Traducerile româneşti în Germania

Părerile pe care le voi susţine aici se bazează pe o observare a pieţei germane de carte în ultimii ani, în calitate de jurnalist cultural şi traducător şi, nu în ultimul rînd, sînt şi rezultatul unui permanent schimb de opinii cu editori germani, ca şi cu (alţi) traducători ai literaturii române în Germania.
 
Nu de puţine ori, vizitînd Tîrgurile de Carte din Leipzig şi Frankfurt, am observat nedumerirea scriitorilor români invitaţi să ţină lecturi şi mese rotunde la standul românesc, referitoare la faptul că literatura română contemporană nu are, în Germania, un succes comparabil cu cel din Franţa, de pildă, şi vorbind de succes mă refer în primul rînd la numărul, tirajele şi vizibilitatea traducerilor de pe piaţa de carte de limbă germană. 
 
Explicaţiile acestei situaţii sînt complexe, unele din ele ţin de tradiţiile cultural-istorice ale celor două ţări, de condiţiile de piaţă locale şi, nu în ultimul rînd, de imaginea României aici, în principiu negativă, chiar dacă ea s-a îmbunătăţit simţitor după aderarea la UE. Determinat istoric şi geografic, interesul germanilor pentru Europa de Est este, în general, ridicat, dar în acest context, poziţia României este destul de jos în „clasament”, mult mai ridicate fiind cotele traducerilor de literatură contemporană din Ungaria, Polonia sau fosta Iugoslavie, şi la critica de specialitate, dar mai ales la public.
 
Majoritatea traducerilor în germană făcute în ultimii ani, dar nu numai, se datorează, în mare măsură, traducătorilor originari din Banat, emigraţi în anii ’80 în Germania de Vest – Gerhart Czejka, Ernest Wichner, Georg Aescht fiind numele cele mai importante. Avînd în vedere că, în general, traducătorii sînt şi cei care propun titluri şi autori editurilor, este evidentă importanţa lor şi din punct de vedere al opţiunilor şi intereselor de gust, de gen şi de grup pe care le promovează. Există foarte puţini traducători tineri din română, iar dintre ei, şi mai puţini şi-au făcut cît de cît un nume în lumea editorială – o excepţie ar fi, poate, tînăra traducătoare a Norei Iuga, Eva Wemme.
 
Cred că nu mai e nevoie să precizez că ICR nu poate influenţa decît minimal aceste opţiuni, rolul lui nu poate fi decît acela de partener şi, în parte, finanţator al traducerilor pentru care optează editorii germani şi traducătorii lor. ICR poate şi trebuie să investească, în continuare, cît mai mult în promovarea scriitorilor români în străinătate, mărind astfel vizibilitatea şi deci şansa lor de a fi traduşi. Dacă ne uităm cu atenţie, este exact ceea ce fac şi celelalte institute culturale (polonez, ceh, maghiar etc.) în Germania, doar cu mai mult succes.
 
În acest context, pe lîngă reducerea drastică a birocraţiei şi a regulametului inflexibil, ar fi esenţială, după părerea mea, punerea unui accent mai mare pe promovarea scriitorilor în fazele anterioare traducerilor propriu-zi­se, sprijinind în primul rînd traducătorii şi propunerile lor. De asemenea, este nevoie de strategii de promovare pe termen lung, realizate pe bază de concurs de proiecte, alegîndu-se în calitate de colaboratori mai ales operatori culturali locali, care cunosc piaţa locală şi pot asigura, astfel, reuşite pe termen lung.
Autor: Iulia DONDORICI 
­­­­­_____________
Iulia Dondorici este jurnalist cultural şi traducătoare