„Limba moldovenească" - nepoata proastă a limbii române

Să nu fi citit Ion Druţă cărţile pe care le-a scris? Câteodată, ascultându-l ce spune şi citindu-l ce scrie, încep să cred că întrebarea nu e una gratuită. Am impresia, ca să-l parafrazez pe Arghezi, că acest mare prozator şi, din păcate, un la fel de mare rătăcit, „una zice şi alta fumează".


Spusa că „limba moldovenească e mama limbii române" vine şi din drama lui, care constă în faptul că a citit toată literatura rusă şi aproape nimic din literatura şi istoria românească. Această frază, devenită una preferată a ciracilor lui V. Voronin şi repetată aproape săptămânal de ziarul „Comunistul", derutează mai multă lume.

De fapt, Druţă n-a făcut decât să scoată de la naftalină o sintagmă de-a lui Iorgu Iordan, rostită în perioada de după 1944, când ideologia stalinistă intenţiona să creeze pe baza dialectului transnistrean al limbii române o nouă limbă romanică, "limba moldovenească", şi căuta susţinători şi printre lingviştii români. La comanda noii conduceri comuniste a României (citeşte - „a Moscovei"), lingviştii Alexandru Graur şi Iorgu Iordan caută să argumenteze că limba română s-ar fi împărţit în două, ca o amibă, cea vorbită în stânga Prutului având „specificul" ei.

Iorgu Iordan este cel care în 1945, atunci când i-a prezentat lui I.V. Stalin scrisorile de acreditare, de ambasador al României în URSS, va face o declaraţie şocantă chiar pentru „părintele popoarelor": „Prizonierii Armatei Române o duc atât de bine în locurile de repartizare (în lagărele morţii de la Vorcuta - n.n.) încât mulţi dintre ei nu mai vor să revină în România burgheză". (E şi o doză de adevăr aici: jumătate dintre ei muriseră în închisorile de lângă Pol şi nu mai „doreau" să se întoarcă în România şi din motiv că nu aveau cum.)
Atunci ilustrul lingvist a rostit şi cealaltă frază mincinoasă, cu „limba moldovenească", cum că aceasta ar fi „mama limbii române".

Lingvistul din Tecuci se solidarizase cu cominterniştii momentului, care considerau că limba română şi românii apăruseră abia în anul 1859, odată cu formarea statului român modern.

Dar cine deschide o carte de istorie, de literatură veche sau de istorie a limbii descoperă adevăruri la îndemâna oricui: actele domneşti din Ţara Moldovei de după 1359 sunt alcătuite în slavonă (limba oficială a cancelariei şi a bisericii, un fel de latină a ţărilor Europei de Est) şi valahă (română). Câteva exemple ar fi: Mesajul lui Ştefan cel Mare, citit în faţa dogilor din Veneţia de către loan Ţambalac, unchiul voievodului, la 8 mai 1478, care este „tradus în limba valahă (română) („...idiomate valachio")", jurământul depus de domnitorul nostru la 15 septembrie 1485 la Colomeea în faţa regelui Cazimir al Poloniei „tradus în limba latină din cea valahă" (română) („...haec inscriptio ex valachio in latinum respo est"). Alţi cărturari şi călători străini care scriu despre Moldova: spaniolul Flavio Biondo (vizitează Moldova în 1453, el zice: „valahii arată originea lor prin limba cu care se mândresc – ca de o podoabă şi pe care o proclamă română"), italianul Antonio Bonfini (în 1492 va zice despre valahii lui Ştefan cel Mare: „îi vezi cum luptă nu atât pentru păstrarea vieţii lor, cât pentru limba lor valahă/română"), italianul Francesco de la Valle din Padova (în1534 va afirma: „... dacă ştie careva să vorbească limba lor, ei spun în felul cesta: „ştii româneşte?" (în textul italian „Stii rominesti"), ungurul Nicolaus Olahus (1536): „graiul lor (al locuitorilor Moldovei – n.n.) şi al celorlaţi români a fost odinioară cel roman", italianul Anton Verancsicsi (1549) afirmă: „...ei spun: „Oare ştii româneşte?!"), francezul Pierre Lescalopier (1574; „locuitorii acestei ţări îşi numesc limba lor românească" în textul francez: „... ils nomment leur parler romanechte, c'est-à-dire romain"), bulgarul Petru Bogan Baklij la 1641 a zis: „moldovenii vorbesc valaha/româna – il Valacho", ungurul Ioan Kemeny în 1648 i-a adus lui Vasile Lupu „scrisori scrise în latineşte şi româneşte; cu Vasile Lupu am vorbit româneşte" etc., etc., etc.

Să fi minţit cu toţii?! Să nu ştiut aceştia ce limbă vorbesc moldovenii? Să fi inventat? Să le fi atribuit acestora limba altui stat, numele altui popor?

Ba bine că nu!

Ei ştiau cu toţii, dar şi moldovenii de atunci cunoşteau prea bine ce limbă vorbesc (valahă/română), care e naţionalitatea lor (valahă), cărui neam aparţin (valah).

Niciunul dintre cei nominalizaţi mai sus nu pomeneşte de „limba moldovenească".

Atunci nu putem deloc afirma că „limba moldovenească e mama limbii române", ci mai degrabă invers: că „limba moldovenească" este nepoata proastă a limbii valahe (române).

Ţâfna ei, ca şi cea a părtaşilor unei „linghi" distincte, nu poate decât să provoace zâmbete deloc îngăduitoare celor care ţin la Demnitatea limbii lui Ştefan cel Mare, Eminescu, Hasdeu, Stere, Vieru.

de Acad. Nicolae Dabija