Mircea Eliade pe scenele lumii

Interviu cu José Antonio Hernández García – Mexic

În încercarea pe care o facem de ani buni, aceea de a oferi o imagine completă şi fidelă a tot ceea ce înseamnă receptarea operei lui Mircea Eliade, în vara acestui an, am realizat un interviu cu José Antonio Hernández García care, în Mexic, la fel ca profesorii Mac Linscott Ricketts şi Mary Stevenson, în SUA, ori Joaquin Garrigós, în Spania – şi lista este mult mai lungă! – a învăţat româna pentru a-l putea traduce pe Mircea Eliade. Aşa cum Eliade, în tinereţe, să ne amintim, a învăţat italiana, fascinat, pentru a-l citi în original pe Giovanni Papini şi pentru a-l putea intervieva.
 
Dintre textele traduse de distinsul nostru interlocutor, semnalăm: Bibliografía Comentada de Mircea Eliade, Estudios de Asia y Africa, 2003, enero-abril, año/vol. XXXVlll, número 001, El Colegio de México, Distrito Federal, México; Entre Elefantina y Jerusalén, Antes y después del milagro bíblico, Antes del milagro griego, Locum refrigerii, în volumul Mircea Eliade, Simbolo de la cultura universal. In memoriam. En conmemoración del centenario de su natalicio (1907/1986) – ediţie îngrijită de Cătălina Elena Dobre, Rafael Garcia Pavón, Mexic, 2008; Mircea Eliade, La Columna Infinita, trad. del rumano de Mihaela Mihailescu y José Antonio Hernández García, obra Mircea Eliade, Simbolo de la cultura universal. In memoriam. En conmemoración del centenario de su natalicio (1907/1986) – Cătălina Elena Dobre, Rafael Garcia Pavón, Mexic, 2008.
 
Opera lui Mircea Eliade continuă să provoace transpunerea sa în diverse limbaje ale artei: dramatic, cinematografic, radio, plastic etc. Opera autorului universal Mircea Eliade este tradusă, pusă în scenă, ecranizată. Avem deja cîteva repere în această direcţie: filmul La nuit bengali (1986) – ecranizarea romanului Maitreyi, pe care Nicolas Klotz o realizează după traducerea lui Alain Guillermou (1950, Editura Gallimard), în două versiuni: telefilm în trei părţi, difuzat de programul ARTE, pe 13, 20 şi 27 mai 1995, care-i are în distribuţie pe actorii Hugh Grant şi Suprya Pathak, şi o variantă pentru marile ecrane – The Bengal Night; avem apoi opera muzicală a lui Luis de Pablo – La señorita Cristina, în trei acte şi zece scene, a cărei premieră a avut loc la 10 februarie 2001, pe scena Teatrului Real din Madrid; filmul lui Francis Ford Coppola – Youth Without Youth, 2007, după nuvela Tinereţe fără de tinereţe; Apocalipsa după Eliade, spectacol multimedia, regia semnată de Cezarina Udrescu, după o idee de Sorin Alexandrescu inspirată din volumeleJurnalul portughez de Mircea Eliade şi Mircea Eliade, dinspre Portugalia de Sorin Alexandrescu, prezentat în Piaţa Revoluţiei din Bucureşti, pe 15 septembrie, în cadrul Zilelor Radio România – sau expoziţia Diario Mircea Eliade–ensayo a pictorului român Romeo Niram, organizată de Institutul Cultural Român în 2007, la Madrid.

Domnule Hernández, ce părere aveţi despre aceste transpuneri artistice ale operei lui Mircea Eliade?
Fără îndoială, Mircea Eliade este unul dintre cei mai importanţi gînditori ai secolului al XX-lea. Şi, împreună cu Ernst Jünger şi Carl Gustav Jung, a fondat un nou mod de a privi realitatea dincolo de viziunile materialiste şi de punctele de vedere ale ştiinţei pozitive. Imaginaţia şi sacrul devin, cu el, cele mai semnificative rădăcini ale acţiunii umane.
 
Cum vă definiţi în calitate de traducător al lui Mircea Eliade?
Mi se pare că există o mare diferenţă între diversele sale stiluri literare. Cîteva dintre romanele sale au fost scrise departe de România şi putem remarca variaţia sintaxei. Aceste romane reprezintă o adevărată provocare pentru traducător. Ca eseist şi ca istoric al religiilor, este superb: este clar, direct, profund şi elegant. Memoriile şi scrierile sale autobiografice sînt, prin calitatea sa morală, prin profunzime şi prin intensitate, piese incomparabile în secolul al XX-lea. Şi, la final, în cîteva dintre operele sale teatrale, găsesc un echilibru perfect între tensiunea dramatică, mister şi împăcare.
 
Cum s-a produs întîlnirea cu opera lui Mircea Eliade?
În perioada liceului, l-am avut ca profesor pe renumitul Francisco Castañeda Iturbide, care mi-a recomandat să citesc Mitul eternei reîntoarceri şi Nopţi la Serampore. Castañeda era un tînăr scriitor, eseist şi poet şi, de asemenea, un savant care a acordat un sens special metafizicii şi vieţii spirituale.
 
Putem vorbi de un José Antonio Hernández García, îndrăgostit de opera lui Mircea Eliade, cum vorbim de un Joaquin Garrigós captivat ireversibil de opera aceluiaşi?
Adevărul, care se găseşte ascuns în lume, ca şi simbolurile sale, la fel ca în ritualurile şi povestirile mitologice, reprezintă cheia operei eliadiene. În această situaţie, putem înţelege adevărul, frumuseţea şi sacrul prin hermeneutica istoriei religiilor pe care Eliade a dezvoltat-o în cărţile sale. De fapt, m-am îndrăgostit de opera sa deoarece gîndirea lui Eliade este plină de vitalitate, de inteligenţă şi de iubire, încercînd să ne explice rolul nostru în univers şi pentru a scăpa astfel din haosul şi angoasa noastră existenţială.
 
Cum de aţi ales piesele sale de teatru, pentru a le traduce şi nu, de exemplu, romanele?
Joaquín Garrigós a tradus aproape întreaga operă narativă şi o parte semnificativă a memorialisticii. A trebuit, deci, să văd care dintre cărţile sale nu au fost traduse. Am publicat o bibliografie comentată a cărţilor în spaniolă, pe care ai semnalat-o. Am tradus, de asemenea, în spaniolă, cîteva dintre eseurile lui Eliade inedite, pe care le-ai menţionat… 
 
De ce aţi ales piesa Coloana nesfîrşită pentru a o traduce şi, mai ales, cum v-aţi decis să pregătiţi varianta ei radio?
După lectura textelor sale dramatice, cred că aceasta este piesa cea mai bună. Am hotărît să pregătesc versiunea radio pentru că era cea mai uşoară şi fiindcă dialogurile sînt suficient de bogate şi de profunde.
 
Credeţi că traducerea operei lui Eliade în diversele limbi ale lumii este un avantaj pentru autor şi, mai ales, pentru opera însăşi?
Cred că va rămîne mereu o referinţă esenţială pentru a analiza limbajul simbolic şi gîndirea religioasă. Ideea sacrului va fi mereu în conştiinţa omului, în ciuda faptului că umanitatea nu mai crede în Dumnezeu. Moartea este raţiunea credinţei noastre. Dacă este o finalitate a existenţei noastre sau nu este niciuna, asta nu ne împiedică să credem că există o zonă în conştiinţa noastră care ne îndeamnă să ne urmăm existenţa, să continuăm să trăim. În cazul Coloanei nesfîrşite, asistăm la o revelaţie a artei ca dătătoare de sens lumii.
 
La nuit bengali v-a plăcut? Filmul lui Nicolas Klotz…
Este un film din 1988. Îmi amintesc afişul şi imagini din film. Personajul lui Eliade, interpretat de Hugh Grant, a fost o mare dezamăgire. Putem încerca să imităm cîteva expresii, dar inteligenţa şi strălucirea sînt destul de greu de improvizat… 
 
Youth Without Youth, filmul lui Coppola, l-aţi văzut? Ce credeţi despre el?
Prefer textul lui Eliade. A fost întotdeauna dificil de transpus literatura în film. Limbajul cinematografic ar avea nevoie de mai puţine elemente pentru a face o descriere, dar, în acest caz, consider că Francis Ford Coppola a folosit prea multe elemente vizuale şi s-a pierdut esenţa naraţiunii, transmutarea temporală.
 
Care sînt textele lui Eliade pe care aţi dori să le transpuneţi în limbaj radio sau cinematografic?
Mai puţin Nopţi la Serampore, 31 decembrie şi Ghicitor în pietre.
 
Care sînt calităţile operei lui Eliade ce ne permit să-i dăm alte veşminte, alte sonorităţi lingvistice, alte partituri de interpretare?
Mai întîi, universalitatea sa. În ciuda faptului că şi-a propus să scrie fără a se folosi de concepţiile sale simbolice, ele sînt mereu prezente. Şi, apoi, caracterul fantastic şi imaginativ al naraţiunilor sale. Să nu uităm că are şi texte realisteMaitreyi, Huliganii – în care găsim şi imagini foarte simbolice.
 
Ce ne puteţi spune despre raportul dvs. cu literatura lui Eliade? Este temporar sau de lungă durată, ca în cazul lui Joaquín Garrigós, ale cărui proiecte de traducere a textelor scriitorului sînt foarte ample, însemnînd ani mulţi de muncă asiduă?
Conduc acum teze ale studenţilor de la Filozofie, Istorie şi Teologie, Teatru şi Literatură care sînt legate de gîndirea lui Eliade. Aş dori să traduc integrala operei dramatice.
 
Dar despre experienţa mexicană a lui Eliade?
Eliade a venit prima oară în Mexic în 1965 şi, cincisprezece ani după, a doua oară. A susţinut conferinţe la Colegio de México, invitat de Graciela de la Lama, şi apoi a ajutat la realizarea programului de studii doctorale din cadrul Centrului de Studii Asiatice şi ale Africii de Nord. Din ceea ce am citit în memoriile sale, cred că voia să aibă mai mult timp pentru a se ocupa şi a studia culturile mesoamericane.
 
Ce rol a jucat printre intelectualii din Mexic?
Vreau să-ţi povestesc o anecdotă foarte interesantă. Cînd Joaquín Garrigós a venit în Mexic, am căutat persoane interesate de cultura română, în general, şi de Eliade, în special. Savantul Francisco Castañeda Iturbide (care a fondat Centrul de Studii Religioase ale Orientului sub inspiraţia lui Eliade), poetul Hugo Gutiérez Vega, scriitorul Álvaro Mutis, scriitorul şi jurnalistul Sergio González Rodríguez, cantautorul Óscar Chávez, jurnalistul José Gordon, foarte frumoasa scriitoare şi traducătoare Guadalupe Alonso, activistul politic Marcelino Perelló, scriitorul Paco Prieto, scriitorul şi specialistul în vampirologie Bernardo Ruiz, ambasadorul, profesorul şi cercetătorul temelor privind India, Graciela de la Lama, şi mulţi alţii, toţi mi-au spus că primul contact cu spaţiul cultural românesc a fost influenţat de Eliade. Dar m-am întrebat întotdeauna de ce Octavio Paz n-a publicat niciodată un articol sau un eseu în revistele sale Plural şi Vuelta. Poate din teamă sau gelozie pentru originalitatea sa.
 
Despre teatrul lui Mircea Eliade: Eliade a scris puţine texte dramatice, dar problematica spectacolului, a artei teatrale, raportul stabilit între actor şi personajul căruia-i dă viaţă, funcţia spectacolului, rolul său în societatea contemporană reprezintă temele fundamentale ale textelor sale literare. Unde plasaţi textele dramatice ale lui Eliade, în ansamblul operei?
Găsim multe din ideile acestuia în reflecţiile din jurnale, memorii şi mai ales în romanulNouăsprezece trandafiri. Euharistia este şi o reprezentaţie sacră. Cred că a considerat teatrul ca un vehicul al catharsisului şi al transfigurării colective, ca şi grecii, sau ca o modalitate de a dobîndi o nouă viziune despre realitatea noastră.
 
Cunoaşteţi filmul lui Paul Barbăneagră – Mircea Eliade et la redécouverte du sacré, coproducţie FR3-Cluny Télé Films, din 1985? În acest film descoperim, într-o altă formulare – prin limbajul documentarului filmic –, concepţia antropologică a lui Eliade. Ideea centrală a filmului se axează pe legătura omului contemporan cu timpul primordial. Amnezia omului modern şi a societăţii contemporane poate fi anulată prin rit – văzut ca spectacol, poezie, act cultural, muzică, act ritualic-religios; putem provoca, prin rit, anamneza şi, astfel, putem restabili legătura cu timpul mitic şi recupera coerenţa şi armonia pierdute „prin Cădere şi prin pedeapsa originară“. Din acest punct de vedere, ce credeţi despre texte precum În curte la Dionis, La ţigănci, Pe strada Mântuleasa, Nouăsprezece trandafiri?
Filmul lui Barbăneagră este excelent. Şi cred că problema centrală a operei lui Eliade este problema timpului şi a eternităţii în care se ascunde esenţa sacrului. Graţie recreaţiei mitice ne putem instala în timpul originar, primordial. Adică: mitul este o minciună care ne spune adevărul. Am scris că Eliade era un „taxidermist al sufletelor“ în literatură, pentru că îi plăcea să se oprească şi să reţină sau să facă să avanseze timpul interior al personajelorr sale sau al situaţiilor narative. Ca şi Proust sau Joyce, Eliade a vrut să ne arate, şi în Noaptea de Sânziene, că timpul conştiinţei noastre, timpul istoric şi timpul morţii se leagă în planul timpului sacru.
 
Putem vorbi, astăzi, despre un rol demiurgic, terapeutic al spectacolului teatral?
Cred că da. În Mexic (şi cred că şi în alte ţări), s-a folosit jocul ca tehnică de catharsis şi de sublimare. Cred că spectacolele grandioase (un meci de fotbal sau un concert rock) au aceeaşi funcţie ca şi teatrul grec. Richard Wagner a gîndit şi el teatrul ca artă totală. Eliade ne-a spus că sentimentul religios se poate schimba, dar va rămîne întotdeauna o zonă inconştientă pentru sacru. 
 
Artele vizuale şi spectacolul de teatru sunt ceremonii secularizate?
Fără îndoială că da. Dar sînt momente în care putem accede la o dimensiune extraordinară, în afara rutinei cotidiene.
 
Dincolo de studiul religiilor comparate, care este raportul între artă, conştiinţă şi frumuseţe, în contextul contemporaneităţii, al unei societăţi în derivă, care pare să-şi fi pierdut reperele?
Sînt timpurile mizeriei, ar spune Heidegger, cînd zeii ne-au abandonat. Fiecare generaţie trebuie să-şi redescopere reperele, paradigmele frumuseţii. Am scris o povestire în care am spus că Terra îşi va modifica înclinarea de 23.5° a axei sale cînd inima omului se va schimba şi ea, şi asta va fi posibil cînd acesta va recupera sensul pierdut al propriei sale sacralităţi.
 
Care este rolul operei dramatice a lui Eliade în viaţa dvs.?
Nu numai al operei dramatice. Am găsit în toate cărţile lui Eliade o modalitate de a privi lumea.
 
Care sînt proiectele dvs. de perspectivă, privind opera lui Mircea Eliade?
După cum am spus, aş vrea să traduc integrala operei dramatice şi să încerc să pun în scenă piesele sale sau, mai bine, să le transpun în varianta radio.
 
Cum l-aţi vedea pe Eliade în ipostaza de regizor al propriilor texte?
Ah, cred că ar fi fericit. Pentru că, jucînd cu propriile texte, ar fi modul prin care şi-ar oficia propriile idei. Ar fi marele preot al proprieiviziuni despre lume.