Sigur, pentru aceia dintre noi mai... adânc ancoraţi în "meandrele concretului", publicistica lui Eminescu reprezintă un punct de atracţie în parcurgerea altui gen abordat, în afară de poezie. "Vezi la noi istorici ce nu cunosc istoria, literaţi şi jurnalişti ce nu ştiu a scrie, actori ce nu ştiu a juca, miniştri ce nu ştiu a guverna, financieri ce nu ştiu a calcula, şi de aceea atâta hârtie mâzgălită fără nici un folos, de-aceea atâtea ţipete bestiale care împlu atmosfera teatrului, de-aceea atâtea schimbări de ministeriu, de-aceea atâtea falimente. (...) Cât despre inteligenţa noastră - o generaţiune de amploiaţi... de semitocţi... oameni cari calculează cam peste câţi ani or veni ei la putere... inteligenţă falsă care cunoaşte mai bine istoria Franţei decât pe cea a României (...) Ei îşi urăsc ţara lor mai rău şi mai cumplit decât streinii. O privesc ca un exil, ca o supărătoare condiţiune a existenţei lor. Ei sunt, cum o spun ei-înşişi, români de naştere, francezi în inimă - şi dacă Franţa le-ar procura semidocţilor noştri avantagele pe care li le dă nefericita lor patrie - ei ar fi emigrat de mult cu toţii!". Iată ce scria Mihai Eminescu într-un articol din Timpul. Vă sună cunoscut? Aveţi senzaţii de déjà vu? Ne trezim dintr-un vis urât, unde înlocuim, cel mult, Franţa cu Viena, SUA, Oxford sau Geneva şi avem tabloul real şi complet al lumii româneşti contemporane... "Toate-s vechi şi nouă toate", spunea acelaşi Eminescu. Vis sau aievea? Iată una dintre marile teme desprinse din proza sa...
Eminescu a fost un mare erudit. O ştiau mulţi dintre contemporanii săi, a spus-o şi G. Călinescu, subliniind varietatea lecturilor sale, de la scrierile vedice, trecând prin Platon şi - neapărat - Schopenhauer. "Ce rol joacă visul în complexul de gânduri privind eul, esenţa şi identitatea lui? Nu cred că putem avea acces la sensul povestirii lui Eminescu, dacă nu ţinem seama de corelaţia intimă dintre cele două probleme - eul «adevărat» şi visul. Or, şi în privinţa aceasta, Eminescu putea fi inspirat tot de Scopenhauer, demonstrând astfel lecturi mult mai întinse din opera filosofului decât de admite îndeobşte", scrie Ilina Gregori în "Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze", Art, Bucureşti, 2008. Enigma pare a se adânci cu atât mai mult, cu cât un motiv predilect al prozei sale îl reprezintă metempsihoza, un precept budist preluat de Eminescu direct din mitologia vechilor indieni, citită în original. Ilina Gregori povesteşte în volumul mai sus citat: "În primăvara lui 1883, când Eminescu, luptând singur, în taină, cu boala, dispărea şi reapărea fără explicaţii din societatea bucureşteană, Mite Kremnitz l-a întâlnit într-o seară la teatru. Cu maniere alese, ea se interesează de preocupările cele mai recente ale poetului. Auzind de studiile lui de sanscrită, Mite nu-şi poate reprima maliţia: «Dar de când ştii dumneata sanscrita?», întreabă ea. «O, răspunde Eminescu, eu am ştiut-o totdeauna». Ar fi păstrat Mite Kremnitz pentru posteritate această frază dacă nu ar fi simţit în ea suflul altei lumi?".
Academicianul Eugen Simion, autorul prefeţei din actuala apariţie BPT, semnalează alte direcţii fundamentale ale nuvelelor pe care le puteţi citi în ediţia de faţă: "Epica participă într-un chip special la realizarea vastei mitologii-epopei-sociogonii literare, atingând două spaţii: unul fantastic şi filosofic («Avatarii faraonului Tla», «Umbra mea», «Sărmanul Dionis», «Archaeus» etc.) şi altul istoric, realist («Geniu pustiu», «Aur, mărire şi amor» etc.). Această combinaţie de stiluri face parte, de altfel, din poetica romantică, bazată pe un lirism fundamental, cu radiaţii în toate genurile, şi pe ideea că faptul mărunt participă la viaţa cosmosului. Novalis exprimă limpede această convingere a omului romantic: «Noi suntem în relaţie cu toate părţile universului tot aşa cum suntem cu viitorul şi trecutul. Depinde de direcţia şi de durata atenţiei noastre pentru ca noi să stabilim astfel un raport predominant, încât el să ne apară predominant şi eficace»".
de Claudia Daboveanu