Dar şi Eminescu a militat pentru unitate, însă pentru o unitate în limitele fostei Dacii Mari. Cum, nu vă mai amintiţi ? Aşa şi-a semnat şi condamnarea la moarte. Au avut grijă de asta masonii P.P.Carp şi mult lăudatul Titu Maiorescu. Lucrurile se petreceau în perioada în care guvernanţii acelor vremuri încheiau o înţelegere cu Austro-Ungaria, prin care se ceda Ardealul. Aşa era trendul politic atunci şi cine nu se alinia era considerat trădător de ţară. Eminescu, trădător de ţară ? Da, unii, aşa zişi patrioţi, s-au compromis trădând cauza, dar nu Eminescu. Adevăraţii trădatori s-au îngrijit chiar de internarea lui Eminescu la spitalul de nebuni. Patriotismul lui Eminescu devenise atât de periculos încât Otto von Bismarck, cancelarul Germaniei din acele vremuri, îl ameninţa pe regele Carol I al României cu războiul.
Şi au avut de suferit toate organizaţiile care militau pentru Ardeal. Mai mult, înalte oficialităţi ale statului s-au ploconit în faţa Germaniei, dând asigurări că lucrurile vor fi ţinute sub control. Eminescu a fost urmărit, atât de serviciile secrete române cât şi de cele austro-ungare. Urmărită atent şi chiar desfiinţată a fost şi societatea „Carpaţi”, din care făceau parte atât Eminescu cât şi Ion Slavici. Demascarea unor politicieni corupţi dar şi a îngrădirii presei, prin ziarul „Timpul”, i-au grăbit internarea pe 28 iunie 1883, la casa de nebuni, fără nici un examen medical. Lui Eminescu i s-au administrat însă medicamente fără voia sa, până când prietenii acestuia află unde este internat şi insistă să fie mutat la o clinică particulară din Viena. Aici medicii ajung la concluzia că Eminescu nu este nebun, iar după externare şi doi ani petrecuţi în Italia, poetul se întoarce în ţară. Vrea să demonstreze că nu a fost şi nu este nebun, dar cine să-l mai asculte? În mintea majorităţii intelectualilor, Titu Maiorescu avusese grijă să inducă ideea că Eminescu suferă de nebunie.
Deşi refuzat de toţi, poetul nu renunţă la crezul său şi îi cere lui Maiorescu să îi înapoieze lada cu cărţi pe care acesta i-o furase, în care se aflau manuscrise şi însemnări. Maiorescu, nu numai că refuză acest lucru, dar dă dispoziţie să fie dus cu forţa într-un ospiciu de lângă mănăstirea Neamţ, unde poetul este bătut şi udat permanent cu apă rece. Eminescu are mai multe tentative de evadare şi, în cele din urmă, este mutat la Iaşi unde un alt doctor, fără să îl examineze, decide că are sifilis şi îi administrează mercur pentru a-i distruge sistemul nervos. Din nou, ajutat de prieteni, după cinci ani de suferinţă, Eminescu ajunge la Bucureşti unde îşi revine şi începe să publice articole la ziarul „România Liberă”. Numai că, el rămâne consecvent ideii de a reînvia Dacia Mare şi din acest motiv este anihilat fizic printr-o lovitură la cap. La un cap al cărui creier cântărea 1,5 kilograme. Acum vă amintiţi de Eminescu ?
Ei bine...
... Eminescu n-a existat.
A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care Luna îşi avea cuibar rotit.
-----------------------------------------
Românie, trezeşte-te ! Istoria se repetă.
ALTO
http://ziarulora25.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=411:nebunia-de-a-fi-patriot&catid=76:recurs-la-memorie&Itemid=61