele emoţionale dedicate noului “model”.
Revenind încă o dată la cercetare, aceasta presupune – în primul rând – concentrarea eforturilor (umane şi materiale), corectitudinea informării şi asumarea riscului. Dar de ce concentrare poate fi vorba în condiţiile unui buget (de stat sau de firmă) incapabil de acumulare şi supus mereu dispersiei (datorii, fluctuaţii imprevizibile, etc.)? De ce concentrare umană poate fi vorba atunci când fiecare e focalizat pe propria lui supravieţuire? De ce informare poate fi vorba într-o lume în care cartea de specialitate e un lux de negăsit şi în care bibliotecile (etern subfinanţate) nu au nici măcar ambiţia de a se ţine la curent cu producţia autohtonă? Care poate fi, în aceste condiţii, marja de risc (ceea ce înseamnă şi de eroare) pe care şi-o poate asuma comanditarul cercetării? Şi ce-i rămâne de făcut, pus în această situaţie, cercetătorului? Cu resurse infime şi cu o informaţie episodică, el trebuie, invariabil, să meargă la sigur (altminteri intră în malaxorul sancţiunilor administrative). Ori modalitatea cea mai eficientă de-a merge la sigur este aceea de a copia formule verificate. Plagiatul – denunţat astăzi ca o plagă a lumii academice româneşti – nu e decît un reflex al acestei stări de lucruri. Sigur că, la baza lui, stă decizia personală a celui care transgresează o normă ştiinţifică şi morală, dar atunci când toţi sunt puşi în situaţia de-a face acest lucru, decizia care atrage atenţia e mai curând aceea de a refuza să-l faci. Plagiatul – mai ales datorită “acoperirii media” a câtorva cazuri “cu vizibilitate” – e spectaculos; mult mai banal e un alt efect al refuzului de a risca: faptul că cercetarea noastră “descoperă”, cu un limbaj din ce mai savant, evidenţe care n-au fost niciodată contestate. Puşi în situaţia paradoxală de a fi obligaţi să facă în permanenţă ceva “nou”, dar fără nici un fel de resurse (sau cu resurse derizorii şi acordate la termene aleatorii) oamenii “împacă varza cu capra” botezând fastidios banalităţi lipsite de orice interes. Şi o fac nu doar liniştiţi că au scăpat de o grijă, ci ştiind – dintru început că (exceptând prietenii ce le sunt datori cu citări) – nimeni nu le va lua în serios producţia. Astfel, puţinele noastre resurse se duc pe o cercetare sterilă, care nu produce decât platituduni cu desvârşire inutile oricărei cunoaşteri serioase (şi, mai ales, oricărei acţiuni care ar putea decurge din aceasta). Partea gravă e aceea că producţia de asemenea “cercetări” a inflaţionat apocaliptic în ultimii ani, de aşa manieră încât acum e greu de presupus că un cercetător onest îşi va sacrifica timpul pentru a discerne ce e valabil şi ce nu din domeniul lui. În această lume, în care noul nu mai există căci totul e deja cunoscut, iar diversitatea e pseudonimul stereotipiei, garanţia valorii nu e calitatea şi autenticitatea, ci parafa obţinută prin orice mijloace. Ea le deschide unor persoane poarta „responsabilităţilor”, dar cu un preţ: faptul de-a accepta că lumea „e aşa cum e” şi nimic nu poate fi schimbat – ceea ce face ca victoria lor să fie una tristă. Nu pot încheia fără a o spune încă odată: acest delir al pseudo-cercetării nu s-a născut din rătăcirea individuală a unor grafomani, ci a fost organizat şi întreţinut de către toate instanţele naţionale abilitate (Ministerul Educaţiei, al Cercetării, Academia Română, nenumăratele Institute, Comisii, Agenţii şi Inspectorate naţionale şi/sau locale) cu două scopuri precise: mai întâi acela de a-şi justifica – de jos în sus – existenţa prin productivitate. Datorită faptului că, la nivel guvernamental, s-a înţeles bine importanţa mediatică (mai ales în relaţiile cu străinătatea) a cifrelor din cercetare, această raportare de “producţii record” (a căror valoare era, totuşi, bine cunoscută) a fost acceptată fără a se cere prea multe detalii iar stahanovismul universitar a fost legitimat şi încurajat. A doua raţiune e aceea că, în această inflaţie de ISI-uri, BDI-uri, opere originale şi volume colective, s-a reuşit amestecarea completă a cărţilor: criteriului calitativ (neformalizat, dar unanim recunoscut), i s-a substituit criteriul cantitativ (bazat pe arta completării formularelor). Rezultatul: dispariţia unei categorii profesionale, oricum restrânse – savantul, şi înlocuirea ei cu o alta, mult mai democratică – funcţionarul. În fond, nu e nimic surprinzător; dată fiind natura modernităţii noastre de împrumut, ceea ce îi trebuie lumii noastre nu sunt cercetători independenţi, ci executori aplicaţi. De unde rolul şi importanţa celor care dau ordine, comandă şi verifică. Dintotdeauna, pe meleagurile noastre, funcţionarii superiori au visat la titluri universitare şi universitarii la funcţii superioare în aparatul de stat. Astăzi se pare că lucrurile au ajuns, în sfârşit, la echilibru, dar în avantajul funcţionarilor – ei sunt adevăraţii câţtigători ai ceea ce, astazi, se numeşte în România „cercetare”. Şi ce anume ştiu funcţionarii să facă cel mai bine dacă nu să multiplice hârtiile? Nu în ultimul rând, această indistincţie generalizată a categoriilor sociale şi profesionale are, ca şi corolar, o din ce în ce mai largă indistincţie a categoriilor morale. Pe acest fond noţiunea de fraudă îşi pierde sensul şi devine un instrument de identificare a adversarului în gura celui care strigă mai tare.
În fine, adevărata noastră problemă nu e aceea că am făcut modernitatea prin împrumut (onest vorbind, cele mai multe ţări ale lumii aşa au acces la condiţia pe care o au azi), ci faptul că nu am reuşit să o ducem la capăt. Altfel spus, nu am ajuns niciodată în punctul în care problemele efective ale contextului concret generează răspunsuri specifice. Noi am rămas – invariabil – blocaţi în probleme de aplicare a procedurilor împrumutate. Când acestea au devenit prea mari am adoptat, succesiv, două “soluţii” – mai întâi negarea evidenţei: „nu există probleme”. Tenacitatea cu care este evacuată până şi tentaţia problematizării din lumea noastră se bazează pe această “doctă ignoranţă” a funcţionarilor superiori: cât timp ei înşişi se află în funcţie nu sunt (şi nu trebuie să fie) nici un fel de probleme, “trebuie să ne mobilizăm mai mult”, “să producem mai eficient” (adică fără niciun fel de cheltuieli), “să găsim noi soluţii” (în aceeaşi recuzită), “să avem încredere” (în aceleaşi persoane) şi, în lipsă de altceva mai bun, “să avem răbdare”. Când niciunul din aceste apeluri nu mai e eficient şi o masă critică a populaţiei se retrage în pasivitatea expectanţei, se recurge la ultima soluţie: întreaga procedură e abandonată şi se trece la copierea altui model, revenindu-se în felul acesta la punctul de pornire (şi încheindu-se “revoluţia” începută cu cel dintâi). Partea ce mai dramatică a acestui scenariu constă în faptul că – dacă lucrurile funcţionează astfel – atunci, din păcate, nicio reuşită nu poate fi considerată ca fiind definitivă; în această lume precară totul e reversibil şi singura stare “normală” e aceea a supravieţuirii (care, cum bine se ştie, nu are nici o morală). Moneda naţională – pe care orice ciclu al modernizării o aruncă în aer – are pe avers şmecheria descurcărelii şi pe revers apatia resemnării.
Cum e cu putinţă ieşirea din această spirală a subdezvoltării? În mod paradoxal – şi spre deosebire de ceea ce cred “specialiştii” noştri – în ţările dezvoltate învăţământul şi cercetarea nu ţin de o gratuitate în care se amestecă lenea şi superbia, ci de o necesitate stringentă. Acele societăţi care au depăşit pragul întoarcerii la viaţa (şi liniştea) autarhică – ce au rămas să populeze utopiile hippies şi ecologice – sunt în situaţia de a apăsa neîncetat pe pedala dezvoltării. Şi cum au depăşit şi stadiul dezvoltării extensive, tot ce le-a mai rămas este creşterea bazată pe inovaţie. De aici rolul extrem de important al cercetării în lumea occidentală, şi – tot de aici – mecanismul extrem de riguros al învăţământului de calitate în selectarea corpului academic şi de cercetare. Mai mult sau mai puţin, folosind o analogie (poate nu întru totul potrivită), universităţile sunt pentru lumea dezvoltată un fel de spitale de la care se aşteaptă diagnosticarea problemelor socio-economice şi tratamentul lor. La nivelul mizelor aflate în joc în acea lume, nimeni nu-şi poate permite erori de diagnostic sau tratamente nepotrivite. O societate care a depăşit punctul de la care nu se mai poate întoarce joacă totul pe cartea corectitudinii, a calităţii şi a preciziei, iar expertiza de specialitate (formată în bună măsură în universităţi) e, în toate sensurile cuvântului, o „resursă strategică”.
O societate precum cea românească mai are alternative; în ultimă instanţă, majoritatea populaţiei noastre fiind cel mult la a treia generaţie urbanizată se poate întoarce, fără probleme, la modul de viaţă al părinţilor sau al bunicilor, şi poate face faţă colapsului statului. Sau poate pleca în străinătate să practice orice gen de muncă necalificată, luând astfel contact direct cu munca în capitalism. (Cele 3 sau 4 milioane de români aflaţi în străinătate, cei identificaţi prin peiorativul “căpşunari”, sunt cei care lucrează efectiv – şi full-time – în sectorul privat. În mod straniu, plecarea lor a folosit statului, degrevându-l nu atât de problemele de delicvenţă, ci de presiunea pe care toţi aceşti desdichados ar fi exercitat-o asupra lui.) În fapt, după 1989 statul a colapsat; ce altceva a fost inflaţia astronomică, prăbuşirea completă a industriei, “vidul legislativ”, etc.? Într-un anume sens, statul a colapsat mai înainte, de la începutul anilor ’80 (când cu incapacitatea de plată şi apoi cu rambursarea integrală a datoriei externe), deşi – un timp – a continuat să se hrănească din aura de ferocitate creată în primele decenii de comunism. Practic, de 30 de ani economia românească e în derivă, conducerea – fie numită, fie aleasă – e incapabilă să stopeze această continuă degradare a bunurilor, a vieţilor şi a conştiinţelor şi, totuşi, oamenii continuă să trăiască, să se descurce, să facă un mic gheşeft – cât de-o maşină sau de-un shopping în străinătate; se râde, se face haz de necaz, fiecare are ce are cu şefii, cu vecinii, cu lumea întreagă, dar – pe ansamblu – lucrurile merg. Şi merg pentru că reţetele supravieţuirii funcţionează fără greş: câteva ore de meditaţii şi nişte culegeri vândute la clasă îl salvează pe profesorul din preuniversitar, tot aşa cum câteva norme în plus şi vreo comisie pe cel din universitar şi funcţiile pe amândoi. Pot să bănuiesc că şi-n alte domenii e tot aşa. Şi-atunci de ce să schimbăm ceva? C-aşa vreau europenii? O, cât de puţin ne înţeleg ei pe noi! Istoria ne-a învăţat că schimbarea înseamnă “sacrificii” şi, onest vorbind, nu vedem nici ce şi nici de ce am mai sacrifica ceva din viaţa noastră mizeră. Şi, încă înainte de sacrificii, schimbarea înseamnă a ne mişca, a privi atent şi a lucra răbdădor, lucruri pe care le ţine la distanţă de noi o oboseală istorică, adâncă precum abisul ce ne soarbe. Lucrurile se mişcă greu, doar cuvintele se schimbă uşor. Şi-atunci, ce ne mai rămâne? ISI-uri, cifre, discursuri, “dueluri televizate”; o jerbă de cuvinte ce sclipeşte multicolor, asemeni irizărilor petelor de ţiţei de la locul naufragiilor.
Şi zâmbetul, deopotrivă şmecher şi trist: nu te supăra frate, asta-i viaţa!
scrisă de