Cartea anului: volumul lui Lucian BoiaEditorial vorbind, 2011 nu mi s-a părut a fi – din unghiul umanioarelor, evident – un an al literaturii, ci unul al „întoarcerii istoriei“. Şi nu mă refer la istoria de strictă observanţă, ci la o istorie deschisă către provocările prezentului şi (re)conectată la marile sale dezbateri. Inclusiv la o istorie „populară“ sau „de frontieră“. Tendinţa e ceva mai veche şi s-a manifestat inclusiv în roman… Din punctul meu de vedere – şi al multor altora… –, cartea anului care s-a încheiat a fost volumul lui Lucian Boia despre intelectualii români şi „capcanele istoriei“ din anii ’30-’50. Nu e lipsit de relevanţă nici faptul că, dincolo de calitatea de brand public a autorilor, atît lucrarea lui Boia cît şi cea a lui Neagu Djuvara despre „cumanul“ Negru Vodă au înregistrat un succes comercial de top. Bine primită, din motive oarecum asemănătoare, a fost şi instructiva istorie a sistemelor electorale Rumînii fericiţi. Vot şi putere în România din 1931 pînă în prezent de Cristian Preda. S-a vorbit/scris însă, din păcate, prea puţin despre o apariţie de excepţie a tînărului istoric Tudor Dinu: Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat. Dacă în privinţa lui Cantemir exegeza şi istoriografia autohtonă continuă să fie alimentate cu contribuţii de primă mînă (printre cele mai recente: Cantemireştii de Ştefan Lemny), redutabilul umanist „fanariot“ şi rivalul la tronul Moldovei rămîne încă nedrept de puţin frecventat… O altă carte de pondere despre care s-a scris încă şi mai puţin este Rusia imperială: o istorie culturală a secolului al XIX-lea de Antoaneta Olteanu, un must pentru cei interesaţi în domeniu. În fine, nu pot decît să regret puţinătatea reacţiilor pe marginea uneia dintre primele cărţi apărute la noi despre „deceniul destinderii“ post-staliniste: Zid de pace, turnuri de frăţie. Deceniul deschiderii: 1962-1972, scrisă de doi venerabili insideri ai epocii – Mircea Maliţa şi Dinu C. Giurescu.
Schimbînd planul istoriografic, merită cu prisosinţă remarcată şi iniţiativa coordonatorilor Armin Heinen şi Victor Neumann de elaborare a unei „istorii conceptuale“ autohtone pe filiera indicată de germanul Reinhart Koselleck: volumul colectiv Istoria României prin concepte confirmă, în linii mari, validitatea unei asemenea propuneri.
Tot în perimetrul istoriei, dar la graniţa ei „inefabilă“ cu memorialistica, se situează cele două volume-document elaborate de Doina Uricariu (Scara leilor, avîndu-l ca protagonist pe MS Regele Mihai I), urmînd dipticului Maxilarul inferior din 2010 (care-o avea în prim-plan pe Regina Ana). Nu mai listez aici numărul deja impresionant de contribuţii la studiul totalitarismelor şi al cercetărilor de arhivă în domeniu (semnalez doar volumul prob al lui Cristian Vasile despre Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej). Ţin să atrag însă atenţia asupra unui impunător tom reconstitutiv apărut la Chişinău despre monografierea satului basarabean Cornova, iniţiată la începutul anilor ’30 de echipele sociologice ale lui Dimitrie Gusti: Dimitrie Gusti şi colaboratorii, ediţie îngrijită de Dimitrie Gusti, Zoltan Rostas şi Vasile Şoimaru. Tot în „zona“ istoriei culturale – de data asta a celei filozofice şi ideologice – un titlu de vîrf l-a reprezentat De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească: o nouă şi incitantă incursiune a Martei Petreu în istoria radicalismului politic al intelighenţiei româneşti. (Într-un sens, 2011 a fost şi anul scriitoarei clujene, prezente în prim-planul actualităţii editoriale şi cu romanul autobiografic Acasă, pe cîmpia Armaghedonului, fără a mai vorbi de reeditările poetice şi eseistice din seria de autor de la Polirom). Şi pentru că istoria e-n toate, se cuvine să o marcăm şi în zona cinematografică, prin surprinzătoarea Filmul surd în România mută: politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912-1989) prin care Cristian Tudor Popescu debutează nu doar în calitate de critic, ci şi de istoric de film. Trecînd la istoriografia literară, un eveniment l-a constituit, fără doar şi poate, apariţia primelor volume din megaproiectul Cronologiei vieţii literare româneşti. Perioada postbelică, apărut sub egida Academiei Române, a FNSC şi a Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“ (coordonator: Eugen Simion). Un instrument de lucru obligatoriu pentru oricine va dori să reviziteze climatul publicistic al unor epoci insuficient explorate şi, tocmai de aceea, generatoare de interminabile controverse. În acelaşi perimetru se înscrie şi expertiza lui Nicolae Mecu despre raporturile lui G. Călinescu cu totalitarismul. Dar şi – pentru a glisa spre „critica criticii“ perioadei – debutul de excepţie al lui Alex. Goldiş cu Critica în tranşee… (2011 a fost, de altfel, un an al debuturilor critice notabile: Adina Diniţoiu, Gabriela Gheorghişor, Doris Mironescu ş.a.). Critica literară de tip „clasic“ a fost, de asemenea, bine reprezentată prin „scurta istorie“ (sau „panorama alternativă“) a lui Mihai Zamfir despre secolul literar al XIX-lea, prin cartea lui Eugen Simion despre „cruzimile moralistului jovial“ Ion Creangă sau prin delectabilul eseu al Ioanei Pârvulescu despre Caragiale faţă cu presa vremii lui, fără a mai vorbi de restituirea „seminţelor din scandal“ din culegerea Polemos a regretatului Marin Mincu. Pentru cei cu gusturi ceva mai scholar, de neratat rămîne incursiunea avizată a lui Cătălin Ghiţă în istoria şi morfologia „prozei de teroare“ din Deimografia. Şi ar mai fi destule: sintezele despre decadentism ale lui Mihai Ene şi Angelo Mitchievici, masivul tom al Constantinei Raveca-Buleu despre Paradigma puterii în secolul al XIX-lea…
Categoria eseu a fost bine reprezentată
N-ar trebui, cu nici un chip, ignorate nici eforturile unor istorici literari pe cît de discreţi, pe atît de buni profesionişti precum ieşeanul Victor Durnea, care a publicat în 2011 un volum doldora de „contribuţii“ insolite (Propuneri de recurs) şi a realizat o splendidă ediţie critică a publicisticii lui Constantin Stere de dinainte de Viaţa Românească. Tot la Iaşi a apărut şi o frumoasă, cuprinzătoare, bine îngrijită ediţie de G. Ibrăileanu, realizată de Antonio şi Roxana Patraş. Iar la Bacău, neobositul „bacoviolog“ Constantin Călin a publicat de curînd o ediţie de opere G. Bacovia, fidelă originalului manuscris, şi un volum reconstitutiv – În jurul lui Bacovia – deopotrivă doct şi delectabil. Campionana ediţiilor rămîne însă cea a operelor lui Ion Budai Deleanu, realizată în colecţia „Pleiade“ de Gheorghe Chivu şi Eugen Pavel.
Anul 2011 a fost, după cum se ştie, şi anul centenarului Emil Cioran. Lăsînd la o parte disputele dezagreabile privitoare la custodia manuscriselor filozofului, mi se pare demn de salutat gestul omului de afaceri George Brăiloiu de a le achiziţiona şi dona Academiei Române (care pregăteşte deja pentru tipar o ediţie critică a integralei textelor lui Emil Cioran din etapa sa românească). După cum e de salutat şi publicarea la Editura Humanitas a unor inedite precum Despre Franţa sau Îndreptar pătimaş II, apărute în anii anteriori la Paris.
Categoria eseu a fost şi ea bogat reprezentată prin titluri ca Răni deschise de Solomon Marcus, Contracriza de Bogdan Ghiu, Viciile lumii postmoderne – recuperare a regretatului Gheorghe Crăciun, Mormîntul comunismului românesc… de Alex. Matei, Apropieri de Ion Vianu, Despre frumuseţea uitată a vieţii de Andrei Pleşu, Ultimul Judt de Mircea Mihăieş, Teodoreanu reloaded de Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir etc., iar memorialistica a „punctat“ rar, dar bine, prin depresivul jurnal-vedetă Zen al lui Mircea Cărtărescu, prin „seria“ Nora Iuga (Berlinul meu e-un monolog, Blogstory…), prin convorbirile cuceritoare ale Antoanetei Ralian cu Radu Paraschivescu sau prin moralităţile „ego-grafice“ din Cinematograful gol de Daniel Cristea-Enache.
Proza romånească a păstrat cota ridicată
Trecînd, în sfîrşit, la beletristica propriu-zisă, un top 10 subiectiv (nu neapărat într-o ordine valorică fermă, dat fiind că pe unele cărţi nu am apucat decît să le răsfoiesc…) ar cuprinde, la proză-roman, Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici, Viaţa lui Kostas Venetis de Octavian Soviany, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului de Marta Petreu, Dulcea poveste a tristului elefant de Diana Adamek, Minoic de Caius Dobrescu, Un cetăţean al lumii de Virgil Duda, Ploile amare de Alexandru Vlad, Moartea unui dansator de tango de Stelian Tănase, Imigranţii de Ioana Baetica-Morpurgo, Tîrg de arlechini de Paul Mihalache. Mai sînt însă şi altele, destule, care aşteaptă să fie citite şi, eventual, comentate, de la Nicolae Breban la Eugen Uricaru şi de la T.O. Bobe la Iulian Tănase). Oricum, proza românească s-a prezentat mai mult decît onorabil anul trecut, păstrînd cota ridicată din 2008 încoace.
La poezie, lista medie a opţiunilor ar include titluri precum orice. uverturi & reziduuri de Sorin Gherguţ,Ţinutul Celălalt de Ruxandra Cesereanu & Marius Conkan, Marfă reîncărcată de Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Gherguţ, Dan Pleşa şi Bogdan O. Popescu, Refuz fularul alb! de Marius Ianuş, Unelte de dormit de Ioan Es. Pop, Imagini de pe strada Kanta de Nichita Danilov, Instituţia moartă a poştei de Ionuţ Chiva, Pavor nocturn de Dan Sociu, Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit de Andrei Dosa, Motocicleta de lemn de Ştefan Manasia. Dar zecile de titluri poetice exced, vai, capacitatea de acoperire a cronicarilor... Chiar dacă, după umila mea părere, nici un volum de versuri n-a făcut gaură-n cer, merită remarcată efervescenţa în materie a unor edituri noi precum Tracus Arte, Casa de Pariuri Literare sau (cu mai multe rateuri) Herg Benet, unde s-a regrupat grosul trupelor douămiiste.
Despre traduceri ar fi multe de zis – o vor face însă alţii, mai informaţi şi mai avizaţi. Ca simplu cititor, mă mulţumesc să pun deoparte volumele proaspăt-traduse ale lui Ilf şi Petrov sau John Cheever, alături de Jurnalul tragicei Anna Frank şi de Istanbulul lui Orhan Pamuk…
N-aş vrea să închei această retrospectivă fără o coda despre unul dintre evenimentele mai speciale din anul editorial 2011: Antologia CriticAtac, ce reuneşte principalele contribuţii din primul an de fiinţare a platformei în speţă. Oricum am privi lucrurile, CriticAtac constituie cea mai importantă investiţie pe piaţa noastră de idei din ultima vreme (dacă nu chiar din 1990 încoace): nu doar o necesară, îndelung amînată reinventare, independentă, nonpartinică a „stîngii culturale“ autohtone, ci şi o regrupare majoră a tradiţiilor critice ale Aufklarungului într-o cultură ale cărei dominante sînt date de conservatorismul arogant sau de mimetismul servil şi în care grosul intelectualilor publici se complac în a legitima lucrativ, sub alibiuri idealist-mesianice, puteri politice cu tendinţe nedemocratice.
autor: Paul Cernat