Interviu cu scriitorul Andrei Ruse, creatorul Hyperliteratura.ro


Andrei Ruse 

Andrei Ruse s-a născut în decembrie 1985, în Bucureşti. A debutat cu volumul de poezie Black Job (Vinea, 2007), dar s-a orientat apoi spre proză, publicând romanele SONI (Tritonic, 2008) şi Dilăr pentru o zi (Polirom, 2011). Cunoscut pentru multe proiecte şi campanii online, de altfel şi pentru site-ul Hyperliteratura.ro, am decis că ar fi cazul să-l iau şi pe el la întrebări.

Am să te întreb despre copilul tău, Hyperliteratura.ro, de alţi copii nu te întreb, dar dacă vrei să-mi mărturiseşti ceva nu am nimic împotrivă. Cum ţi-a venit ideea să inventezi acest site ? Sunt totuşi destule site-uri literare, prin ce crezi că atrage atenţia site-ul tău?

Înainte să zic ceva despre Hyperliteratura, în „grădiniţa” mea se mai întâmplă tot felul de lucruri. Cei mai importanţi copii sunt totuşi cărţile mele. Primul meu roman, SONI, a crescut mare, s-a schimbat (lucrez la ediţia a III-a) şi, după două tiraje epuizate (toată povestea cu promovarea din 2008 şi 2009) şi după ce contractul cu editura a expirat, vrea să plece în afară. Iar eu fac tot posibil să îl ajut în acest demers, care nu ştiu exact cât va dura şi cum şi dacă se va realiza.

Un alt copil e în plan. Tot un roman, se numeşte În mintea goală, unde Chris Dean Junior, un autor cu două best selleruri internaţionale, suferă de o schizofrenie paranoidă complexă şi nu poate distinge realitatea de vis şi ficţiunea din mintea sa. O poveste cu alte „reguli” şi „implicaţii”, care reprezintă cred şi o schimbare în scrisul meu, pentru că trec din sfera realului (şi a urbanului) în ceea ce consider că reprezintă cu adevărat literatura. Un roman totuşi care nu este pentru cei cu un stomac moale, mult abstract, multă nebunie amestecată şi cu multă multă violenţă. E în plan, da, însă nu mă grăbesc. Am învăţat să nu mă mai grăbesc.

***

Acum, legat de Hyperliteratura, o să încerc cât mai mult să rezum de ce cred eu că este nevoie de acest site şi ce mi-am propus prin el.

Steve Irwin, un personaj care pe mine unul m-a inspirat foarte mult, atunci când s-a apucat de documentare cu animale a pornid de la ideea că este nevoie ca publicul să se apropie de ele, într-un fel în care poate ajunge să le iubească, să le respecte şi deci să le salveze sau, cel puţin, să le projeze.
Because this day has come when the audience – you – need to come with me and be there with that animal (…) Because if we can touch people about wild life, then they wanna save it. (…) Gone are the days on sitting back on the long lens on the tripad and looking at wild life waaay over there. (…) Because humans wanna save things that they love.



Steve Irwin’s passion for wild life
 
La fel, cred că misiunea Hyperliteraturii (dacă nu e prea mult spus) este să apropie publicul de scriitori şi de cărţi, dar într-un fel nou, în care să se simtă ca făcând parte din acest „mecanism” al literaturii (al hyper literaturii). Pentru că doar aşa publicul se poate reapropia de titluri şi în special de cele autohtone.
Nu avem nevoie de încă o comunitate online care să adune alte găşculiţe. Ci de o comunitate invadată de concursuri tematice (şi automat cărţi), de concursuri de debut şi alte lucruri care până la urmă să dea un sens proiectului. O  comunitate unde scriitorii la început de drum să se întâlnească cu cititorii (poate şi ei la început de drum). O comunitate care totodată nu are nevoie de editori pentru a stabili valori, ierarhii şamd – gata, terminăm şi cu top-urile.

Separat, Hyperliteratura Magazin nu se vrea o altă revistă de ştiri, comunicate şi recenzii. Încercăm, cred eu, cu fiecare interviu, să intrăm în „spatele” scriitorului, şi nu doar a scriitorului, ci şi a altor persoane pentru care cititul e important. Uitându-mă doar pe ultimele interviuri, că tot am pomenit de ele, este cel puţin interesant să afli că uite, Dragoş C. Butuzea, unul dintre cei mai cunoscuţi bloggeri care scrie despre cărţi, refuză să aibă net acasă pentru a se dedica lecturii şi plimbărilor prin oraş. Sau că Dan Coman se trezeşte în fiecare zi la patru dimineaţa fix, îşi face cafeaua şi are program de citit şi program de scris. Sau ce ar face Ovidiu Bufnilă, scriitor de SF, atunci când se va întâlni cu extratereştri şi de ce consideră caşul o minune. Cum a obţinut Liviu Antonesei bani pentru pianul Filarmonicii din Iaşi, considerând-o o urgenţă “naţională”, iar savuros. Şi aş putea continua.

Pe pagina noastră de Facebook, nu acum foarte mult timp, am publicat o pagină dintr-un manuscris al lui Eminescu, e vorba de Luceafărul. Scris de mâna lui Eminescu, cu corecturile lui („un ghiocel de fată” era original). Impactul a fost puţin spus foarte frumos.

Poveşti din spatele cărţilor. Povestea cu pisica, povestea cu tripurile pe LSD care au inspirat la crearea romanului Zbor deasupra unui cuib de cuci (şi înregistrările autorului pe LSD) nu sunt doar simple informaţii. Imaginile video cu Tolstoi sau documetarele online pe care am început să le punem, fac parte din aceeaşi idee de a capta atenţia altfel decât a aduce un elogiu pompos şi artificial literaturii, când de multe ori nici nu-l merită.

Nu ne-am propus să spunem că un autor sau altul e bun. Că o carte sau alta e bună. Ci ne-am propus să căută poveşti interesante în spatele lor, care să apropie oamenii de ele şi apoi, evident, să-i lăsăm pe ei să decidă.

Nu preluăm comunicate (ba chiar le-am interzis, cu o autoritate care nu mă caracterizează de obicei), ci creăm ştiri. Când şi unde se poate, desigur. Când primim din partea unei edituri un comunicat care ne interesează, nu ne rezumăm la un simplu copy-paste. Căutăm mai multe informaţii despre subiect, „umblăm” după o declaraţie oficială şamd.

Iar toate astea, trebuie să subliniez, sunt la început. Site-ul nu are nici măcar un an de la deschidere (în iulie abia), ba chiar aş spune că el s-a lansat cu adevărat din februarie, eu unul aşa consider, până atunci a fost o variantă de test, Hyperliteratura Beta dacă vrei. Din februarie s-a deschis şi partea de Magazin, a venit o echipă de oameni pasionaţi de carte (printre care şi tu), am decis şi debutantul de anul trecut – Raluca Şandor, cu volumul Când eşti obosit vrei acasă – abia aştept să văd carnea în “copertă şi foi”.. Din februarie am realizat parteneriate cu cele mai importante edituri de la noi, dar şi librării.
M-am lungit prea mult? Sper totuşi că a fost folositor şi clar.

Unde vrei să ajungi cu acest site? Ai un ţel foarte precis sau te laşi dus de val?

Hyperliteratura nu este primul meu proiect şi am învăţat în timp multe, din colaborările anterioare (Rocultura, Hyperliteratura veche, FDL ş.a.).

Şi ca o paranteză – foarte, dar foarte multă lume care spune că mă cunoaşte (doar pentru că a-mpărţit o bere la un moment dat cu mine) spune că mă voi lăsa de acest proiect, cum le-am lăsat şi pe altele, pentru că mă plictisesc repede. Totuşi, Hyperliteratura.ro este abia primul meu proiect pe care-l deţin 100%, în restul cazurilor enumerate fie aveam doar un procent (şi deci nu îmi puteam duce ideile până la capăt, pentru că mă loveam de alţii), fie doar am colaborat (din varii motive), fie chiar am fost angajat şi deci plătit pentru serviciile mele – Închidem paranteza.

Cred că acum ştiu foarte clar ce am de făcut. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Sigur, că idei tot apar pe parcurs, dar ele se mulează pe aceeaşi strategie pe care am dezvoltat-o mai sus.

Vrem ca anul acesta să realizăm şi o tabără de creaţie şi workshopuri la mare. Dacă iese bine, vrem una şi la iarnă la munte. Dacă ies bine apoi, le vrem anual, la fel ca şi concursul de debut.

Un alt proiect ar fi un turneu naţional de lansări care să cuprindă peste 60 de localităţi şi să poată epuiza oricând un tiraj de 1000 de exemplare dintr-un titlu. Ăsta e un proiect pe termen lung, avem nevoie să ne dezoltăm în multe arii pentru a-l putea demara (poate în doi-trei ani şi, la fel ca şi la celelalte, să devină ceva constant).

Ţi-am enumerat doar câteva despre lucrurile spre care tindem. Mai sunt destule.
Unde vreu să ajung exact? La public. Şi nu doar prin online.

În multe poze te văd cu ţigara în gură. Câte pachete fumezi pe zi?

Depinde… Sunt un fumător înrăit. Am descoperit însă şi ţigara electronică, care face cu adevărat minuni, cel puţin acasă, unde îmi petrec mult timp fie cu site-ul, cu alte site-uri (că mai trebuie să şi câştig nişte bani să trăiesc), fie cu scrisul. Ţigara electronică este singurul lucru care m-a putut face să las ţigările măcar câteva ore – am reuşit chiar zece într-o zi, dar e greu să mă rup de cel mai mare viciu al meu.
Fumez un pachet într-o zi liniştită. Dacă am multă treabă şi sunt stresat două. Dacă şi scriu (nu pot să nu fumez când scriu) poate chiar trei. Dacă rămân şi la o bere până dimineaţa cu nişte prieteni, dublează.
Nu e sănătos, bla bla. Dar naiba să mă ia, fumatul e chiar printre puţinele lucruri care îmi plac atât de mult. Şi e un viciu pe care nu-l controlez, nu-l limitez nicicum faţă de altele, în care excesele te pot costa foarte mult.

Încă n-am citit romanul tău, SONI. Cum mă poţi convinge ca să-l citesc?

Nu e prima întrebare de acest gen pe care o primesc – şi celelalte au fost legate şi de alte titluri. Răspund la fel: nu-l citi. N-ai absolut nimic de câştigat, din punctul meu de vedere. Şi nici de pierdut.

Eu nu pot fi propriul meu PR. Ar fi penibil. Am avut la început acest elan, dar nu mi-a convenit foarte mult. Am făcut PR (şi mai fac, pe ici colo) cu titlurile mele pentru că altcineva nu face. Dar nu am spus niciodată în vreun clip, în vreun articol, banner şamd că vreuna dintre cărţile mele ar fi bună sau îţi poate aduce ceva, deci ar trebui citită. Nu! Nu vreau să te conving de nimic – dacă ai auzit de roman, ăsta a fost singurul scop, şi iată, e atins.

Dacă ai citit synopsisul şi ai aflat două-trei lucruri despre carte şi nu te-a convins, repet, n-o citi.
Îţi pot în schimb recomanda alte cărţi, mai bine, avem recenzii şi pe Hyperliteratura.: Viseptolul lui George Vasilievici (la CDPL) şi Rădăcina de bucsău a lui O. Nimigeanu. Andrei Codrescu ai „băgat”?
Poezie „frecventezi”? Citeşte volumulele de debut al lui Adi Diniş sau al Medeei Iancu. Şi ultimul volum al lui Răzvan Ţupa. Savuroase, toate.

Am citit în schimb Dilăr pentru o zi. Am remarcat descrierile foarte colorate ale stărilor prin care trec cei ce iau droguri. Te-ai documentat practic pentru aceste scene?

M-am documentat înainte să ştiu că voi scrie un roman despre asta.
“Documentarea” a dus de fapt la carte. Restul e can can.

Observ că eşti cam pornit pe lumea literară de la noi. Dacă ai fi (presupunem prin absurd) preşedintele Uniunii Scriitorilor, ce ai face concret?

Era să zic că m-aş sinucide, dar nici în glumă nu accept această „cale”. :))
Aş demisiona. Categoric. Ce să caut eu acolo? La ţeava de supt bani publici pentru… literatură? Care literatură? A lor? Scriitorii adevăraţi n-au nevoie de USR.

Nu aş face nimic, pentru că nu se poate face nimic, din punct de vedere al instituţiilor, în România. Eu cred în schimbări, dar nu ale acestei ţări, oricât de mult mi le-aş dori. Totul e politică şi corupţie. Ori eu nu mă ocup de aşa ceva.

Ce ai face dacă ar dispărea cărţile de pe Pământ? Dar Net-ul?

M-aş apuca de pictură, de muzică (ştii că aveam o formaţie de rock în liceu?) sau, pasiunea mea cea mai mare după literatură, film. De fotbal ar fi prea târziu (dar dac-aş lua-o de la zero m-aş face fotbalist la Rapid).

Sincer, “dacă ar dispărea cărţile de pe Pământ” nu mi-ar schimba cu mult traseul vieţii. Nu m-ar face nici mai trist nici mai fericit. Dacă n-ar fi cărţi, ar fi altceva. Atât de consumat cât şi de „produs”. Cărţile sunt doar forme purtătoare de mesaje / idei / stări. Ele pot veni şi altfel. Sigur, prefer literatura din n motive (pentru că totul porneşte de la o foaie albă şi atât, de exemplu, creaţie absolută), dar dacă n-ar fi, aş inventa altceva.
Cu netul mă termini puţin. De unde mă mai informez? Şi dacă îmi iei şi cărţile, e clar, rămân în prostia de acum, ce şanse să învăţ ceva? Sunt dependent de net. Nu pentru partea de socializare, nu datorită proiectelor, ci repet, strict pentru informare. De pe net aflu într-un an cât afla tata în zece. Citesc mai multe pagini pe net,decât cărţi. Din n domenii.
Mă mai bate gândul să-mi deschid fie o fermă, fie un bar. Aşadar mă voi limita la astea.

De ce capacele de canal sunt rotunde? Ce legătură are întrebarea cu literatura? Păi capacele de canal apar într-o mulţime de opere literare. Şi eu am de gând să scriu câteva.

Faptul că sunt rotunde e doar o convenţie băşinoasă. Ele sunt cum vrem noi să fie întotdeauna, de fapt. Dar dacă n-ar fi, lumea noastră ar arăta cu totul altfel, deci şi literatura.

Care este defectul tău cel mai mare?

Pfff… Sunt multe, nu ştiu care ar fi cel mai mare. Ză uan adică. Probabil şi cel care mă defineşte, dualitatea mea. Sunt creativ în aceeaşi măsură în care nu sunt deloc, sunt total haotic, dar şi foarte organizat.

Azi scriu ceva, de obicei mâine şterg. Poimâine mă întreb de ce am şters şi rescriu mai bine (zic eu), apoi iar şterg. Nu ştiu cum de am reuşit să termin două romane, oricum ar fi ele, rămâne un mister.

Mă mişc continuu la doi poli opuşi. Depinde în ce stadiu mă cunoşti, ai putea spune că sunt cel mai mare nemernic şi nesimţit, dracul în persoană, sau fix invers. Bine, de multe ori îmi şi place să mă joc. Oamenii mă plictisesc teribil şi ca să nu pic lat de somnolenţa care mi-o produc, bag măşti după maşti, de amuzament.
Da. Bipolaritatea asta dacă s-ar mai atenua puţin poate aş fi chiar mai productiv. Dar n-aş mai fi eu, nu? Aşa că n-aş schimba niciun defect; dacă am timp, mai bine insist pe calităţi.

Şi o întrebare de cultură generală: ce formulă are apa chioară?

În loc să îţi răspund, îţi recomand documentarul Apa (2006 parcă). E free, pe net (Google videos). Te va zdruncina puţin.

autor:
SIRBU IULIAN
sursa si comentarii