”Tunelul”, de Ernesto Sábato: ”… în orice caz, exista un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu”

Atunci când scrie, vorbeşte despre proprietăţile magice ale gândului. A trecut de la matematică la arta de a scrie pentru a privi oamenii, din faţă, în faţă. Născut într-un orăşel din America Latină, s-a lăsat descoperit de Europa unde şi-a finalizat studiile şi s-a (re)descoperit ca artist. Pe scurt, se numeşte Ernesto Sábato, scriitor longeviv, doctor în fizică, un om cu vădite înclinații spre haosul anarhiei, spre existențialism în general și artă, în particular (cea suprarealistă, am spune). Poate atins de acel sindrom Bartleby în care un autor își urăște opera și o distruge, Sábato ne privează de o mare parte a muncii sale, aruncând-o în foc.

Primul său roman, Tunelul (1948), a fost respins de toate editurile, căci, pufneau ele retoric pe nări, ”Ce mare roman ar putea scrie un fizician?!” Camus însă, prieten cu Sábato, nu-l lasă pe acesta la greu, cu una, cu două, și decide să scrie o scrisoare de recomandare către editura Gallimard. Acesta a fost începutul.

În Tunelul, un roman scris la persoana I, Sábato îşi deschide naraţiunea cu prezentarea întregii acţiuni: “E de ajuns să vă spun că sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a ucis-o pe Maria Iribarne”.

Apoi, începe destăinuirea, tot mai accelerată, ca o pulsiune, cunoşti personajul care devine un tunel luminat, ce te poartă prin cele mai adânci cotloane ale minţii sale. Sufletul îi devine o hartă, iar pentru fiecare graniţă pe care vrei să o treci, ai nevoi de viză. E acelaşi suflet, dar altă simţire de fiecare dată. Dacă prima catalogare era aceea a unui ”criminal”, după câteva pagini se înfiripă un nou concept, cel de ”disculpare”.

Se percepe exonerarea, la fel de firesc precum se justifică omorul. Pictorul Juan Pablo Castel, la una dintre expoziţiile sale, a observat-o pe Maria Iribarne atunci când aceasta cerceta un detaliu aproape imperceptibil pentru ochi într-unul dintre tablourile sale, un detaliu subtil pe care mințile mediocre nu l-au zărit. Faptul că această femeie simplă a văzut ceea ce nimeni, niciun critic de artă, nu a văzut, prinde, treptat, o anvergură tot mai mare în mintea lui și marchează o legătură, la nivelul legilor nescrise, între cei doi.

Cu glas tremurat, indignat şi onest, Juan Pablo Castel îşi spune povestea ce se finalizează cu o crimă. La fel de bine, povestea sa poate deveni reală doar după săvârşirea crime.

Pagină, după pagină se trăieşte frustrare. Frustarea personajului ce se indigna din propria-i indignare, dar şi din reverberaţiile frustrării (re)simţite la nivel social. Tunelul este o carte despre (o) viaţă, despre trăiri şi decizii, despre lupta dintre rațional și irațional, atât de violentă și obsedantă. E despre acele decizii pe care ştii că le poţi lua singur, dar eşti la fel de sigur că ”odată ce ai pornit pe acel drum, nu mai e cale de întoarcere”.

Nu este o carte despre resemnare, ci despre bipolaritatea moarte – eros, despre culmile geloziei, despre obsesie. Cuvintele scrise strigă, franc şi tranşant, tot ceea ce, de obicei, este ascuns într-un ambalaj gros şi colorat. Este o carte despre oameni, despre bărbatul al cărui tragedie se traduce prin neputința de a se apropia de o femeie.

În final, gândul este simplu: “în orice caz, există un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu…”

autor: Andrada Lăutaru

sursa