Cu mare bucurie citim cîteva cărți minunate, venite pe neașteptate, parcă dintr-un registru risipit în paginile unduitoare ale trecutului, cărți ale unor autori de primă mînă, fiecare cu o anume excelență în domeniul lui. Și care se mai dedau și altor forme de expresie literară decît cea care le-a consolidat notorietatea și prestigiul, dincolo de popularitatea după care oftează nu puțini, dar mai ales editorii, ca să crească, desigur, vînzările; eventual traducerile, eventual, încasările. Bref, așa avem două romane. Unul, semnat de un distins profesor clasicist, Liviu Franga, și altul de regretata eseistă/critic/istoric literar, Georgeta Horodincă. Două neașteptate romane emise pe paliere diferite. Un Jurnal din anii ’70 al unei adolescente care vede bine și simte și mai bine aventura vieții de liceeană în plin comunism (Liviu Franga) și o Visătoare, aflată la capăt de drum, dar nu mai puțin atentă și sensibilă la lumea din preajma ei (Georgeta Horodincă).Alte două cărți ar fi de proză-povești-amintiri-impresii duioase, „baliverne“ simpatice, cu multă risipă de reverii poetice: una semnată de criticul literar Daniel Cristea-Enache și alta de tandemul dublu mixt, traducătorii de mare marcă Antoaneta Ralian și Radu Paraschivescu. Avem laolaltă întîmplările unei vieți întinse pe multe decenii (Antoaneta Ralian), cu pățaniile diverse ale existenței și cu glose despre cinema, fotbal sau chiar scriitori (Daniel Cristea-Enache). Să vedem mai îndeaproape ce conțin aceste volume.
Jurnal din anii ’70. Agenda (Editura Tiparg, Tîrgoviște, 2011) se dovedește o jucărea epică, bine aranjată de un clasicist cu vechi stagii. Ai zice că este un text interbelic, emis spontan și cu autenticitate de vreun congener al lui Anton Holban și al lui Sebastian și apropiat sufletește eroului lui C. Fîntîneru dinInterior, roman la fel de proaspăt și azi. Proful de filologie clasică de azi, eseist și traducător, probabil și vajnic cititor, vrea să ne păcălească. Inventează un personaj feminin, Clara Iacob, îi dă o stare civilă cu toate detaliile de rigoare și o pune să țină jurnal. Că a fost scris chiar în timpul real sau a fost inventat acum, într-un alt timp scriptural, nu mai contează. Impresia de autenticitate, cu toate candorile, naivitățile și micile tribulații cotidiene, școlare, familiale sau afective sînt remarcabile. Roman desuet, dar plăcut digerabil printre atîtea proze cu fițe și mofturi ce nu spun mai nimic. Nu știm cum va fi receptat romanul lui Liviu Franga, dar credem că ar merita mult mai mult decît o condescedentă pliere pe prestigiul profesorului. Chiar este foarte bun. Ca Adela lui Ibrăileanu, și nu agresiv-cancanier-dezlînat precum Cearta altui universitar de prestigiu de mai ieri, profesorul Al. Piru.
Cartea criticului literar – și el deja cu grade universitare la activ – Daniel Cristea-Enache este și ea o surpriză. Cinematograful gol (Editura Polirom, 2011), cu o prefață de venerabilul Radu Cosașu, ce vine ca o recomandare de primire în rîndul celor care bat cîmpii cu eleganță; este o culegere de articole răspîndite prin presa culturală a ultimilor ani, lectorul cărții fiind o prestigioasă prozatoare, Adriana Bittel, iar redactor, Emanuela Stoleriu. Portrete și instantanee, fotograme, rememorări biografice, glose amicale, cronici de film, de teatru și întîmplări aparent anodine, tablete fotbalistice, toate scrise cu farmec și cu un parfum al melancoliei greu decelabil la criticii aparent scorțoși și cu morgă. O carte, repet, plină de emoție, din care transpare bucuria autorului de a fi printre oameni dragi, înconjurat de cărți și atent la spectacolul lumii. Interesant! Cea mai bună carte a criticului Mircea Zaciu este un volum numit Teritorii, Temele lui Manolescu bat istoria lui, iar Jurnalul parizian al lui Eugen Simion, strict literar vorbind, este peste culegerile masive de studii critice. Un inventar al prozelor criticilor ar merita întreprins și ar putea produce surprize. Îl așteptăm, totuși, pe Daniel Cristea-Enache cu un tom mai puțin compozit și mai închegat.
Georgeta Horodincă (1930-2006) a fost un nume prețuit în deceniile de dinainte de 1989 (am parcurs volumul Georgetei Horodincă dedicat lui Sartre, nume prestigios cîndva și pe malurile Dîmboviței, rămas de izbeliște de cînd avem la îndemînă și opțiunile lui Raymond Aron). Nu e momentul și nici locul pentru divagații pe acest subiect. Îmi aduc aminte, însă, de o carte din biblioteca mamei mele, un volum de Ion Vitner, mult hulitul asistent al lui Călinescu, care a dat un Camus – Tragicul exilului, prin anii ’60, care nu era rău deloc. În fine. Volumul Visătoare, subintitulat O afecțiune de lungă durată (Editura Institutul European, Iași, 2011), este un roman care apare postum. Scris direct în franceză, acesta n-a apucat să fie tipărit în Franța și a fost tradus în română de Magdalena Popescu Bedrosian și editat prin osîrdia lui Geo Șerban, care semnează și o consistentă postfață. Gest amical recuperator, dar și o prețuire reală pentru un autor uitat și puțin cunoscut, mai ales în ultimele decenii, cînd totul s-a dat peste cap. Scriitura este fluentă și cursivă, narațiunea alunecă bine, prinzînd în meandrele ei un sfîrșit de destin feminin. Amintiri din trecut sînt bine dozate alături de percepții crude ale realului și ale unei boli care adună imagini dintr-un viitor incert. Proză de notație fină, cu inserturi psihologice, istorie, război (apropierea de proza lui Blecher nu ar fi deplasată). Cum nu cunosc romanele publicate în limba franceză ale Georgetei Horodincă, cred că ele ar merita aduse la cunoștința noastră. Pentru că avem o autoare care merită să fie redescoperită. Așa cum am avut revelația ultimei cărți a Oanei Orlea. Numai istoric și critic literar să nu fii.
Știa Radu Cosașu de ce a vrut să ajungă cronicar sportiv!
Am lăsat special la urmă volumul Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Editura Humanitas, 2011), realizat sub forma unui sprințar dialog de către Radu Paraschivescu. O lungă convorbire între cei doi eminenți traducători pune în valoare, cu multă abilitate, biografia unuia dintre ei, dar și arta tragerii de limbă a celuilalt. Iese o carte plină de farmec. Povestea vieții doamnei Antoaneta Ralian, fără să aibă nimic spectaculos în ea, devine un spectacol în sine. Anii copilăriei, într-o urbe din Moldova – de Roman este vorba –, unde nu se întîmplă mai nimic și conviețuiesc fel de fel de etnii. Apoi, micile tribulații familiale, cu părinții sau cu fratele mai mare, primele iubiri, adolescența cuminte și liceul, războiul cu mizeriile lui de tot felul ce se abat pe capul unei familii de evrei. Urmează anii comunismului. Un job, un soț, restul a urmat de la sine. Cu bune și mai puțin bune, fiecăruia cum i-a fost dat. Totul se încheagă natural și firesc, fără crispări sau resentimente. Nu toată lumea a beneficiat de astfel de trasee, norocoase, să le zicem. Sigur că orice derapaj putea duce la întorsături dure ale destinului. Dar Antoaneta Stein, Ralian după soț, a fost o femeie tare și, în plus, de ce nu?, norocoasă. Dincolo de multiplele calități și virtuți, ai zice că a fost protejată de cineva, acolo sus. Nu am motive să nu cred în așa ceva. Existența personală are un semn pe care-l duce fiecare dintre noi, oricît ne-ar lovi răul din jur sau ne-ar proteja binele din noi înșine. Dar mai rămîne ceva și în mîinile noastre, dincolo de destin. Așa s-au născut rafturile cu cărțile traduse de Antoaneta Ralian. Iar acum avem de citit despre o viață de om ițită din întrebări și răspunsuri. Dialogului din carte cu traducătoarea se adaugă și trei interviuri luate de Antoaneta Ralian unor scriitori (Saul Bellow, Iris Murdoch, Amos Oz), două liste amețitoare de cărți și piese traduse, o alta de premii și distincții de tot felul și o arhivă foto. Toate dau contur unei cărți fără cusur. O fi rima căutată, dar se apropie de adevăr. Așteptăm cu drag o nouă traducere? Din cine, ce? Nu știu, dar sînt curioasă să aflu.