Anul fiind 2011, observ cu oarecare surprindere că a trecut deja un deceniu din mileniul al treilea, adică aproximativ cît poate trăi o generaţie de creaţie literară la intensitate maximă în opinia unor critici şi istorici care, din motive mai mult sau mai puţin întemeiate, suficiente sau nu, au împărţit sau, mai bine zis, au despărţit arbitrar principalii scriitori români ai ultimilor cincizeci de ani în şaizecişti, şaptezecişti, optzecişti, nouăzecişti şi, după multe controverse, douămiişti; pe cît de facil ar părea, pe atît de util, se pare, pentru o mai bună operare, clasificare şi ierarhizare a materiei prime.
1. Ipoteză de lucru
Cazul generaţiei 2000 nu mai este de mult un subiect fierbinte în presa culturală românească, chiar dacă reprezintă ultima mişcare literară omogenă, atît din punct de vedere cronologic – fiind cea mai apropiată de noi în momentul de faţă –, cît şi din punctul de vedere al posibilităţii emergenţei unei noi mişcări, a unei inversiuni a polilor etici şi estetici de asemenea amploare în contextul socio-economic postcomunist, dar şi postmilenarist actual sau, folosind termenul-umbrelă al lui Christian Moraru, cosmodernist.
Astăzi, la aproape cinci ani după ce poetul Răzvan Ţupa declara într-un articol că douămiismul a murit, consider interesantă reevaluarea acestui fenomen literar stins prematur sau, cine ştie, intrat într-o buclă temporală (şi, poate, temporară), tras cu putere înăuntrul unei găuri negre a istoriei literare din care nu ştim dacă va avea forţe să iasă, aşa cum unii poeţi ai generaţiei apocaliptice cred cu tărie, sau dacă în viitor, într-o epocă a eticii postmoraliste spre care se face deja uşor trecerea, vor gravita simpli scriitori, independenţi, fără manifeste sau orgolii de apărat în faţa predecesorilor, pe care îi vor privi ca pe nişte obiecte de muzeu, cu nostalgia luptelor intergeneraţionale şi a idealismului pierdut.
2. Colţii unei noi generaţii: fracturism şi anarhism
Dacă privim înapoi la momentul apariţiei literaturii generaţiei 2000 – numite şi pseudoteoretizate de criticul şi poetul Octavian Soviany „literatura apocaliptică”, contextul îl justifică pe deplin, începînd cu isteria milenaristă a sfîrşitului de secol XX indusă şi controlată în toată lumea de către mass-media. Consider că acest fenomen a avut o importanţă majoră în configurarea structurilor mentale ale adolescentului şi ale tînărului invadat de cantitatea uriaşă de informaţie prost gestionată, atît de emiţător, cît şi de receptor, ambii bine pliviţi (şi privaţi) pînă atunci sub atenta supraveghere a sistemului comunist.
Astfel, în mintea bulversată a tînărului nu-i de mirare că a apărut ca unică scăpare ideea de anarhie, fie ea pusă în practică numai la nivel de manifest poetic (vezi Manifestul anarhist, apărut în anul 2000, dar şi poeziile lui Marius Ianuş). Tot în acea perioadă, mai exact în anul 1998, Marius Ianuş publica, împreună cu poetul basarabean Dumitru Crudu, Manifestul fracturist, o formă mai light de rezistenţă la poezia nouăzecistă, dar mai ales la cea optzecistă, prin care acest fel de scindare – fractură suferită de conştiinţa poetului în acele vremuri tulburi şi sărace – să fie prezentă şi în poezia acelei generaţii care nu mai avea nici timpul, nici răbdarea de a se mai juca în textualisme şi subtilităţi delicioase, publicul fiind saturat de „texte scrise cap-coadă după o reţetă“.
Mai aplicat, mai fezabil decît ideea Manifestului anarhist, fracturismul a avut un ecou mult mai puternic la acea vreme, dovadă stînd cele opt numere ale revistei Fracturi – fondate de acelaşi Marius Ianuş –, numere apărute între 2002 şi 2003. În paginile acesteia, au debutat scriitori importanţi astăzi, cum ar fi Ioana Băeţica, Ionuţ Chiva şi Adrian Şchiop, dar au publicat şi autori ca Raluca Baciu, Mihail Vakulovski, Dumitru Crudu, Zvera Ion, Ruxandra Novac, Elena Vlădăreanu, Răzvan Ţupa sau Bogdan Perdivară, dintre care doar cîţiva au mai rămas în „sistem“.
Totuşi, puţin mai tîrziu, Bogdan Iancu afirma că fracturismul nu are decît cinci reprezentanţi, şi anume Marius Ianuş, Domnica Drumea, Dumitru Crudu, Ruxandra Novac şi Ionuţ Chiva, dar că nici ei nu au urmărit tot timpul manifestul, nu au fost realmente interesaţi să scrie după principiile acestuia. Poetul continua, spunînd simplu şi fără maliţiozitate, că „fracturismul a fost o umbrelă sub care au scris mai mulţi prieteni“, fapt ce, adevărat sau fals, nu contează atît de mult în economia Generaţiei 2000, pentru că nu diferită va fi soarta manifestului utilitarist (eu sînt poemul utilitar), semnat în anul 2003 de poetul Adrian Urmanov, iar aceste lucruri nu au stat nicidecum în calea afirmării noii generaţii literare.
3. Marin Mincu, păstorul de la „Euridice“
Marius Ianuş şi Fracturile sale n-au fost totuşi decît începutul douămiismului, deoarece rolul central în afirmarea şi, să-i spunem, legitimarea curentului literar l-a avut Marin Mincu şi cenaclul acestuia, „Euridice“ – înfiinţat la data de 8 mai 2002 şi numit după colecţia de poezie pe care criticul o coordona la Editura Pontica. Secundat de soţia sa, Ştefania Mincu, şi de criticul Octavian Soviany, Marin Mincu primea săptămînal, în Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor Români (apoi, după nenumărate neînţelegeri cu conducerea Uniunii, la Muzeul Naţional al Literaturii Române), un invitat consacrat şi un începător/debutant care urma, după cum afirma el însuşi în prefaţa antologiei Generaţia 2000, „să citească texte complet inedite”. Neîncrezător la început în longevitatea proiectului, Mincu a fost uimit atît de calitatea publicului, cît şi de diversitatea acestuia – de la liceeni sperioşi la baroni îngăduitori ai literaturii române.
Consistenţa comentariilor făcute mai ales de către scriitorii consacraţi din public l-a făcut să observe, după primele întîlniri, o rezistenţă a acestora în faţa textelor citite de invitaţii tineri, poziţia contrară fermă a unor Ştefan Agopian, Traian T. Coşovei sau a Angelei Marinescu, de exemplu, dîndu-i ocazia să o eticheteze, în aceeaşi prefaţă a antologiei, drept un refuz „instituţionalizat“ al noii viziuni poetice.
Marele merit al lui Marin Mincu stă în intuiţia acestuia de a pune faţă în faţă în continuare scriitori optzecişti şi nouăzecişti – textualişti domoliţi cu tinerii care veneau dintr-un cu totul alt registru cu o retorică agresivă, cu un stil brutal şi un limbaj laicizat pînă la licenţios, cu sîngele clocotind şi dornici de afirmare. Selecţia acestora din urmă era una riguroasă, aşa cum însuşi Marin Mincu afirma, în ring ajungînd doar tinerii scriitori care şi-au tocit colţurile (nu şi colţii!) prin alte cenacluri, atît din Bucureşti (Cenaclul „Litere“, condus de Mircea Cărtărescu, apoi „Litere 2000”, condus de Marius Ianuş), cît şi din ţară („Cenaclul de Marţi“, înfiinţat la Constanţa de Marin Mincu, preluat apoi de Mircea Ţuglea, Cenaclul „Pavel Dan“ din Timişoara, dirijat de Eugen Bunaru, dar şi cenacluri din Cluj-Napoca, Iaşi, Bistriţa, Craiova), sau la atelierele de creaţie ale Ninei Vasile, ale Norei Iuga, ale lui Octavian Soviany, Alexandru Muşina, Andrei Bodiu şi Gheorghe Crăciun. Ajunşi la „Euridice“ după ce o parte dintre ei îşi „renegaseră“ maeştrii în măsura în care asimilaseră poeticile acestora, lui Marin Mincu nu-i rămînea decît să le găsească un oponent pe măsură, astfel încît discrepanţele să fie cît mai mari, iar polemicile stîrnite, evident, cît mai virulente.
Fenomenul Euridice ajunsese cunoscut în întreaga ţară datorită intensei mediatizări care se făcea în presa scrisă prin Ziua literară, Cotidianul, Luceafărul şi alte publicaţii cu specific literar, dar şi prin emisiunile culturale difuzate la radio sau la televizor. Vom fi de acord că un asemenea context îi sporise criticului vizibilitatea, numele său fiind acum puternic legat de acest „happening“ cultural inedit, iar noul cadru creat tinerilor îi conferea un capital de imagine substanţial. Astfel, la 22 ianuarie 2003, în urma unor poziţii clar „neaderente“ ale poeţilor Adrian Urmanov şi Elena Vlădăreanu în faţa textelor lui Florin Iaru, aceştia contestînd retorica învechită a poetului, Marin Mincu a mizat totul pe cartea generaţiei 2000, afirmînd că „există condiţiile minime pentru a vorbi de coerenţa coagulantă şi conştientizarea critică a Generaţiei 2000“.
Simţind importanţa acestei afirmaţii cu caracter de validare şi omologare a noii scriituri, criticul a dedicat următoarea ediţie a cenaclului ideii de generaţie literară, plecînd, se legitima acesta, de la „o comunicare scrisă“ a lui Radu Voinescu şi de la manifestele douămiiste ale scriitorilor Adrian Urmanov (eu sînt poemul utilitar) şi Bogdan-Alexandru Stănescu (În pat cu mama literatură). La scurt timp după această ediţie a cenaclului, Marin Mincu publică un editorial în Ziua literară (nr. 40, din 10 februarie 2003) cu titlul „O nouă generaţie literară“, în care anunţă oficial apariţia acestei alte „generaţii de creaţie“ (folosind, aşa cum declara, conceptul lui Tudor Vianu pentru a evita confuzia în înţelegerea generaţiei doar din punctul de vedere al vîrstei).
Fiind mediatizată, această discuţie a fost prezentă o bună bucată de timp în presa literară, stîrnind reacţiile mai multor scriitori, critici şi teoreticieni, dintre care îi voi aminti pe nouăzecistul Horia Gârbea (Ziua literară, nr. 42 din 24 februarie 2003, cu articolul „La răsăritu-i falnic...“), care atesta rolul Cenaclului „Euridice“ în formarea unor noi scriitori, dar contesta legitimitatea estetică a acestora, Angela Marinescu (Ziua literară, nr. 43, din 3 martie 2003, cu „Scrisoare deschisă către dl. Mincu“), care nega orice substanţă sau originalitate a scriitorilor douămiişti, reducîndu-i la „o linie estetizantă minimalistă, livrescă şi ludică“, Octavian Soviany (Ziua literară, nr. 45, din 17 martie 2003, cu articolul-răspuns la scrisoarea Angelei Marinescu – „Promoţia 2000 faţă cu reacţiunea“), în care acesta aprobă statutul de generaţie al scriitorilor în cauză, observînd „elemente diferenţiatoare de natură experimentalistă”, dar jonglînd cu termenii „promoţie” şi „generaţie” în sens liber, dovedind lipsă de tact teoretic ce va fi contrabalansată de către Ştefania Plopeanu (Ziua literară, nr. 49 din 14 aprilie 2003, în articolul „În problema generaţiei“). În această polemică au mai intervenit şi poeţii Elena Vlădăreanu, Bogdan-Alexandru Stănescu sau Andrei Peniuc, sporind ambiguitatea cazului, poziţiile lor nefiind partizane nici unei tabere, ci mult mai aplicate, dedicate literaturii propriu-zise, nu teoretizării.
Marin Mincu a continuat proiectul „Euridice“, a crezut în tinerii scriitori sau, cum spun vocile rele, dar nu în totalitate absurde, a ţinut morţiş să-şi lege numele cumva de această „generaţie de creaţie“, luîndu-şi revanşa în faţa colegilor critici şi profesori universitari care au avut ceva mai mult noroc în această întreprindere cu generaţiile anterioare (Nicolae Manolescu sau Ovid. S. Crohmălniceanu). Ce-i drept, lăsînd orice critică la o parte, a reuşit acest lucru după apariţia antologiei Generaţia 2000 la sfîrşitul anului 2004, în care criticul a reunit atît patruzeci şi unu de scriitori care au citit de-a lungul Cenaclului „Euridice“ şi, după selecţia lui Mincu, au confirmat, cît şi cîteva articole teoretic-polemice şi manifestele lui Adrian Urmanov şi Bogdan-Alexandru Stănescu.
Este de la sine înţeles că mintea omului nu poate cuprinde întreaga cunoaştere care i se arată sub diferite chipuri, dar nici nu i s-a cerut acest lucru profesorului Marin Mincu. Printre scriitorii antologaţi vom găsi atît nume „răsunătoare“ ale douămiismului românesc – Dan Sociu, Dan Coman, Mihail Vakulovski, Ionuţ Chiva, Răzvan Ţupa, Ruxandra Novac, Teodor Dună sau Ştefan Manasia, dar şi nume care încă nu au confirmat – Iulia Argint, Alexandra Diaconu, Veronica A. Cara sau Ovia Herbert, chiar dacă au dovedit intuiţii poetice foarte puternice, aceştia fiind prezenţi în antologia amintită în detrimentul unor poeţi precum Claudiu Komartin, Marin Mălaicu-Hondrari, Radu Vancu sau Dan Mihuţ, care au citit la acest cenaclu, dar anumite motive l-au determinat pe Marin Mincu să fie circumspect şi să-i păstreze pe banca de rezerve.
4. Internetul – cenaclu la tine acasă
Pe lîngă existenţa cenaclului, noul val literar (de poezie, în mare parte, prozatorii exclusiv douămiişti fiind puţini) a beneficiat foarte mult şi de pe urma apariţiei siturilor gratuite de poezie, loc în care majoritatea poeţilor care au debutat deja, dar mai ales debutanţii îşi puteau face cunoscute textele, puteau primi feedback de la ceilalţi membri, purtînd apoi discuţii aproape în timp real în subsolul textelor postate. Acest lucru se întîmpla în paralel cu întîlnirile şi dezbaterile live, pe care le continua de cele mai multe ori sau le populariza, oferind prilejul poeţilor din întreaga ţară de a lua parte la ceea ce se întîmpla în Bucureşti.
La începutul anilor 2000, situri precum agonia.ro cîştigau treptat teren în materie de vizibilitate şi ca număr de utilizatori, dar, puţin mai tîrziu, acest lucru a dus la scăderea calităţii textelor postate şi la inundarea acestor platforme on-line de grafomania aşa-zişilor poeţi. Acest lucru i-a determinat pe cei mai buni dintre douămiişti să se refugieze pe clubliterar.com, unde, aşa cum spune şi numele, intrarea se făcea pe bază de „portofoliu”, adică cel ce dorea să fie membru al acestui club exclusivist, deci să-i fie comentate textele de către cei mai buni dintre poeţii tineri, trebuia să fie recomandat de unul dintre membrii activi ai sitului sau să trimită textele pentru a fi supuse la vot în cadrul comunităţii. În rîndul cunoscătorilor, clubliterar.ro era un Olimp al poeziei, devenise în scurt timp un site-cult, deoarece numărul de membri nu depăşea o medie de 100, iar uneori, nici măcar poeţi consacraţi nu îndeplineau exigenţele membrilor şi erau respinşi.
Acest mecanism de selecţie funcţiona foarte bine, generaţia 2000 îşi găsise în sfîrşit un loc al ei, un loc în care toată lumea cunoştea pe toată lumea, iar discuţiile se purtau în interior, fără a mai fi deranjaţi de intruşi, de comploturi împotriva Cenaclului „Euridice“ din partea unor persoane rău-voitoare din sistem, de anacronismele scriitorilor bătrîni sau ale criticilor literari cu instrumentele tocite. Clubliterar era un atelier de creative writing deschis non-stop, unde nu conta că eşti în Arad sau în Botoşani, în Constanţa sau în Bucureşti, scriitorii lucrau, corectau, polemizau sau, adesea, se certau ca la uşa cortului, dar o făceau în ograda lor. Cu alte cuvinte, literatura se făcea sub ochii noştri, uneori la mai multe mîini.
Cîştigătorii premiilor pentru debut, dar nu numai, erau în general, în fiecare an, oameni care publicau pe Internet, iar acest lucru este de la sine grăitor dacă ne gîndim la calitatea produselor finite. Cîteva exemple concludente ar putea fi reprezentate de Premiul Uniunii Scriitorilor din România cîştigat de Dan Sociu, cu volumul Cîntece eXcesive, în 2006, de Premiul „Mihai Eminescu” pentru Poezie, acordat de Academia Română în 2007 lui Claudiu Komartin, pentru volumul Circul domestic, de Premiul pentru Debut acordat de către filialele U.S.R. Arad şi U.S.R. Cluj în 2009 lui Vlad Moldovan, pentru volumul Blank, de Premiul Naţional pentru Poezie „Mihai Eminescu“ Opera Prima, cîştigat de Stoian G. Bogdan în anul 2010, cu volumul Chipurile sau acelaşi premiu, dar deţinut la începutul anului acesta, de Mihai Duţescu cu volumul şi toată frumuseţea acelor ani trişti. Aceştia sînt doar cîţiva dintre cîştigătorii ultimilor cinci ani ai marilor premii pentru tinerii autori care activează şi pe Internet şi demonstrează, cred eu, importanţa pe care au avut-o platformele on-line de poezie şi felul în care au evoluat cenaclurile, cum s-au mutat din spaţiul real în cel virtual fără prea multă gălăgie şi fără pierderi neapărat importante.
5. Douămiismul a murit. Trăiască douămiismul!
Aşa cum spuneam în primele rînduri ale acestui studiu, la începutul anului 2006, Răzvan Ţupa scria într-un articol apărut în revistaVersus/Versum – „generaţia 00 a expirat. urmează poezia“ (articol postat şi pe clubliterar, deoarece, după cum am arătat mai sus, acesta era punctul de confluenţă al scriitorilor douămiişti în a doua jumătate a primului deceniu din secolul al XXI-lea) că generaţia 2000 a ajuns o modă, zeci de tineri scriitori imitînd cu mai mult sau mai puţin succes fracturismul, mizerabilismul, pe scurt, această literatură a apocalipticului, ceea ce înseamnă că timpul ei creator a trecut, că urmează anii epigonilor.
„uite ce misto se putea discuta la 2o. o3. 2oo6... “, afirma Radu Vancu în subsolul articolului postat de Răzvan Ţupa pe clubliterar.com, pe bună dreptate, avînd în spate intuiţia filologică necesară realizării faptului că acest articol, în care se anunţă moartea unui curent literar, dar mai ales comentariile din subsol care nuanţează această problemă vor fi un prilej pentru discuţii de istorie literară sau de critică a receptării douămiismului, din nou, cam tîrzie.
În acelaşi articol, Ţupa se arăta şocat de clasificările pe care critica literară le făcea la abia cîţiva ani după apariţia acestui ultim curent literar: unii poeţi erau „membri de frunte“, alţii – „voci importante“ ale curentului, în timp ce cîţiva căpătaseră deja destulă vechime şi erau „pensionaţi“.
Iată cum douămiismul a ars de două ori mai repede decît un curent literar „normal“, care avea minimum un deceniu de suveranitate poetică, iar vîna creatoare a generaţiei 2000 şi neoavangardismul poeţilor s-au transformat într-o matriţă pe care începuseră să o folosească toţi cei care credeau că se înhamă la treaba serioasă pe care o vedeau douămiiştii pursînge în poezie.
Un alt factor care atestă această ardere rapidă a generaţiei 2000 va putea fi găsit şi în dispariţia bruscă a conştiinţei de grup. Scriitorii odată tineri, rebeli şi anarhişti ajung la maturitate, iar fiecare o ia pe propriul drum, începînd să lucreze în editurile importante din ţară, să scrie nu doar de dragul scrisului, ci şi pentru a vinde, urmărind deci indicaţii de la principalii editori din ţară, care găsiseră în ei un capital de imagine ce merita exploatat. Cîţiva dintre cei mai importanţi fondatori ai acestei mişcări literare se dezic de întreaga creaţie poetică şi se călugăresc (Ştefan Baştovoi, Marius Ianuş, Andrei Peniuc sau Adrian Urmanov), Constantin Virgil Bănescu şi George Vasilievici aleg suicidul, fiecare din motive ce nu vor fi aici aduse în discuţie.
Astfel, putem trage linie şi observa atent intensitatea cu care opera acestora a fost învestită de către autorii ei, gradul de autenticitate şi implicarea în procesul artistic. Lipsită de teoreticieni, de universitari şi, într-o oarecare măsură, de critici, generaţia 2000,Generaţia SIDA, generaţia tu, s-a născut singură şi a sfîrşit pentru unii apocaliptic, iar pentru cei mai mulţi, într-o dezintegrare subită, într-o fragmentare a grupului în individualităţi.
A urmat, aşa cum bine observa autorul articolului amintit aici, o invazie de pseudodouămiişti care au ticsit toate cotloanele Internetului şi au umplut cenacluri de mîna a doua. Aşadar, douămiismul a murit. Trăiască douămiismul!
6. Cîteva reflecţii cu privire la... postdouămiism?
Aşa cum observa criticul şi teoreticianul Alexandru Matei, în anul 2009, într-un articol din Vatra, „Generaţia de tranziţie. De la societatea piramidală la societatea de nişă“, generaţia 2000 a fost o generaţie de tranziţie şi a tranziţiei din timpul mandatelor Iliescu. Tranziţia pare să fi fost una dinspre epoci, curente, şcoli şi generaţii, dintr-o literatură perfect divizabilă în cea mai mare parte şi împărţită de către criticii şi istoricii de pînă acum pe căprării, etichetată ca borcanele de dulceaţă din debaraua unei gospodine, înspre o literatură a individualităţilor, a particulelor şi antiparticulelor, revenind la metafora de la începutul acestui studiu, într-o societate postcapitalistă.
În acelaşi articol, Alexandru Matei îl numeşte pe poetul Dan Sociu, atenţie, „în calitate de romancier, primul scriitor post-2000-ist care ştie precis ce înseamnă literatura astăzi“, afirmaţie cu care sînt în totalitate de acord, Dan Sociu fiind genul de scriitor talentat, dar profesionist, care ştie să exploateze o nişă artificial creată, care scrie proză, cumva la limita compromisului, pentru un public prestabilit. Între timp, aş mai adăuga un experiment ce s-ar putea plia pe caracterizarea făcută mai sus, şi anume poetul Stoian G. Bogdan, tot în calitate de romancier, cu al său Nu ştiu cîte zile din anul 2010. Şi probabil că de acum înainte vom găsi tot mai des asemenea cazuri, paradoxal, separate între ele, fără a putea afirma că se naşte, astfel, un nou curent. N-aş vrea să fiu numit pesimist, dar, dacă literatura română n-a avut o puternică generaţie ’89 după atîţia ani de mutilare comunistă, nu-mi pun mari speranţe că acum, după ce epoca hiperliberalismului a fost retezată fără drept de apel prin declanşarea crizei economice globale, iar mişcarea generală a devenit una centripetă, va mai exista ceva destul de puternic, cel puţin în decursul următorilor douăzeci de ani, care să ne facă martorii unei generaţii literare închegate în sînul erei postcapitaliste emergente.
Autor: Bogdan COŞA
–––––––––––––––
BOGDAN COŞA este absolvent al Facultăţii de Litere (Universitatea „Transilvania“ din Brasov); actualmente este masterand în anul I în cadrul masterului „Teorie literară şi literatură comparată“ – Facultatea de Litere (Universitatea din Bucuresti). Cu romanul Poker, Bogdan Coşa a cîştigat concursul de debut organizat de Editura Cartea Românească în 2011.