Ce a fost mai întâi: conceptul literar sau literatura?

Tzvetan Todorov atrage atenţia asupra unei situaţii care atentează pe de o parte la varietatea interpretării operelor literare, iar pe de altă parte la plăcerea lecturii. Autorul face o analiză de profunzime a sistemului de învăţământ francez, care pune accent în special pe conceptele literare, lăsând într-un plan secund decriptarea scrierilor.

Acesta a început să îşi dea seama de problemele existente în sistemul educaţional în momentul în care îşi ajuta copiii la temele la literatură, iar aceştia primeau note mediocre. Iniţial, Tzvetan Todorov credea că toţi profesorii împărtăşeau viziunea lui asupra literaturii. Însă în momentul în care a devenit membru al Consiliului Naţional al Programelor, şi-a dat seama că lucrurile stăteau cu totul altfel.

Elevii erau învăţaţi să lucreze în permanenţă cu conceptele literare. Se punea un accent nefiresc de mare pe teoretizare, în detrimentul unei analize de conţinut. Tinerii pierdeau plăcerea lecturii şi a substanţei operei în sine, pentru că trebuiau să se concentreze mai ales la „scheletul” cărţii şi foarte puţin la conţinut.

“Analiza operelor la şcoală nu ar mai trebui să aibă ca scop ilustrarea conceptelor (tocmai introduse de cutare ori cutare lingvist, cutare ori cutare teoretician al literaturii) şi să ne prezinte astfel textele ca o concretizare a limbii şi a discursului. Datoria sa ar fi de a ne face să accedem la sensul lor – căci se pretinde că acesta ne conduce, la rândul lui, spre o cunoaştere a umanului care îi interesează pe toţi. După cum am spus, această idee nu îi e străină unei părţi importante a lumii profesorale, dar ar trebui să se treacă de la idei la acţiune.”

Todorov mai vorbeşte şi despre rolul cathartic al literaturii, care îl ajută pe cititor să se regăsească, să se identifice cu entităţi asemănătoare lui sau cu care şi-ar dori să semene sau chiar să treacă cu brio peste momente extrem de dificile cu care se confruntă într-un anumit punct al existenţei:

“Literatura poate mult. Ne poate întinde mâna când suntem profund deprimaţi, ne apropie de ceilalţi oameni din jurul nostru, ne face să înţelegem mai bine lumea şi ne ajută să trăim. Ceea ce nu înseamnă decât că ea este, înainte de orice, o metodă de îngrijire a sufletului. Fiind totodată şi revelaţie a lumii, ea poate, pe parcurs, să ne transforme, pornind din interiorul fiecăruia. […] Cititorul obişnuit care continuă să caute în operele pe care le citeşte răspunsul la întrebarea ce anume îi dă sens vieţii are dreptate atunci când se revoltă împotriva profesorilor, criticilor şi scriitorilor care îi spun că literatura nu vorbeşte decât despre ea însăşi sau că transmite numai dezamăgire. Dacă n-ar avea dreptate, lectura ar fi condamnată să dispară în cel mai scurt timp.”

După cum spuneam, autorul se referă la situaţia existentă în sistemul educaţional din Franţa, însă problema poate fi considerată valabilă şi în România. Rari sunt profesorii de limba şi literatura română care îşi învaţă elevii să analizeze operele literare prin prisma propriei gândiri şi a propriilor idei. Se pune un accent mult prea mare pe conceptele literare, se pierde din frumuseţea unei cărţi din cauză că se cere o abordare exclusiv teoretică, schematică, cu graniţe bine definite, pe care, dacă nu le respecţi întocmai, este posibil să nu primeşti un punctaj prea bun.

Libertatea de exprimare în analiza literară este una destul de limitată. Elevul nu este stimulat să gândească şi cu atât mai puţin să îşi exprime propriile păreri, aspect care duce la sărăcirea interpretărilor literare şi la o obişnuinţă greu de îndepărtat, odată întipărită. Iar problema pleacă din rădăcinile sistemului educaţional, cu atât mai greu de schimbat cu cât acesta este vechi, cu valoare de doctrină.

Titlu: Literatura în pericol
Autor:
Editura:
Anul aparitiei: 2011
Traducere:
Numar pagini: 111
ISBN: 978-973-124-406-8 

Scris de Marinela Gheorghe
sursa