Bătălia cu atrocităţile - Interviu cu Sven Hassel

Autorul danez Sven Hassel reprezintă un adevărat fenomen literar. Iubit de mulţii, foarte mulţii săi cititori, opera sa încă se vinde în sute de mii de exemplare, în întreaga lume. În viitorul apropiat se va traduce în limba chineză, editorii aşteptându-se la stabilirea unui nou record de vânzări. Imortalizând genul prin vânzarea a 53 de milioane de exemplare, în 50 de ţări, traduse în 25 de limbi, autorul, cu siguranţă, nu va putea fi vreodată egalat. Cei ce au crescut citind cărţile sale nu vor putea uita aventurile soldaţilor din batalionul disciplinar al Wehrmacht-ului. Romanele sale au apărut iniţial, în anii 60’, în Norvegia şi au fost retipărite în numeroase ediţii. Recent seria a fost relansată de Nova Publishing, ediţia conţinând şi fotografii de război din arhiva personală a autorului. Hassel locuieşte în prezent la Barcelona, are 93 de ani şi a avut amabilitatea de a acorda acest interviu pentru cititorii norvegieni.

- Ce îl putea determina pe un tânăr danez de 19 ani să semneze actul de înrolare în armata germană, la sfîrşitul anilor 30’?

- Am hotărât să mă înrolez în Wehrmacht din cauza condiţiilor grele de viaţă şi a şomajului, în continuă creştere, din Danemarca. M-am născut şi am crescut în orăşelul Fredensborg, Zeelanda de Nord, aşa că drumul spre continent, în speţă spre Germania, a fost unul scurt.Singurul lucru pe care mi-l doream era să găsesc o cale de a supravieţui. La acea vreme Marea Criză se afla la apogeu, iar în localitatea natală nu aveam nicio şansă.Politica sau ideologia îmi erau cu totul străine. Privind în urmă, Germania, nu era, cu siguranţă, cel mai potivit loc pentru a emigra, dar, încă o dată, trebuie să amintesc că vremurile erau tulburi iar războiul era departe.

Nu era deloc uşor să te înrolezi în armata germană, fiind străin. Pentru obţinerea cetăţeniei germane, condiţie eliminatorie, lui Hassel i-au fost necesare 6 luni. Era doar prima din numeroasele dificultăţi ce aveau să urmeze... După un singur an de serviciu avea să fie arestat şi acuzat de dezertare.

- Probabil că era cel mai grav lucru de care puteai fi acuzat în Germania nazistă, mai ales că acum eraţi cetăţean german.

- Da, pedeapsa obişnuită pentru o asemenea infracţiune era condamnarea la moarte. Spre surpriza mea, nu am primit această sentinţă, acuzatorul insistând asupra faptului că sunt, totuşi, danez, şi că o femeie mă determinase să dezertez. Însă, 15 ani de închisoare nu era o condamnare uşoară. Lagărul de concentrare Lengries m-a marcat pentru totdeauna. Absolut nimic nu era permis, iar încălcările regulamentului se pedepseau cu înfometarea, bătăi crâncene sau moartea. Sadismul lor întrecea orice limite ale imaginaţiei. Am văzut oameni suferind şi murind în mii de feluri. Inventivitatea fiecărui călău o depăşea pe cea a colegului său, într-o cursă cumplită a brutalităţii şi teroarei. Munceam până când cădeam din picioare, îndeplinind sarcini de care specialiştii militari nici nu voiau să audă. Mulţi au înnebunit. Iar spânzurătorile erau întotdeauna pregătite; funii cu laţuri, legănându-se în bătaia vântului. Această imagine mă va urmări toată viaţa.

În acest lagăr, situat în nordul Bavariei, i-a venit pentru prima dată ideea de a povesti adevărul despre experienţele sale, aşa cum au fost, dacă va supravieţui iadului în care i se transformase viaţa. Va relata, ulterior, despre consecinţele îndurării acestui regim brutal, şi despre cum a ajuns să devină parte a lui.

- A fost o promisiune făcută mie însumi, cât şi puţinilor prieteni, sperând să contribui astfel la efortul umanităţii de a nu se mai repetă asemenea atrocităţi. A fost deasemeni un catharsis; calea de a traversa iadul personal, de a înfrânge brutalitatea şi prostia de care eram asaltat zilnic. Ştiind că într-o bună zi voi povesti lumii despre tot ce mi s-a întâmplat sau am auzit de la alţii – relatările soldaţilor, caracterizate de acel umor negru, specific doar supravieţuitorilor – am reuşit să îndur tot ce mi se întâmpla. Mulţi ani mai târziu, aceste întâmplări au constituit forma şi conţinutul cărţilor mele.

Hassel a fost scos din lagăr şi trimis într-un batalion disciplinar, fapt ce nu însemna redobândirea libertăţii, ci doar supravieţuire. Nu ştia că va trebui să se conformeze unei discipline draconice, pe care a descris-o în amănunt în cele 14 cărţi ale sale.

-Am fost instruiţi pentru a deveni cei mai buni soldaţi din lume, prin utilizarea metodelor prusace, ce depăşesc orice culmi ale terorii, pe care vi le puteţi imagina. Ne aflam sub comanda unor ofiţeri care nu ştiau decât să urle, şi care aveau întotdeauna pregătit un pretext pentru a te pedepsi. Masa era invariabil aceeaşi, o ciorbă chioară de varză, în care, în zilele norocoase, plutea câte o lingură de varză acră.

Soldaţi ridiculizând ofiţerii – act sinucigaş în sine – sau folosind remarci caustice la adresa liderilor nazişti sau a Fuhrer-ului însuşi sunt temele recurente ale romanelor sale. Porta, berlinezul, a fost de nenumărate ori periculos de aproape de a-şi găsi naşul, din cauza frazelor sale acide şi a aroganţei studiate. A fi critic, în acea eră a propagandei, însemna, pur şi simplu, a-ţi sfida destinul.

- Putea fi această purtare, la fel de periculoasă ca războiul în care luptaţi?

- Da, drumul spre Curtea Marţială era unul extrem de scurt, dar pur şi simplu ne intrase în limbaj; era ca şi cum am fi trăit într-un perpetuu pericol, balansându-ne pe o sârmă foarte subţire. Era felul nostru de a ne descărca, cu toate că era unul primejdios.

Porta, Bătrânul, Micuţul, Legionarul, Barcelona Bloom şi ceilalţi camarazi din Regimentul disciplinar 27 blindate...

- Pe care dintre aceste „personaje” l-aţi îndrăgit cel mai mult?

- „Bătrânul” sau Willi Beier, numele său real, era cu cel puţin 10 ani mai în vârstă ca noi. Era de meserie tâmplar şi locuia în Berlin. Niciodată în cei patru ani îngrozitori, în care am fost împreună, nu l-am văzut nervos sau înspăimântat. Bătrânul a fost ca un tată, pentru noi toţi .Am mulţumit Cerului de nenumărate ori pentru faptul că mă aflam în acelaşi tanc cu Bătrânul.

- Din toţi aceşti camarazi, a supravieţuit cineva războiului?
 
- Julius Heide a devenit maior în armata Germaniei de Est. Am păstrat legătura cu el, cu Legionarul şi cu Micuţul, mulţi ani. Ultimii doi s-au înscris în Legiunea Străină franceză şi la bătrâneţe s-au retras într-unul din căminele Legiunii. Au murit cu toţii, cu mult timp în urmă.

După război, Sven Hassel a fost internat într-un lagăr de prizonieri rusesc şi apoi într-o închisoare din Danemarca, din cauză că a luptat în Wehrmacht.

- Ce amintire vă apasă cel mai mult şi care vă erau proiectele? 

- Cel mai ades îmi amintesc foamea nesfârşită şi brutalităţile gardienilor. După ce am fost eliberat din închisoare voiam să mă înrolez în Legiunea Străină. Eram militar de formaţie, aşa că înrolarea părea a fi singura soluţie. Dragostea arătată de viitoarea mea soţie, Dorthe, a fost cea care m-a făcut să mă răzgândesc.

Când Hassel şi.a început cariera de scriitor, semna cu pseudonim. „Legiunea blestemaţilor”, prima sa carte, a fost respinsă de 12 editori, înainte de a fi publicată, în sfârşit, în 1953. Această carte, iniţiatoare a seriei, se vinde în Danemarca, fără întrerupere, de 57 de ani.

- Se pare că drumul dumneavoastră spre succes nu a fost unul uşor.

- Era necesar să scriu sub pseudonim, pentru că după război fusesem condamnat din cauza serviciului militar efectuat în armata germană. Pe vremea aceea,  puteai fi uşor concediat pentru un asemenea lucru.Ffaptul că am scris sub pseudonim a fost folosit adesea împotriva mea, deşi mulţi scriitori, de-a lungul timpului, au ales această cale. Este un fenomen literar obişnuit, care nu are de ce să dea naştere la suspiciuni.

Soţia lui Hassel nu doar l-a îndemnat să-şi scrie cărţile, ci i-a fost şi editor.

- Cum aţi lucrat la aceste romane, ştiut fiind faptul că nici unul dintre dumneavoastră nu avea experienţă în domeniu?

- Soţia m-a ajutat ca editor şi lector de carte. Eu îi dictam materialul brut iar ea îl culegea la maşina de scris. Când fiul meu, Michael, se întorcea de la şcoală, citea paginile din ziua respectivă şi făcea corectura şi comentariile de rigoare. Apoi, le citeam prietenilor, care au jucat un important rol critic în stabilirea definitivă a textului. Munceam cam 2-3 ani la o carte.

Când i-a apărut prima carte, Hassel lucra ca manager la filiala Mercedes Benz din Copenhaga. În 1957, o boală exotică contractată în timpul prizonieratului a recidivat, lăsându-l aproape paralizat. În perioada respectivă, în Danemarca nu existau medici capabili să diagnosticheze boala şi să aplice tratamentul corespunzător. Din fericire, au aflat despre un spital din Hamburg specializat în boli exotice.

- Aveam foarte puţini bani, însă am primit sprijin financiar din partea primăriei oraşului Hamburg. Le-am fost toată viaţa recunoscător acestor oameni. După două luni, mă întorceam acasă eliberat de boală.

Sven Hassel şi familia sa au hotărât să se stabilească la Barcelona, după ce autorul îşi scrisese mai mult de jumătate din operă.

- De ce Spania, ţară în care regimul lui Franco vă interzisese cărţile?

- Am ales Spania pentru că îi citisem pe Hemingway şi Arturo Barea. Iubesc la modul absolut această ţară şi oamenii ei. Faptul că regimul franchist mi-a cenzurat cărţile nu a avut o prea mare importanţă. Locuiesc în Barcelona de peste 40 de ani şi nu am regretat niciodată alegerea făcută.

Hassel a scris 14 cărţi. Cea de-a 15-a , care va încorona seria, se lasă de mult aşteptată.

- Foarte mulţi cititori aşteptau, şi încă aşteaptă, descrierea Bătăliei pentru Berlin şi a finalului aventurilor Batalionului disciplinar.

- Da, ultima carte va descrie sfârşitul războiului. Evenimentul se petrece la Berlin şi am ales chiar şi titlul: „Înfrângerea glorioasă”. Din nefericire, datorită vârstei înaintate şi a sănătăţii precare nu am reuşit să termin această carte... încă!

(Acest interviu a fost publicat în ediţia în limba engleză a ziarului norvegian Dagbladet, în august 2010)

traducere şi adaptare de Marian Băghină - sursa 

********

Sven Hassel, scriitor danez, a plecat dintre noi vineri, 21 septembrie 2012, la vârsta de 95 de ani.

Starea sa de sănătate se deteriorase rapid, în special în ultimele zile, şi deşi a luptat cu mult curaj, inima sa a cedat în cele din urmă.


Sven Hassel, pe numele său adevărat Sven Pederse, s-a născut pe 19 aprilie 1917, la Fredensborg, în Danemarca, într-o familie de oameni simpli, muncitori. În 1937, Hassel s-a înrolat ca voluntar în armată. După un an, el a încercat să scape. “Am fost pur și simplu epuizat. Nu m-am întors la unitatea mea, după o scurtă plecare. Au numit-o dezertare. Am fost transferat la Sonderabteilung, o unitate penală condusă de criminali și disidenţi“.

În 1949, Sven Hassen a fost eliberat şi doi ani mai târziu s-a căsătorit cu Dorthe Jensen. La început a lucrat într-o fabrică de mașini, dar soția sa l-a încurajat să scrie despre experiențele sale din război. Prima lui carte “Legiunea blestemaților” a fost publicată în 1953. În total,  a publicat 14 romane, care au fost traduse în optsprezece limbi.

Sven Hassel a lăsat în urma sa o carieră de excepţie şi o adevărată experienţă de viaţă. Autorul şi-a dorit ca scrierile sale să arate ororile războiului, în speranţa că generaţiile tinere îşi vor dedica existenţă pentru a salva oameni, nu pentru a-i distruge.

scrisă de Evelina Cățoi - sursa 
sursa foto