Farmecul romanului poliţist constă în faptul că la sfârşit poţi spune „s-a făcut dreptate"

Interviu cu Jim Madison Davis

De curând, la Râşnov a avut loc festivalul „Mystery & Thriller" ­dedicat literaturii noir. Cu această ­ocazie scriitori români şi străini pasionaţi de acest gen s-au întâlnit cu publicul dornic să savureze o carte dătătoare de fiori.

Cu această ocazie, la Râşnov a venit şi scriitorul american Jim Madison Davis, un „clasic" în viaţă al literaturii poliţiste şi nu numai. (Când am folosit termenul de „roman poliţist", Bogdan Hrib, unul dintre membrii de vază ai Romanian Crime Writers Club, m-a „certat", explicân­du-mi că policier-ul este doar o aripă a literaturii „mystery & thriller", lucru pe care mă grăbesc să-l împărtăşesc şi cititorilor.) Jim Madison Davis este şi profesor de creative writing la Universitatea din Norman Oklahoma, unde le predă studenţilor despre cum se scrie un roman numit la noi generic (şi greşit, după cum am aflat) „poliţist". Despre starea literaturii mystery & thriller (sau „crime fiction", căci şi această formulă e acceptată de specialişti) am vorbit şi noi cu Jim Madison Davis.

Jim, ar trebui să ne temem de scritorii de crime ­fiction, de oamenii ăştia care îşi imaginează tot soiul de omoruri şi orori? Sunteţi nişte tipi duri şi periculoşi?
Nu, nici vorbă. Scriitorii de ­crime fiction sunt cei mai inofensivi oameni din lume. Asta pentru că tot răul pe care l-ar putea face ­altora îl „toarnă" pe hârtie.

E o formă utilă de terapie?
Evident. E chiar catharsis.

Cum se simte genul „crime ­fiction" în aceste vremuri ­tulburi, de criză economică?
Dacă vorbim de piaţa americană, acolo 7 din 10 titluri publicate aparţin acestui gen. Iar vânzările sunt uriaşe. Aşa că acest gen de literatură se simte nesperat de bine.

Eu una nu cunosc pe nimeni care să refuze, la modul ­sincer, o carte poliţistă bună. Cum îţi explici setea asta teribilă a omului modern de a citi astfel de cărţi? Ce au ele în plus faţă de alte genuri literare?
Cred că e vorba în primul rând de faptul că romanele de acest gen au un început clar şi un sfârşit la fel de clar. Alte genuri, mai sofisticate, lasă mai în ceaţă finalul şi, dacă au de pildă un final deschis, pun mai mult la muncă cititorul, să stea, să se gândească, să se chinuie puţin. Pe când o carte poliţistă este consumată pe nerăsuflate şi foarte repede digerată.  Nu dă cititorului teme pentru acasă.

Nu m-am gândit că e aşa de simplu. E important şi faptul că ştii, dinainte de a te apuca de citit o carte poliţistă, că în final băiatul bun învinge?
Da, şi asta e important. Chiar dacă, de exemplu, detectivul e beţiv şi curvar, el rămâne pentru cititor tot „the good guy" şi, da, tipul ăsta, indiferent dacă are o grămadă de defecte, îl învinge pe cel cu adevărat rău. În viaţă lucrurile nu-s aşa de simple şi pentru cititor e reconfortant să vadă că măcar în cărţi se face dreptate.

Există o istorie a literaturii „crime fiction"?
Oficial a început în secolul XIX, dar în realitate s-a scris dintotdeauna despre crime şi mistere.

Şi în Vechiul Testament erau nişte băieţi răi care-i căsăpeau pe cei buni şi invers...
Exact. Povestea uciderii lui Abel de către fratele său Cain e poate prima de acest gen. E un caz ca la carte. A fost o crimă cu premeditare, i se cunoaşte şi motivul. Criminalul a fost prins şi pedepsit. End of story.

Şi pe locul doi, după Biblie, cel mai bine  în topul vânzărilor stă Agatha Christie. Asta spune ceva, nu?
Da, doamna asta mic-burgheză a vândut mai bine decât orice alt autor din istorie, cred că l-a depăşit şi pe Shakespeare.

Cum se face că, puse pe hârtie, crimele sunt atât de ­fascinante, iar în realitate sunt nişte orori?
Crimele reale sunt groaznice pentru că nu există cu adevărat o justiţie autentica. Un criminal care ucide un copil de 9 ani de pildă, un pedofil nenorocit, este arestat, în cel mai bun caz, dus la proces, acolo avocaţii lui cer o amânare, şi încă una, şi încă una, cazul se tergiversează la nesfârşit, devine un dosar, ceva birocratic. În cel mai bun caz, primeşte o sentinţă total nesatisfăcătoare pentru că nimeni şi nimic ­nu-l mai poate readuce la viaţă pe copilul ucis. După doar câţiva ani, dacă s-a înscris la cercul de desen din puşcărie sau dacă şi-a scris memoriile, este repus în libertate. Dar de foarte multe ori în realitate criminalii nici nu sunt prinşi. Or, tocmai acesta este farmecul romanului poliţist: să poţi spune la sfârşit „justice has been done", („s-a făcut dreptate").

Este acest gen literar „uşurel"?
La prima vedere aşa s-ar părea, dar, dacă priveşti în adâncime, toate marile cărţi au un nivel de mystery. Ia de pildă „Crimă şi pedeapsă".  Sigur că este cu mult mai mult decât o carte poliţistă, dar, la un anumit nivel, este şi o carte poliţistă.

Sau „Numele tradanfirului".
Exact. Are mister, acţiunea e plasată într-un decor perfect pentru o poveste de groază, îţi dă fiori reci pe şira spinării, are mai mulţi morţi şi un călugăr-detectiv. Este o carte poliţistă atât de bună încât nici măcar Hollywoodul nu i-a rezistat şi ­s-a grăbit să facă film din ea. Ce dovadă mai bună vrei?

Ce-i înveţi pe studenţi?
În general, lucruri pe care le ştiau deja. Mai mult îi ghidez, pentru că nu poţi cu adevărat să faci un „creator" după un curs de creative writing.

Există o reţetă clară pentru astfel de scrieri? Ca o reţetă de spaghetti, să spunem, cu care nu poţi da greş.
În primul rând, trebuie să ai un schelet simplu, pe care apoi poţi pune orice înflorituri vrei tu. Apoi emoţia e foarte importantă. Trebuie să ai un cârlig emoţional cu care să-l prinzi pe cititor. Îţi mai trebuie şi un personaj central puternic. Atenţie, nu trebuie să fie „bun". Poate fi şi o lichea, dar trebuie să pară real şi să ia decizii pe care cititorii le pot înţelege, chiar dacă sunt decizii greşite. Trebuie să fie decizii credibile, nu  corecte din punct de vedere etic sau mai ştiu eu ce.

Apropo de personaje. Care e mai bine scris: Hercule Poirot al Agathei Christie sau Sherlock Holmes al lui Arthur Conan Doyle?
Cu siguranţă Sherlock Holmes. Eu pariez oricând pe el. E un personaj foarte complex. Un tip viclean, cu o minte brici, puţin „defect", nevrotic, unde mai pui că-i şi narcoman. Intră uşor în „pielea"  criminalului pentru că şi el oricând ar putea deveni unul, dar dacă Sherlock Holmes ar fi criminal ar fi unul de geniu. El e psihotic, frate-su şi mai rău. Mi-ar fi plăcut să-i cunosc şi restul familiei, să fiu sincer.  În schimb, singurul lucru interesant la Hercule Poirot e că era belgian. Dar el a primit „cetăţenie" belgiană pentru că Agatha Christie s-a temut să-l facă francez ca să nu declanşeze vreun conflict diplomatic. Dar de fapt el e „francez sub acoperire".  Şi nu prea pare autentic.

Cum îţi explici succesul ­planetar al lui Stieg Larsson?
Am stat şi m-am gândit mult la asta şi cred că răspunsul stă în faptul că şi  Larsson e tot un fel de Agatha Christie. Schema în general e simplă: pui personajele într-un castel pustiu sau pe o insulă îndepărtată, într-un loc straniu, oricum. Se produce o crimă sau un lanţ de crime şi e clar că făptaşul se ascunde printre ei. Asta reprezintă un gen de literatură la care cititorii se raportează cu uşurinţă pentru că o recunosc. În plus, dacă vrei să vinzi trebuie să ştii cui i te adresezi prin scrierile tale. Or, toate  statisticile arată că literatura, în general, este citită cu mult mai mult de femei decât de bărbaţi. Singurul gen prizat mai mult de bărbaţi este SF-ul, dar nici acolo într-o proporţie covârşitoare. Raportul cititorilor de SF este de 51% bărbaţi şi 49% femei. În rest, femeile citesc cu mult mai mult.  Bărbaţii ­citesc (dacă citesc) mai mult ­non-­fiction. Zic toate ­astea pentru că ­Stieg Larsson şi-a scris cărţile mai mult pentru femei. Prima lui carte se intitula „Bărbaţi care urăsc femeile". Ce vrei mai mult? A fost cu dedicaţie. Şi-a asigurat publicul pentru o sută de ani de-acum înainte.

Dar despre filmele poliţiste ce spui?
Sunt mult mai proaste decât cărţile după care s-au făcut.

Fără excepţie?
Una singură poate. Îmi amintesc că atunci când am citit „Tăcerea mieilor" mi-am spus că este o carte excepţională. Când am auzit că se face film după ea, m-am îngrozit. Eram absolut sigur că nu poate fi niciodată bine ecranizată. Şi trebuie să recunosc că m-am înşelat enorm. Şi nu-mi pare rău.

de GABRIELA LUPU
sursa