Europäisches Übersetzer Kollegium – aflu că acest colegiu european al traducătorilor din Straelen, fondat în 1978 în Renania Nord-Westfalia, este conceput după modelul şcolilor de traducere din Toledo, din Evul Mediu. S-a socotit atunci că activitatea aceasta, de traducere, nu trebuie să fie una solitară; traducătorii trebuie să se întîlnească, să socializeze. Este pentru a treia oară că vin la Straelen să traduc, dar, spre deosebire de ceilalţi doi ani – 2006 şi 2007 –, acesta este un an de criză, deci, implicit, şi de criză în cultură. Şi ce constat? Că în anul de graţie 2010, în colegiul-bibliotecă au venit mai mulţi traducători ca oricînd – sîntem 22 de persoane –, că nemţii alocă burse chiar şi acum pentru promovarea autorilor lor în diverse spaţii europene, şi nu numai, că fiecare land oferă premii pentru traducere, iar aici, la Straelen, o dată la doi ani un traducător german primeşte un premiu substanţial, în valoare de 25.000 de euro – premiu primit în 2008 de Gerhardt Csejka, traducătorul lui Mircea Cărtărescu în limba germană – şi că există chiar un fenomen interesant, pe care eu, una, l-am botezat imigraţie lingvistică.
Imigraţie lingvistică
În ce constă acest fenomen? Simplu. Doar în luna august a acestui an, trei dintre traducătorii prezenţi, Iva, din Macedonia, Tali, din Tel-Aviv, şi Oksana, din Ucraina, mi-au conturat această imagine. Iva locuieşte de cîţiva ani la Weimar, ea îşi face un doctorat acolo; trăieşte modest cu cei 1000 dolari pe lună, dar, în acelaşi timp, traduce. Îmi mărturiseşte că editurile din Macedonia îi oferă sume derizorii – a tradus Herman Hesse, şi nu orice, ci un text greu, Jocul cu mărgelele de sticlă, şi un volum din Freud – şi atunci cei care o ajută financiar sînt tot sponsorii germani sau austrieci sau elveţieni, fiindcă, nu-i aşa?, literatura de limbă germană e cea promovată în Macedonia! Primeşte bani de la Pro-Helvetia, de la Goethe Institut, de la Kultur Kontact, de la Fischer Stiftung. Lucru absolut lăudabil, de altfel. Dar ţara în care se traduc operele acestea nu o ajută prea mult. La fel se întîmplă şi cu Tali. Locuieşte de 5 ani la Berlin – aflu că, paradoxal, Berlinul este unul dintre oraşele ieftine ale Germaniei, în sensul că poţi supravieţui, la limita decenţei, cu 1.000 de euro pe lună – traduce Martin Walser, Der Spaziergang, editura israeliană îi plăteşte 8 euro pe pagină (oricum, mult mai mult decît la noi), ceea ce e insuficient – mărturiseşte ea – pentru existenţa germană. Şi ce faci, o întreb, cum trăieşti? Sînt freelancer, în fiecare lună aplic pentru un nouStipendium, pe care, generoasă, societatea germană mi-l acordă. Am fost martoră la munca ei laborioasă. Textul pe care-l traduce în prezent e unul foarte greu; deşi cartea are doar 80 de pagini, scrierea e densă, plină de lirism. Uneori, Tali stătea nemişcată în faţa laptopului şi migălea la o pagină ore în şir. Obosită, cu cearcăne la ochi, dar încîntată, fiindcă găsise nişte soluţii fericite în limba ei, Tali îmi părea că seamănă cu Flaubert; doar aleea de platani lipsea, unde să-şi strige cu voce tare tălmăcirea în ebraică a textului lui Walser! Oksana a fost asistent la Facultatea de Litere din Kiev, s-a căsătorit cu un neamţ şi, de doi ani, locuieşte la Düsseldorf. Fireşte, aici nu lucrează, e casnică. Ce să lucreze, cînd a studiat limba germană? Pasiunea ei: traducerile. Dar e departe de ţară, iar în Ucraina sînt alţi traducători care au monopolizat piaţa şi, atunci, tot ce-i rămîne de făcut e să colaboreze cu diverse publicaţii, reviste culturale, cotidiene. Acestea i-au acceptat, pentru început, cîteva povestiri din autori germani contemporani. Plătite? Fireşte că nu! Ea oricum trăieşte în Germania, în Ucraina e criză, deci Oksana face muncă voluntară, în opinia celor care i-au solicitat traducerile. Dar lucrurile nu stau tocmai aşa. Revin şi spun, Germania le sare în ajutor celor care-i cunosc limba şi se străduiesc, prin orice mijloace, s-o promoveze. Dovadă: bursa oferită de NRW pentru a veni şi a traduce în Straelen.
Chapeau, Deutschland! O ţară organizată, unde cultura continuă să funcţioneze după reguli normale chiar şi în vremuri de criză, de care, totuşi, chiar şi ea e atinsă!!
Dubla identitate
Printre traducătorii din Straelen se aflau doi oameni, al căror statut, de cetăţeni cu dublă identitate, recunosc, m-a intrigat, dar m-a şi tulburat oarecum. Unul era turcul Ogün, celălalt, grecul Theo. Ce era altfel în viaţa acestor oameni? În ambele cazuri, părinţii plecaseră în Germania în anii ’50 să lucreze, copiii se născuseră în Germania, după care părinţii se repatriaseră. Dacă în cazul traducătorului turc, părinţii se întorseseră în Istanbul cu copii cu tot, Ogün avînd atunci 16 ani, în cazul grecului, aceştia se întorseseră fără copii; ei rămăseseră la studii în Köln, iar apoi, căsătorindu-se aici, se stabiliseră definitiv în Germania. Cei doi au două limbi natale, pentru ei necontînd, în actul translaţiei, care e limba de bază şi care limba-ţintă, valsînd firesc într-o limbă sau alta; ambii se consideră cetăţeni cu dublă identitate – identitate asumată în funcţie de locul în care trăiesc la un moment dat – sau, altfel spus, ambii au dubii în privinţa priorităţii unei identităţi asupra alteia.
Există, totuşi, o mică nuanţă, ce pare dramatică la prima vedere, fiindcă înţelegi că pentru aceşti oameni adevărata identitate se asumă totuşi greu. Traducătorul turc trăieşte în Istanbul trei sferturi din an, venind doar vara în Germania; tînjeşte însă să „revină“ în cea de-a doua lui patrie, cu soţie şi copil cu tot. Traducătorul grec locuieşte în Köln cu soţia nemţoaică; sînt clipe cînd se simte neamţ 100%, totuşi mărturiseşte că, ori de cîte ori pune piciorul pe insula părinţilor săi, o insulă a Cicladelor, e tentat s-o facă definitiv, uitînd de ţinutul înfrigurat de pe malurile Rinului. M-am întrebat atunci dacă nu cumva traducerile ascund în cazul lor tocmai răspunsul la această dublă căutare: avînd neîndoielnic har de tălmăcitori, fibra cuvîntului li s-a mulat pe suflet în cele două idiomuri şi, atunci, actul creaţiei îi scuteşte de o căutare dureroasă: ego-ul îşi pierde firesc învelişul lingvistic, devenit absolut inutil.
De la Schnäppchen-Markt la Juli Zeh
O dată pe săptămînă – miercurea –, în toate cele patru săptămîni cît am stat în Straelen, se organiza celebra Schnäppchen-Markt. Organizatorii, vînzătorii şi clienţii acestei pieţe, desfăşurate ad-hoc în centrul oraşului şi în zona bisericii erau copiii! Copii cu vîrste cuprinse între 5 şi 15 ani. Camera mea era la parter; de pe geam îi vedeam sosind ca nişte mici armate, gălăgioase, dar ordonate; îşi aşezau mai întîi scăunelele, apoi întindeau păturile direct pe asfalt şi abia apoi, meticulos, aranjau marfa. Adulţii n-aveau ce căuta. Era o piaţă în care copiii deprindeau primele reguli ale cererii şi ofertei, un abecedar al capitalismului. Nu existau chitanţe, preţul era negociabil, iar copiii învăţau să mai renunţe la preţ, ca să se umple, cumva-cumva, puşculiţa. Ce vindeau? În primul rînd, cărţi – cărţile lor din prima copilărie sau cărţi de şcoală –, apoi jucării, care erau într-o stare perfectă, mai rar haine. Oricum, erau extrem de serioşi, vînzarea începea la ora 8 şi se isprăvea la ora 14. Spun că erau serioşi nu doar prin felul în care te priveau, cum te ademeneau cu marfa, cum ştiau să dea restul, făcînd un calcul corect, chiar dacă era vorba de o mogîldeaţă care încă nu ajunsese la şcoală, ci şi datorită unui lucru extrem de important: corectitudinea.
Mărturisesc că m-a impresionat enorm corectitudinea acestor ţînci, mai ales că era una autoimpusă. Şi o să vă dau un exemplu. Cînd am ieşit din casă, văd doi puşti: unul avea vreo 7 ani, celălalt cel mult 8. Stăteau în faţa Colegiului Traducătorilor – pe trotuar –, chiar pe obiectele pe care ar fi trebuit să le vîndă. Se vedea clar că părăsiseră piaţa cu chilipiruri. Erau atît de trişti, încît n-am rezistat şi m-am apropiat de ei şi i-am întrebat: ce-i cu voi aici? Nu vă mai vindeţi lucrurile? Nu, mi-au răspuns amîndoi într-un glăscior, nu, fiindcă nu corespundem. Nu înţelegeam, şi pace. Cum adică „nu corespundeţi“?, întreb eu mirată din cale-afară. Cine a zis asta? Noi, au răspuns ei, noi am hotărît că nu corespundem. Şi de ce, mă rog, nu corespundeţi?, am revenit eu insistînd. Fiindcă pe o carte de-a noastră e o pată mare, nu putem s-o vindem. Am cerut cartea, am văzut pata, nu era mare şi chiar se putea şterge şi am vrut să ştiu: pentru atîta lucru plecaţi? Ei şi-au plecat privirea în jos şi au şoptit: da, ar fi trebuit să vedem pata de acasă. Vă cumpăr eu cartea, am zis hotărîtă, întoarceţi-vă în piaţă, dacă doar din cauza ei aţi plecat! O cumpăraţi, chiar dacă nu corespunde??, m-au mai întrebat ei uluiţi şi, abia după ce s-au văzut cu monedele în puşculiţă, au zîmbit cu toată gura şi, fericiţi, au zbughit-o înapoi, în Schnäppchen-Markt. M-am gîndit la educaţia pe care o primesc aceşti copii în Germania şi, îngîndurată, am plecat şi eu...
Juli Zeh este o tînără romancieră germană, născută la Bonn în 1974. Absolventă de Drept, autoarea şi-a uimit publicul cititor prin texte scrise cu un stil realist, în care dezvoltă teme diverse – relaţiile de cuplu, moralitatea, prietenia, poveşti cu crime, subiecte de drept internaţional –, scriitura ei fiind, la un moment dat, comparată cu cea a romancierului francez Michel Houellebecq. La Straelen, Juli Zeh a fost invitată să ţină eine Lesung – o lectură publică – cu intrare plătită. Noutatea: pe lîngă autoare, la lectură şi la seminarul despre traducerea textelor Juliei, Colegiul Traducătorilor i-a invitat pe şapte dintre traducătorii cărţii ei, Corpus Delicti, din ţări cît se poate de exotice – Brazilia, Noua Zeelandă, Taiwan, Belgia, Suedia, Polonia şi Turcia –, să vină la Straelen pentru cinci zile! Încă un prilej de uimire pentru mine, o traducătoare din Est, unde nu există asemenea practici: să inviţi deopotrivă autor şi traducători la o lectură pe text şi la un workshop! Ce experienţă interesantă şi benefică pentru un traducător, m-am gîndit şi iar am căzut, trist, pe gînduri.
Nu pot încheia aceste impresii de călătorie fără o remarcă. O jurnalistă de la radio mă întreba, zilele trecute, cum aş încuraja eu un tînăr să devină traducător de literatură. Pe lîngă sfaturile obişnuite – structură de om generos, pasiune, răbdare, dragoste de lectură –, i-aş recomanda să traducă pentru ca, într-o bună zi, să poată ajunge să lucreze într-un spaţiu ideal, numit STRAELEN!
Autor: Luminiţa VOINEA-RĂUŢ
resurse despre colegiu: http://www.uebersetzerkollegium.com/francais/le-college/traductions-faites-a-straelen/index.html