Centenar Eugen Jebeleanu

CĂPITANUL AHAB
 
autor: Dorin Tudoran
 
Când l-am întâlnit prima oară, Eugen Jebeleanu nu mai era un om tânăr – avea 60 de ani. Ce m-a şocat la el era însă tinereţea. Nu una făcută, jucată – o tinereţe autentică, lăsându-l să-şi petreacă ore în şir cu mult mai tinerii săi convivi. Îi cântărea cu ochiul omului trecut prin multe, încercând să ghicească cum vor reacţiona ei, când le va veni rândul să treacă prin multe. Cum şi cine vor fi ei, ieşiţi din încercări pe care abia de le bănuiau.
Când m-a lăsat să înţeleg că devenisem prietenul său, Eugen Jebeleanu nu mi-a ţinut un discurs de învestire şi nici nu a aşteptat de la mine unul de mulţumire. Ca din senin, într-o seară, la Capşa, şi-a deschis sufletul, povestindu-mi câteva episoade din viaţa sa. Era extrem de zgârcit cu asemenea confesiuni şi am înţeles, fără să mai fie nevoie de nici o explicaţie, că devenisem prietenul său. Nu simţea nevoia mai niciodată să se explice – nici în legătură cu o opţiune, nici în legătură cu o iubire, nici în legătură cu dispreţul. Opta, iubea şi dispreţuia. Atât.

Când scriu aceste rânduri, Eugen Jebeleanu ar trebui să împlinească 100 de ani. Imaginea cea mai pregnantă pe care o port cu mine este a lungilor noastre ore de “pescuit”. Îmi cumpărase o undiţă, mă lua cu el pe dig şi stăteam acolo ore în şir fără să prindem nimic. O singură dată am pus pe tapet futilitatea şedinţelor noastre de pescuit: “Aici nu e nici un peşte... Nimeni nu a prins vreodată vreun peşte aici... Trebuie să găsim un alt loc...” “Da, ştii dumneata chestia asta… Taci, că sperii peştii.“ Am înţeles că mă lua cu el nu să pescuim sau să facem politică, cum ne bănuiau unii şi alţii. Mă lua cu el spre a exersa tăcerea. Aşteptarea. 

Când scriu aceste rânduri, îmi amintesc că, de câteva ori, am prins amândoi nişte peşti. Eugen Jebeleanu i-a aruncat de fiecare dată înapoi, în mare, şi m-a somat să fac acelaşi lucru cu ce prinsesem: “Dă-le drumul… Ăştia nu sunt peşti… Nişte amărâţi… Aruncă-i înapoi…”

Când scriu aceste rânduri, mă întreb dacă nu cumva Eugen Jebeleanu a fost – în lungile, enigmaticele sale tăceri şi în scurtele dar violentele sale izbucniri – un fel de căpitan Ahab, imputându-şi că n-a văzut în guvidele ajutat să scape cu viaţă monstrul ce avea să nenorocească milioane de vieţi.
Lui Eugen Jebeleanu chiar i s-a întâmplat Moby Dick.
Mă lua cu el la malul apei, cu gândul de-a avea un martor, în caz că monstrul se va arăta încă o dată în calea sa. Nu s-a arătat. Sau nu l-am văzut eu. Dar ca unul ce am petrecut atâtea ore în tăcere şi aşteptare pe betonul digului, mă suspectez câteodată că m-am îmbolnăvit eu însumi de Moby Dick.
Şi parcă aud de departe acel ameninţător: “Call me Ishmael.”


 “NIMENI N-AVEA CEEA CE EL AVEA”
– DESPRE HANIBAL, DUPĂ 40 DE ANI –

 
autor: Marian Drăghici

La sfârşit de aprilie 2011 se-mpliniră, oarecum fulgerător şi de mirare, fix o sută de ani de la naşterea poetului de manual comunist Eugen Jebeleanu. Evenimentul aniversării, organizat în stilul discret al poeziei dintotdeauna, neînregimentate, avu loc la Muzeul Naţional al Literaturii Române, în 28 ale lunii, joi după 18 ceasuri, printr-o rotondă pregătită/gândită de cele două instituţii in/egal moştenitoare, publică şi familială: MNLR şi Tudor & Florica Jebeleanu. 

Moderată de directorul Lucian Chişu, cu Ileana Mălăncioiu şi G. Dimisianu prezenţi ca invitaţi, şi Radu Cosaşu, absent motivat, celebrarea şi-a complinit ambianţa – într-o expoziţie pe 3 pereţi, din zeci/sute de imagini-desene-poze-manuscrise-poeme-corespondenţă –, cu vocea frapant tinerească, dătătoare de fiori, ca din altă lume, a lui Jebe însuşi citind la un moment dat, în 1960 şi ceva, dacă am reţinut bine, un pic (trei minute) din Surâsul Hiroşimei, pentru Radio Bucureşti.Iar Jebe însuşi – cum i-a rămas numele între supravieţuitori, de la care cu sfială îl preiau –, ne asista cam fără să participe dintr-un celebru portret-foto marca T.J., la scară naturală, cu privirea sa oţelit jupiteriană, lansată peste umăr, dinspre lumea asta a muritorilor, în altă direcţie, spre inevitabil!

G. Dimisianu şi Ileana Mălăncioiu au vorbit, fiecare, cu fior empatetic despre sărbătorit, criticul schiţând un traseu existenţial-literar nuanţat, întru-totul credibil, iar poeta, la rându-i, decantând un profil liric Jebeleanu multifaţetat, din poeme alese/citite în gust personal, de certă pregnanţă. O antologie în acest gust, proiect abandonat în 1989, dusă acum la tipar, cu „bucătărie” girată de Ileana Mălăncioiu, ar fi, cred, de real interes – şi poetic, şi istoric-literar.

À propos de istorie: expediat mi s-a părut momentul prezentării ediţiei anasta-tice a volumului Hanibal, editat de MNLR la 40 de ani (se fac la anul) de la apariţie. Luca, nepotul lui Jebe, asistat de Tudor, a oferit din braţe câteva exemplare, cui s-a nimerit în hol, după terminarea rotondei. Şi cu asta, basta! Or, Hanibal merită fără doar şi poate o atenţie deosebită. Datorită lui Hanibal, Jebeleanu este ce este şi se uită la noi de sus în poezia română.

Detestatar al comunismului de când mă ştiu, recunosc că pe Eugen Jebeleanu, prin Hanibal, l-am avut la inimă. Apărut în ‘72 – aveam 19 ani, Dumnezeule! – format A4, în 300 de pagini, de-o eleganţă tipo-grafică calm scăpărătoare prin coperta şi ilustraţiile foarte junelui atunci T.J., Hanibal mi-a făcut la lectură o impresie puternică, aş zice copleşitoare, ca una dintre revelaţiile poetice ale vremii. Volumul, ca de altfel – aveam să aflu – şi poetul său, respiră în totul, şi fizic şi spiritual, o anume majestate. Spaţiul alb generos, pus să lucreze, imprimă poemelor statură, verticalitate, în fond aceeaşi majestate a om-poetului.

De ce o revelaţie Hanibal? Ca obiect-carte a propus/impus un grafician, nume mare azi; iar prin forţa şi dramatismul discursului, punctat de poeme nu o dată memorabile, inspirate de teribila pierdere a soţiei sau/şi de un simţ civic proeminent, a reinstaurat un autor. Direct spus, cartea a şocat prin specatacolul recuperării, la vârf, a unui destin liric ce părea iremediabil terminat, minat ideologiceşte. În epocă, triumful lui Hanibal – am şi dovezi, mi-aduc şi-aminte – a fost răsunător. Însăşi epoca, parşivă cât încape, surâdea favorizantă unei asemenea reveniri. Prin Nichita, Mazilescu, Păunescu şi Alexandru, Buzea, Blandiana, cei doi Ivănescu, Mălăncioiu, Marinescu etc., poezia scăpase – bine mozolită, dar scăpase –, din patul tare, de campanie, al dogmei comuniste şi umbla, goală-puşcă, în spiritul ei curat învingătoare, prin pagini de reviste şi în volume, unele, pe sprânceană. Greu publicate, cu emoţii, cu compromisuri, cu bătălii, căci – o spun pentru eventualii cititori recenţi –, diabolicele teze ceauşiste din iulie ‘71 stipulau în fond îngrădirea/suprimarea tutulor libertăţilor, inclusiv a dreptului de a scrie/publica orice, oricând. Eugen Jebeleanu s-a exceptat de la “spiritul tezelor”, printr-un ne/noroc: scrisese în 1936, la 25 de ani, un articol despre un oarecare Nicolae Ceauşescu de 18 ani, judecat la Braşov. Or, sub “înalta” protecţie a celui ajuns şeful statului comunist în 1965, poetul-gazetar n-a avut problema publicării. Singura mare problemă a acestui autor eminent de stânga, amic între alţii cu Pablo Neruda şi Iannis Ritsos – dar şi cu Eugen Ionesco –, consta în drama conştiinţei sale poetice onest angajate, pe fundalul eşuării experimentului comunisto-ceauşist, şi-atât.

Pierderea de neînlocuit, absurd-inacceptabilă, ca semn şi (non)sens existenţial ce pare să-l fi rănit pentru restul zilelor, l-a „umanizat” prin suferinţă ruminată, „scobindu-l” ca liric. Prin suferinţă, poetul-angajat-partinic deveni „peste noapte” beneficiarul unei cunoaşteri quasi-mistice, subtile, dureros privilegiate. Ascendent – mărturie stă întreg Hanibal – favorizant scrisului său:

„Voi nu cunoaşteţi lucrurile acestea –
şi e mai bine.
Bolta de nisip suspendată, singurătatea stelelor
când de-odată vine ameţeala şi simţi
că te vei sufoca înconjurat de atâtea umbre
care toate stau cu faţa întoarsă
ori cu o faţă de aer care se tot surpă.” (Mai bine)


Lovit, reformatat psihomental, supravieţuitorul cuplului cândva ferice tot vede şi revede, pe ecranul propriei interiorităţi proiective, ca într-un cinema-studio de uz privat, ba – în alb-negru – filmul agoniei jumătăţii pierdute, ba – uneori – secvenţe fulminante, iradiante, dintr-un paradis acum prădat, dezlocuit. În treacăt, e de remarcat obsesia ochiului/văzului, recurenţa motivului privirii, la om-poetul ce va fi atins, în anii terminali, progresiv, de orbire:

„Pipăia cu ochii tot ce nu mai putea să vadă –
şi mâinile nemaiputând să le mişte,
genele deveniseră degete nespus de fine, care
încet rotindu-se, căutau să mai simtă
faţa fugară a luminii.
Şi era întuneric şi eu o priveam
şi muream privind-o şi mă’necam în noapte,
însă ea căuta cu genele mereu mai atente
tot ce-i fugea,
şi ochii îi rămaseră deschişi aşteptând răsăritul.” (Iluminare)

Cert, odată coarda orfică pusă la treabă, vocea lui Eugen Jebeleanu îşi regăseşte autenticitatea primă şi intră în rezonanţă cu geniul liber al celor mai tineri înşiraţi mai sus – iată după părerea mea surpriza, marea surpriză, ce făcu istorie din Hanibal. Afinitatea de “poză” şi destin cu personajul istoric evocat în poemul ti-tular mi se pare azi, la 20 de ani de la moartea poetului/căderea comunismului, toutes proportions gardées, deloc întâmplătoare. În formă maximă – printre tânjiri îndoliate drastic surdinizate dar stăruitoare, sau fugoasele simple duioşii, chiar umile, ale domesticităţii, sau sobrele efuziuni ale unei paternităţi tandru-ocrotitoare –, când îşi ia un bloc tematic pe măsură, Jebeleanu nu scrie (cântă), ci sculptează prin fulgere blazate, memorabil:

„Nimeni n-avea ceea ce el avea:
superba lui trufie
şi elefanţii
şi labele lor sfărâmând vertebrele
acestor Alpi albiţi de spaimă.

Călca, de-abia să se-audă, peste stânci
şi s’auzea în lună, şi
nimeni nu mai văzuse trâmbiţele
de piatră ondulândă ale acestor fiare.

Şi n’au învins.” (Hanibal)


Tonul e grav, cum se vede, atitudinea masculin cabrată până şi în tânguire, imaginarul masiv violent, cu nihilisme proiective, cosmic tânguitoare, şi infuzii omeneşti de duioşie luminoasă drenate scurt în ironie şi sarcasm:

“Pe străzi sunt eu cu faţa spartă
de-un râu al cărui nume nu e
întipărit pe nici o hartă
şi care din pustiuri suie
şi-aşteaptă clipa – neştiută –
când pe pământ or să mă’ntindă,
iar apa lui pe faţa mată
va fi o netedă oglindă.” (Râul pe obraz)


Un activism frustrat “face” metafizică, în nota dezabuzării extreme:

“Acum e ora când eroul
alt merit neavând decât
de-a fi’nfruntat singurătatea
se strânge, singur, el, de gât.
O face fără întristare
şi fără bucurie, doar
cu silă, fără resemnare,
că totul fost-a în zadar.
A început să’nalţe gânduri
şi-a suferit şi el un pic,
văzând cum viermii rânduri-rânduri
din viaţă făuresc nimic.
Rămână viermii, el se duce
ne’nfricoşat de ei, şi strâns
de mâna-i ce-a rămas curată,
de ploi spălată şi de plâns.” (Argument final)


Muşcătura ironiei lui Jebeleanu e, pe un fond de compasiune, şarjat devastatoare, iar stilistica imprecaţiei – magnifică, fără cusur. Iată-l, ca ricaneur colosal, în „rolul” jertfei totemice:

„De mă iubiţi, iubiţi-mă tocat
şi nu întreg, căci dinţii-or să vă doară
şi sfatul meu, de bun o să vă pară,
e să-mi sfărmaţi oscioarele, curat.

Nu într-un lac zvârliţi-mă-ntr-o doară,
căci ştiu să-not, şi scap şi e păcat,
ci-n cârcă aruncaţi-mi ne-ncetat
o niagară de venin, murdară.

O, nu mă strângeţi, dacă mă iubiţi,
atât de mult la piept, ci drept, frăţeşte,
veniţi şi gâtu-mi strângeţi, liniştiţi.

Dar nu v-ascundeţi gândul! ca să ştiu
ce trebuie să fac cât încă-s viu
cu leşul vostru care mai trăieşte.” (Măşti)


Etcaetera...
Transcendenţa acestui maximus vir hârşit pe reduta cauzei se filtrează ultimamente într-un net mesianism practicant, defel implorator; instanţa divină apelată, şi proclamată vârf al ierarhiei cereşti, se „rezumă” la principiul feminin, personificat în „Maria”, recunoscută ca „Maică a Domnului” – Domnul Însuşi şi Tatăl fiind tăiaţi fără milă de pe lista cerului, din pur instinct concurenţial – de macho, s-ar zice azi. Dacă totuşi, din criză de sistem, nu din vreo nevoinţă personală, Creatorul este „deranjat” în priză directă, rugăciunea lui Jebeleanu, ca aplomb demistificator, place trupeţilor:

„Tatăl nostru care eşti în ceruri,
coboară, dacă eşti, pe pământ
şi opreşte viforul morţii
şi fă din căşti pălării
şi mângâie feţele morţilor
păstrându-i în viaţă pe vii
şi stai printre noi de ni-eşti tată,
din sângele scurs făcând vin
şi fă din oricare armată
alaiuri civile. Amin” (Tatăl nostru)


Mlădiţă-ndepărtată, ruptă din Răgăciunea unui dac pare, la limită, Rugăciunea lingurii. Cosmosul –, al cărui sentiment Jebeleanu îl posedă acut, fără dubiu – se-nvârte aci pe o axis mundi de inventar domestic, pe cât de vital, pe atât de, totuşi, umil. Tabloul, o reuşită a liricii noastre dintotdeauna, e de mare poezie:

“Dă forţă mâinii să nu mă reverse,
să fiu un lac tăcut pe-a cărui faţă cresc
sori şi lune fumegând.
Nu mă toci, îngăduie-mi să fiu
mereu adâncă şi’nţeleaptă
precum văzduhul unui suflet drept,
iar malurile mele să rămână
de-a pururi blânde gurii care tremură
şi celei înfricate şi flămânde
şi să fiu plină totdeauna pentru
acei care, oglindindu-se în mine,
şi-ascultă inimile obosite
şi‘ncet mă sorb gândindu-se la viaţă.

Să-mi fulgere în timpul zilei
o rândunică de senin întinsul,
iar noaptea, în adâncul meu
să-şi clatine sporindu-şi
grâul de lumină, stelele.

Dă forţă mâinii celui care tremură
şi care, încercând să mă ridice,
mă’mprăştie şi fără să-şi dea seama,
mă umple-ochi cu lacrimile lui
şi-apoi le soarbe dus pe gânduri.”


Aproape o carte-cult – nu degeaba citită/invidiată/respectată de poeţii generaţiei mele (şi nu numai) – de un eclectism tematic/stilistic fatal în imensitatea celor exact 300 de pagini, dresat printr-un „timbru” atitudinal caracteristic şi viziunea difuz ordonatoare, Hanibal e viu şi astăzi prin piesele de tensiune lirică majoră, destule, cât să confirme în Jebeleanu un „nobil stăpân pe pământul umbrei sale” – şi prin grafica de zile mari.