Horia-Roman Patapievici: "Suntem bolnavi de rea-credinţă"

Este o personalitate de anvergură a culturii de azi. Volumele care îi poartă semnătura, opt la număr, care şi-au câştigat un loc central în spaţiul filozofiei ideilor, nu au trecut niciodată neobservate. Au fost amplu dezbătute în presa culturală, şi nu numai, din ţară, iar din 2000, şi în cea din străinătate. Ca preşedinte al Institutului Cultural Român, pe care îl conduce din 2005, a reuşit să confere acestei instituţii anvergură internaţională.

Prezent la Timişoara, zilele trecute, unde Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest i-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa şi unde, la Salonul Internaţional de Carte Bookfest a ţinut o dezbatere, Horia-Roman Patapievici a fost ţinta unor atacuri verbale virulente, dar cu miză sterilă. Singurul argument raţional, desprins din tirada îndreptată asupră-i, nu a vizat concret nici activitatea lui culturală, nici cea editorială sau ştiinţifică, nici pe cea privind managementul cultural. „Vina” dedusă a fost faptul că e “omul lui Băsescu”. L-am invitat la un dialog despre miza a ceea ce plastic numeşte “războiul civil româno-român”, despre cauza urii, a respingerii dialogului, dar şi despre relaţia lui, ca “intelectual al lui Băsescu”, cu Traian Băsescu.

„În faţa urii, educaţia ori cultura sunt neputincioase”

Păreţi a fi captiv într-o stare de fapt, pe care aţi numit-o „război civil româno-român”. Care este casus belli, în cazul Dvs.?

Acuzaţii stranii, aberante, fără niciun raport cu realitatea: că l-am injuriat pe Eminescu (nu am făcut-o), că am batjocorit poporul român (nu am făcut-o, textele mele din Politice sunt dragoste ultragiată, orice om normal înţelege imediat asta), că atac etnia română (nu am făcut-o), că sunt inte­lec­tualul lui Băsescu (nu sunt intelec­tualul nimănui), că sprijin dictatura lui Băsescu (nu sprijin dictatura nimănui, iar preşedintele nu a instaurat nicio dictatură), că nu sunt român şi că nu am dreptul moral de a conduce I.C.R. (sunt român şi am tot dreptul moral să conduc I.C.R., am dovedit-o în multe feluri), că sunt linguşitorul Puterii (nu am linguşit niciodată pe nimeni), că am distrus Institutul Cultural Român (nu l-am distrus, dimpotrivă, l-am in­ventat din multe puncte de vedere, făcînd din el o instituţie competitivă internaţional şi respectată), că sunt “gro­parul culturii române” (o inepţie fără margini), că tatăl meu a fost fie gesta­povist, fie enkavedist (calomnie neruşinată), că m-am născut în cartierul Primăverii (minciună), că sunt agent străin (calomnie ordinară), că “gena trădării” este ereditară în familia Patapievici (aberaţie rasistă). Cum ve­deţi, aberaţii. Aberaţii totale, care merg de la instituirea delictului de opinie (opinia faţă de Eminescu, de pildă), trecând prin calomnii neruşinate şi rasiste (acuzaţiile împotriva tatălui meu, confecţionarea mea ca evreu), şi ajungând până la minciuni patente, instrumentate politic (că aş fi “lin­guşitorul” lui Băsescu, că aş fi “stâlpul ideologic al puterii” etc.). Aberaţii menite să mă asasineze moral şi, dacă cineva, vreun patriot bine intenţionat, va pune şi mâna pe secure, să mă elimine şi fizic, nu doar moral – cu atât mai bine. Este o campanie de ură şi de asasinare împotriva mea, care, cum spuneam mai devreme, face parte din războiul civil româno-român, care a fost declanşat din raţiuni politice, ca luptă pentru dobândirea puterii politice, imediat după condamnarea în Parla­ment a comunismului, în 18 decembrie 2006.

Este un război iniţiat de partidele politice care vor să ajungă la putere prin înlăturarea imediată a lui Traian Băsescu din poziţia de preşedinte, un război întreţinut în mod cu totul ires­ponsabil de trusturile de presă conduse de foşti colaboratori ai securităţii, de infractori de drept comun şi de oameni de afaceri cu interese vitale în acapa­rarea resurselor statului, trusturi de presă care în cinci ani au reuşit, prin cinismul, minciunile şi propaganda lor, să distrugă complet jurnalismul româ­nesc. Spun că o fac în mod iresponsa­bil, pentru că otrava pe care o toarnă zilnic în urechile noastre este ura, este resen­timentul, este invidia, este insti­garea la violenţă. Din acest motiv, în ultimii ani, de când suntem în plin război civil, viaţa în ţara noastră a devenit ires­pi­rabilă pentru majoritatea românilor.  

De unde ar putea veni vinde­carea acestui sentiment de ură în formă acutizată?

Vindecarea de ură se obţine prin purificarea sufletească interioară a fiecăruia. Ura vrea mai multă ură, sân­gele vrea şi mai mult sânge. Totul se va opri în momentul în care oamenii an­grenaţi în livrarea urii se vor trezi ca dintr-o beţie urâtă şi vor spune „Doam­ne, cum am putut să intru în acest joc?”. Vindecarea este individuală, nu colectivă. Ura este un mecanism cu autogenerare. Ca şi iubirea, de altfel. Numai că una conduce la lumină, cea­laltă, la sânge.

Nu credeţi că accesele acestea de ură, pe care le vedem la tot pasul, sunt şi un efect al unei lipse de educaţie?

Când mă uit la societatea germană, care era cea mai educată societate a acelor vremi, în perioada interbelică, şi văd că această cea mai educată societate a putut produce atrocităţile inimaginabile care sunt legate de Holocaust, îmi spun că educaţia uneori are efect, alteori, nu. De la caz la caz. Intoxicarea cu ură este un fenomen imprevizibil.

În faţa intoxicării sociologice cu ură, educaţia ori cultura sunt, de cele mai multe ori, neputincioase. Căci ura e un mecanism autodevorator, foarte periculos. Cine instigă populaţiile la ură nu doar că se joacă cu focul, se joacă cu diavolul. Iar în faţa diavolului stă doar sfinţenia ori Dumnezeu.

La majoritatea celor pe care îi regăsim în astfel de posturi pe care nici ei, uneori, nu le pot argumenta raţional, se ob­servă şi o incapacitate a dia­logului.

Este o diferenţă între nemulţu­mi­re socială şi ură. Nemulţumirea socială are două proprietăţi. În primul rând, este determinată, având un obiect bine stabilit. În al doilea rând, în momentul în care obiectul ei este înlăturat, ea dispare. Nemulţumirea socială este un sentiment normal. Ura nu este aşa. Ura nu are un obiect bine determinat şi, de îndată ce obiectul revendicat a fost rezolvat, aşa cum s-a cerut, ura găseşte altceva de pretins, de reven­dicat. Ura este, în sine, insaţiabilă şi iraţională. De aceea este nelimitată.

Iată, de pildă, modul în care s-a desfăşurat dialogul cu domnul de astăzi (sâmbătă, 17 martie, la dezbaterea de la Bookfest – n.r.), care agita pancarta cu „Jos Patapievici, călăul culturii ro­mâne”. Aţi fost de faţă. L-am invitat la tribună să îşi spună păsurile. I-am dat microfonul la care vorbeam, mi-am tă­iat vocea mea, ca să îi dau voce lui, să vedem de ce vrea “Jos Patapievici”. A spus că nu conduc bine I.C.R. şi că ori­cum nu am calitatea morală să o fac. I-am arătat, cu exemple, că îl conduc bine. Am enumerat cîteva dintre suc­cesele noastre indiscutabile, unele din ele fiind izbânzi româneşti interna­ţio­nale, de care, ca român, ar trebui să se simtă mîndru. L-am întrebat dacă îmi acceptă argumentele. A spus că nu. I-am replicat că acestea sunt fapte, iar îm­potriva faptelor nu există argument. Atunci şi-a mutat zona acuzaţiilor, ci­tând din Politice şi reproşându-mi afir­maţiile despre poporul român. I-am spus că citează greşit şi că, dacă ne referim la cele scrise atunci lui Ale­xandru Paleologu, acele lucruri trebuie înţelese în contextul anilor 1990 - 1991, ca mărturie a învrăjbirii în care ne aflam atunci. Printre dinţi, când nu a mai avut ce spune, mi-a aruncat că nici nu sunt român, şi aşa mai departe. Omul acela mă ura. Nu avea argu­men­te, trecea de la un motiv la altul, dar fondul, esenţa, era că mă detestă. Ca român, ca anti­român, ca preşedinte, ca orice.

Ura nu are motive, are doar sete de exterminare. Cu ura, cum aţi putut vedea, nu se poate dialoga. Pe de altă parte, în spatele urii este argumentul că anumite opinii constituie un delict care pretinde, din partea societăţii, o pedeapsă. Aşa interpretez eu demon­straţiile împotriva mea de la Timişoa­ra. Cine e de acord cu aceşti oameni ac­ceptă implicit că anumite opinii tre­buie pedepsite; nu de lege, care nu in­criminează opinia, ci de societatea “ade­văraţilor” patrioţi. Mi se pare o pantă foarte periculoasă. 

„Prin această neutralitate, am putut face cunoscuţi mult mai mulţi artişti români decât au reuşit, înaintea mea, cei care au adoptat filozofia contrară”

I.C.R.-ul deranjează foarte mult. Sunt controverse şi în privinţa a ceea ce faceţi, şi în privinţa a ceea ce nu faceţi la acest institut.

Sarcina mea este să fac cunoscută peste hotare cultura română. Nu ceea ce cred unii că este cultura română ori ceea ce cred alţii că nu este ea. Nu este rolul vreunei instituţii să decidă ce anume din cultura română de azi este cu adevărat românesc şi ce nu este cu adevărat românesc. Cei care mă critică pentru ce fac doresc să mă tragă la răspundere pentru ce nu fac. Fireşte, pentru ei, ce fac e în folosul altora, ce nu fac ar fi fost în folosul lor – de unde nemulţumirea. Simţiţi cât de absurd e?

Filozofia mea este neutralitatea instituţională şi transparenţa instituţio­nală. I.C.R.-ul de azi este un mediator transparent şi nepartizan între piaţa cultu­rală românească, aşa cum este ea, şi pieţele culturale unde dorim să fim cunoscuţi. Instituţia pe care o con­duc este o fereastră, nu un arbitru ori un judecător. Eu nu am un mesaj politic al instituţiei, mesajul meu este mesajul artiştilor români. Rezultatul este că aşa, prin această neutralitate, am putut face cunoscuţi mult mai mulţi artişti români decât au reuşit înaintea mea cei care au adoptat filozofia contrară, care spune : “Cultura română este ceea ce decid eu că este cultură română”. Nu, nu eu decid cine are valoare, ci piaţa culturală liberă decide. Eu nu fac propagandă, eu prezint cultura română aşa cum este ea şi aşa cum artiştii români şi-o reprezintă. Revoluţia pe care am făcut construind I.C.R.-ul de astăzi constă în a le fi dat artiştilor ro­mâni toată vocea; eu, ca instituţie, in­terzicându-mi să am vreuna.

„Fantasma asta de «intelectualii lui Băsescu» nu are nicio bază”

Nu este prima dată când sun­teţi ţinta atacurilor verbale – ca­re merg de la o gamă largă de im­precaţii la ameninţări –, ceea ce înseamnă că re­pre­zen­taţi un pericol. Pentru ce? Pen­tru cine?

Fac parte dintr-un grup de oa­meni foarte înjuraţi, din 2007 încoace. Pe mine mă las la urmă, deşi nu sunt cel mai puţin înjurat. Vladimir Tismăneanu este înjurat şi pentru ce face, şi pentru ce nu face. Şi pentru ce e, şi pentru ce nu e. Pentru orice. Pentru că e Vladimir Tismăneanu. Mircea Mihăieş, la fel. Orice ar spune, este înjurat. Săptămâna asta este înjurat că a spus X. Săptămâna viitoare este înjurat că nu mai spune X. E înjurat şi când e pentru, şi când e contra. Gabriel Liiceanu, la fel : este înjurat şi pentru ce a spus despre Rege şi pentru că nu o mai spune. Andrei Pleşu, şi el un “intelectual al lui Băsescu”, şi-a luat toate distanţele de Traian Băsescu: l-a criticat, l-a admonestat etc. Nu contează. Tot “intelectualul lui Băsescu” rămâne. Odată mi-a spus la telefon : „Dragă, ce să fac? M-au «căsătorit» cu Tra­ian Băsescu”. Despre mine, am vorbit deja. Mi se reproşează şi ce fac, şi ce nu fac. O universi­ta­ră de la Observatorul cultural mi-a pus în gură un citat de adulaţie către Traian Băsescu, pe care l-a inven­tat, cu argumentul stupe­fiant : chiar dacă nu l-a spus Pata­pievici, ar fi putut să o facă. Ori­ce procedeu, oricât de neo­nest, e acceptat când e vorba de a-i în­fiera pe “intelectualii lui Băses­cu”, aceşti duşmani ai po­porului, ai demo­craţiei, ai duş­manilor duşmanilor duşmanilor noştri.

Or, ce înseamnă asta? Cu ce avem de-a face când unui grup de oameni li se reproşează şi ce spun, şi ce nu spun? Când sunt diabolizaţi şi pentru că spun, şi pentru că nu spun? Înseamnă că avem de-a face cu o fantas­mă, cu o fantasmă colectivă. Cine a inventat-o, nu ştiu; cine o alimen­tează, ştiu. Proble­ma este că, acum, această fantasmă a intrat în mecanismul impredictibil al urii care alimentează războiul ci­vil româno-român, iar intelec­tualii “fini”, care se hrănesc din întreţinerea ei, se joacă deja cu instigarea la violenţă fizică. Vla­dimir Tismăneanu este ame­nin­ţat pe forumuri cu moartea, de oameni care invocă exact argu­mentele intelectualilor “fini” care şi-au făcut o meserie din stigmatizarea “intelec­tualilor lui Băsescu”. La care se adau­gă, trebuie să o spunem, atacurile antise­mite. Tismăneanu este atacat, ca evreu, cu o neruşina­re care mă îngro­zeş­te. Iar cei care monitorizează anti­semitismul din România se prefac că nu ob­servă atacurile antisemite îm­potriva lui Tismăneanu.

Care este, totuşi, relaţia dum­neavoastră, ca „intelectual al lui Băsescu”, cu Traian Băsescu?

E simplă. Nu am avut nicio întâlnire cu Traian Băsescu până în clipa în care acesta a devenit preşedinte, când m-a chemat la Cotroceni ca să-mi propună conducerea I.C.R. Nu am scris niciodată despre Traian Băsescu înainte de a fi ales. Afirmaţia că m-ar fi recompensat pentru ser­viciile aduse, dându-mi con­ducerea I.C.R., este o aberaţie. După numirea mea la I.C.R., am scris despre Traian Băsescu nu­mai cu ocazia suspendării lui şi pentru a critica diabolizarea sa ca dictator. Suspendarea sa din 2007 mi se pare şi acum o mon­struozi­ta­te politică, făcută prin nesoco­ti­rea Constituţiei, iar teo­ria că Bă­sescu ar fi dictator mi se pare o mistificare politică de proporţii. Sunt atât de scârbit de toate aceste min­ciuni, că nu mai am putere să argu­mentez evidenţa: o evidenţă care, în Ro­mânia, are aerul că e un para­dox, atât de sa­turat de minciu­nă a devenit spa­ţiul nostru public, otrăvit în toa­te felu­rile de iresponsabilii care vor să ne aducă la război civil.

În rest, pe linie profesio­nală, relaţiile cu preşedintele sunt corecte, deşi mult mai rare decât mi-aş dori. Pre­şedintele nu ne-a cerut niciodată socoteală de nimic, nu a intervenit în fa­voa­rea nimănui (miniştri ori par­lamentari au făcut-o), nu a făcut nicio­dată nicio presiune, nu a in­tervenit în niciun fel în politica şi strategia Insti­tutului. Aşa da, dictator! Fireşte, pre­şedintele e informat de iniţiativele interna­ţionale ale I.C.R.-ului, în chestiu­nea relaţiilor cu China, cu Rusia, cu lumea arabă, cu EUNIC etc.

Pentru istoria care se va scrie: Traian Băsescu nu a inter­venit nicio­dată, subliniez, nicio­dată, în politica Institutului. S-a comportat ca un pre­şedinte scru­pulos şi corect. V-o spun în faţa lui Dumnezeu. Deşi, evident, se va afirma că spun ce spun pen­tru că sunt linguşitor cu preşe­dintele. Toată fan­tasma asta cu „intelectualii lui Bă­sescu” nu are nicio bază. Îi cunosc bine pe Vladimir Tismăneanu, pe An­drei Pleşu, pe Gabriel Liiceanu, pe Mircea Mihăieş. Nu suntem deloc „intelectualii lui Băsescu” în sensul în care am fost zugrăviţi.

Ce spun, fireşte, nu trebuie citit ca o delimitare sau ca o re­pudiere impli­cită a lui Traian Bă­sescu, ci înseamnă doar atât – o punere la punct în pri­vinţa fantasmei colective „intelec­tualii lui Băsescu”.

„Fără intelectuali nu se pot articula mesaje durabile în conştiinţa publică”

Şi dacă aţi fi făcut politică, de ce ar fi aşa mare păcatul? Ne uităm în istorie şi vedem per­so­nalităţi de prim rang ale culturii mondiale care au sus­ţinut o doctrină sau alta, care au susţinut ideile unuia sau ale altuia dintre liderii politici, de stânga ori de dreapta.

Nu, fireşte că nu. Dar, vedeţi Dvs., s-a ajuns la situaţia ca însăşi simpatia politică faţă de Traian Bă­sescu să constituie, în ochii multora, un delict. Aceasta este, de fapt, subs­tanţa fantasmei numite „intelectualii lui Băsescu”: că a susţine politica lui Traian Băsescu constituie un delict politic şi de opinie. Simţiţi suflul tota­litar al acestei idei? Ea e susţinută de toţi cei care declară că Traian Băsescu a instaurat dictatura. Aberaţie!

Pe de altă parte, nu toţi intelec­tualii care susţin idei politice partizane sunt culpabili. Intelectualilor care îl susţin pe Crin Antonescu, şi care au făcut o listă de susţinere a lui, nu le reproşează nimeni ni­mic. Or, tocmai ei, pentru că fac ex­plicit politica unui politician, sunt de drept intelectualii acelui politician. Şi încă ce politician: unul care a declarat că scopul lui este nimicirea politică a duşmanilor săi. Dar intelectualilor lui Antonescu nu le reproşează nimeni nimic. Ei sunt imaculaţi.

Ce câştigă un partid, un om po­litic care are susţinerea unei elite intelectuale?

Am să vă dau exemplul unei teme sensibile din anii ‘90, cea privind  proprietatea privată, capitalismul. În anii ‘90, Ion Iliescu şi Televiziunea Română, zisă liberă, au făcut cam­panie împotriva ideii de proprietate privată, deci, împotriva capitalismului. Un reporter de la TVR făcea pe atunci asocierea ineptă între proprietatea privată şi privată. Ideea era: ce mi-e privatizarea, ce mi-e toaleta. Era ceva grotesc.

Dar un grup de intelectuali, legaţi de România Liberă şi de Grupul pentru Dialog Social şi, din noiembrie 1990, de Alianţa Civică – unii dintre ei au intrat mai târziu în politică, în P.A.C. –, au susţinut cu tenacitate două lucruri : primul, că proprietatea privată este un lucru perfect justificat, al doilea, că ordinea socială bazată pe proprietatea privată şi pe garanţiile juridice acor­date proprietăţii private este superioară oricărei alte forme de ordine socială. Acest tip de mesaj a con­stituit baza de raportare la econo­mie a tuturor par­tidelor politice, inclusiv a celor care, în anii 90, făceau campanie împotriva capitalismului. De ce? Deoarece acest mesaj intelectual a cucerit treptat opinia publică, iar guvernarea trebuie să se bazeze pe opinia publică. După 1996, niciun partid politic nu a putut fi anticapitalist. Or, pentru această mutaţie de opinie, meritul le revine intelectualilor.

Fără intelectuali se pot face multe lucruri, dar nu se pot articula mesaje durabile în conştiinţa publică.

„Oamenii se îmbolnăvesc în comun, dar se vindecă separat”

Referindu-vă la Constantin Noica, spuneaţi la un mo­ment dat că „într-un timp incult şi agresiv, Noica a practicat o sihăstrie a culturii”, Trăim şi acum un timp incult şi agresiv. E adevărat, alt gen de incultură şi agresivitate decât cele care caracterizau timpul lui Noica. Ne putem vindeca printr-o „sihăstrie a culturii”?

Sigur că da. Oamenii se îmbolnăvesc în comun, dar se vindecă individual. La fel este şi acum. Împreună urlă şi urăsc în cor, dar fiecare, când se întoarce acasă, descoperă că inima îi este tristă, că sufletul îi e bolnav şi că alinarea poate veni numai dinăuntru. Deci, singura soluţie este întotdeauna sihăstria inimii.

Suntem bolnavi de rea-credinţă. Ne poate salva buna-credinţă. Din bună-credinţă decurge competenţa profesională, cultul pentru lucrul bine făcut. Din cultul pentru lucrul bine făcut decurge şi o atitudine sănătoasă faţă de societate, de colectivitate. Oamenii care fac lucrurile bine nu sunt trufaşi, nu se împăunează. Dimpotrivă, cei care nu le fac bine, ăia sunt marii trufaşi. Soluţia este simplă : fii de bună-credinţă, ia-ţi în serios toate faptele, orice ai face, fă bine.

Nu există o lege perfectă. În ultimă instanţă, cea mai bună lege sau cea mai proastă lege trebuie aplicată tot de un om. Iar acel om poate fi corupt sau nu, de bună-credinţă ori ba. Deci, eficienţa oricărei legi, oricât de bună ar fi, stă în aplicarea ei, stă în fiecare om, individual. Prin urmare, problema nu este legea, este omul.

Însă omul poate fi format într-un fel sau altul, pe par­cursul vieţii sale, sau rămâ­ne neformat ori format cu mari carenţe...

E treaba familiei, a şcolii, a presei. Presa să fie de bună-credinţă, să revină la deosebirea netă între opinie şi fapte, să nu se mai închine la regele rating, care a introdus în presă prostituţia, întreţinută deopotrivă prin lăcomia jurnaliştilor şi prin dorinţa patronilor de a-i corupe, pentru a-şi face jocurile economico-politice prin puterea mass-media. Încă o dată spun, eu sunt convins că totul stă în decizia unui om, a celui mai umil: dacă el spune “nu mă supun”, atunci nici cel mai puternic om nu îl poate înge­nunchea.

CV H-R Patapievici
studii de fizică (1977 – 1981, cu diplomă de specializare în 1982
cercetător ştiinţific (1986 - 1994)
asistent universitar (1990 - 1994)
director de studii (1994 - 1996)
membru în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (2000 - 2005)
preşedinte al Institutului Cultural Român (din 2005)
Cercetător privat în istoria ideilor
scriitor
realizator TV
director al revistei Idei în Dialog
A susţinut cursuri de istoria ştiinţei şi de istoria ideilor (Universitatea Bucureşti).
membru al Grupului pentru Dialog Social, al Uniunii Scriitorilor din România, al PEN Club
membru fondator al Societăţii Academice Române şi al Grupului de Cercetare a Fundamentelor Modernităţii Europene (Universitatea Bucureşti şi New Europe College)
membru de onoare al Institutului Ludwig von Mises - România.
  
Interviu cu Horia-Roman Patapievici realizat de Melania Cincea
sursa