Ar trebui să ne venim în fire!

Pe de o parte, ei, frenetici până la isterie, pe de alta, noi, oscilând între catalepsie şi depresie – şi niciun spaţiu de joc comun între cele două tabere.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă uit roată în jur, nu-s deloc mulţumit de ceea ce văd. Nici nu mai contează dacă este vorba despre ceea ce se vede cu ochiul liber, despre ceea ce citesc în ziare, ascult la radio ori privesc la televizor. Ceea ce văd, dacă însumez cumva percepţiile, este o ţară complet scindată. Pe de o parte, o pătură politică, clientelar economică, jurnalistică aliniată şi culturală care şi-a autoasumat un fel de sclavie aurită. O componentă a societăţii, minoritară, care pare să aibă totul la dispoziţie, ceea ce n-o împiedică să dorească mai mult, să se dea cu râvnă în spectacole de prost gust şi să se manifeste public în graniţele isteriei, ba şi dincolo de acestea. O isterie ba combativă, în cazul celor doi poli politici, ba a toate moralizatoare, dacă ne uităm spre jurnaliştii cu panaş şi la înţelepţii neamului, „de ambe sexe", ba de-a dreptul tălâmbă, în cazul analiştilor, canaliştilor şi deloc moderaţilor moderatori. Oricum, aş umbla cu lumânare, ca Diogene, să văd dacă mai există vreunul cu simţul realităţii. Nu, nu al responsabilităţii, acela a dispărut de mult, ci pur şi simplu un minim simţ al realităţii!

De partea cealaltă, noi, majoritatea, oamenii obişnuiţi din diverse bresle şi categorii sociale. Peste noi s-a prăbuşit nemişcarea şi îndurarea fără capăt. Spectacolele isterice, frenezia fără sens şi fără ţintă reală ne-au aruncat în deplină nemişcare şi completă lipsă de reacţie. Oscilăm abulici între catalepsie şi depresie, ambele tinzând să se cronicizeze, ambele ajungând ba la apogeul care se cheamă spital, ba la gestul suprem al sinuciderii. Nu ştiu dacă ţine vreo instituţie o statistică reală a ratei sinuciderilor, dar e destul să urmăreşti ştirile de presă, ca să cazi serios pe gânduri. Şi nu se mai sinucid doar femei cu probleme, adolescenţi perturbaţi sau artişti care nu deosebesc clar diferenţa dintre realitate şi idealitate - deşi, cu toţii, o fac în număr tot mai mare -, ci şi inşi presupus rezistenţi la stres, antrenaţi cu dificultăţile, precum poliţişti, militari, bărbaţi cu munci de răspundere. Stresul social pare atât de mare, încât pare să fi erodat şi forţa de rezistenţă a unor persoane atât, în principiu, de bine antrenate.

Ce e de făcut? Nu avem multe posibilităţi în afară de a încerca să ne venim în fire, fiecare, vreau să spun, pe cont propriu. Că de la pătura minoritară nu e nimic de aşteptat. Iar dacă ne gândim la nucleul său politic, cu atât mai puţin. Puterea şi-a demonstrat cu strălucire impotenţa şi incompetenţa. Au şi renunţat să mai schimbe miniştri nuli la fonduri europene, că va fi secat „falca" rezervei de cadre de la Arad şi nici Buzăul nu naşte două blonde geniale în acelaşi secol. Iar dinspre Opoziţie, când mă gândesc că victoria sa, anul viitor, ar însemna şi întoarcerea pe cai mari a unor Iliescu, Năstase, Voiculescu, nu prea văd vreun motiv de speranţă, chiar dacă aceasta moare ultima! Singura consolare pare aceea că se mai schimbă mutrele la televizor.

Ar trebui să ne venim în fire, prin urmare, să găsim puterea şi ţintele în noi înşine, să ne sporim, pe cât poate fiecare, autonomia şi zona de libertate personală. Să ne trăim vieţile. Dacă vom tot aştepta de la canaliile astea să ne rezolve fie şi cea mai neînsemnată problemă, riscăm să ne trezim la capătul vieţii fără să ştim când a trecut pe lângă noi. Iar cine poate să plece de aici, cine are soluţie tehnică şi psihologică pentru a face acest gest să nu mai întârzie o clipă. Nu avem decât o singură viaţă şi e păcat să ne-o facă praf idioţii ăştia. Cred că e prima dată în douăzeci şi ceva de ani când îmi scapă un astfel de sfat.

scrisă de Liviu Antonesei