Declansarea razboiului
„Japonia se mobilizeaza pentru razboiul cu Rusia!“ Acest mesaj electrizant trimis de observatorii straini din Sankt-Petersburg si Tokyo, în primele zile din 1904, a creat efervescenta în marile capitale ale lumii. De mai multi ani, Rusia tarista îsi extinsese influenta si reusise sa patrunda mult în teritoriile din sud (Manciuria), cu ajutorul cailor ferate transsiberiene, intrând în coliziune cu noul imperiu în expansiune al Japoniei.
Rusii cautau de multa vreme un port ale carui ape sa nu înghete în timpul iernii. Astfel, Port Arthur din Peninsula Liaodong în sudul Manciuriei a fost transformat într-o baza navala fortificata de prima importanta de catre inginerii rusi. Obiectivul final al rusilor era ocuparea Coreei. De cealalta parte, de asemenea, Japonia cauta sa-si extinda hegemonia în Coreea si, în plus, dorea sa razbune interventia Rusiei din timpul razboiului chino-japonez (1894-1895), interventie care a avut ca efect limitarea ocupatiei nipone în Peninsula Liaotung. Tokio considera Coreea ca facând parte „de drept“ din sfera de interes al imperiului, invocând vechi traditii si legaturi geostrategice dintre cele doua regiuni.
Recunoscând ca un conflict era inevitabil si fiind constienti ca nu sunt suficient de puternici ca sa înfrunte Rusia, oficialii japonezii le-au propus omologilor rusi un compromis: Japonia ar fi acceptat ocupatia rusa în Manciuria, în schimbul acceptarii creantelor japoneze în Coreea. Rusii au respins propunerea, încrezatori ca o tara din Asia nu ar putea contesta o mare putere militara europeana. Riposta japoneza a fost rapida si agresiva. Japonia a dat un ultimatum Rusiei pe 31 decembrie 1903 si a rupt relatiile diplomatice pe 6 februarie 1904. Cu trei ore mai înainte ca guvernul rus sa receptioneze ultimatumul, marina japoneza a atacat vasele de razboi rusesti ancorate în Port Arthur. Ambele parti au emis declaratii de razboi pe 10 februarie.
Un razboi „exotic“
O confruntare între o putere europeana si o natiune asiatica era considerata atunci în Occident ca fiind de domeniul exoticului, astfel încât, în primele saptamâni din 1904, marile ziare ale lumii si-au trimis în graba corespondentii de razboi în Extremul Orient. În 7 ianuarie, sub un cer rece si gri, SS Siberia naviga de la San Francisco spre Yokohama, transportând un contingent important de corespondenti de razboi, nerabdatori sa ajunga în Peninsula Coreeana. În grupul ziaristilor se afla si Jack London, ca reprezentant al trustului Hearst. London era pentru prima data în postura de corespondent de razboi, dar scriitorul, în vârsta de 28 de ani, se bucura deja de o notorietate mondiala în crestere datorita romanului Call of the Wild si altor povestiri, care aveau ca subiect goana dupa aur în Klondike. Scrierile inspirate de propriile aventuri în salbaticie, experienta bogata ca marinar si perioadele pe care si le-a petrecut la puscarie pentru vagabondaj îi asigurau lui London prestigiul necesar în rândul celorlalti corespondenti de razboi si justifica prezenta lui pe frontul confruntarii ruso-japoneze. Compania era selecta: Frederic Palmer si renumitul fotograf de razboi James H. Dunn de la New York Globe, Willard Straight de la Reuters, Lionel James de la Times sau jurnalistul britanic Ashmead Bartlett.
Jack London lasa în urma nu numai o celebritate în crestere, ci si destule probleme personale, între care cea mai dureroasa o reprezenta separarea de prima sotie, Bessie Maddern si de cele doua fiice ale sale, Joan si Becky.
La bordul Siberiei se legase între jurnalisti o fraternitate de nezdruncinat. Mai ales ca aproape toti aveau la activ conflicte în cele mai îndepartate zone geografice: revoltele egiptenilor, confruntarile Legiunii franceze în Madagascar, ciocnirile dintre razboinicii Ashanti si infanteria britanica, luptele sângeroase din Sudan sau certurile permanente între turci si greci…
Cel mai distins dintre corespondenti era Richard Harding Davis. Davis era întruchiparea aristocraticului clasic. Cu mersul unui gentleman din secolul al 19-lea, el emana clasa si stil chiar si atunci când îsi concepea relatarile de razboi. Spre deosebire de London, obisnuit cu experientele dure de marinar, muncitor si de vagabond, Davis se simtea în largul sau doar printre amirali, generali si oameni de stat. Dar în ciuda experientelor foarte diferite, între cei doi americani s-a legat o prietenie puternica, prietenie care se va dovedi a fi foarte utila pentru Jack London în urmatoarele saptamâni.
Siberia soseste în Yokohama în data de 25 ianuarie. Ajuns la tarm, London face turul de onoare a barurilor pe care le vizitase si în urma cu 10 ani, când era un simplu marinar pe un schooner. Abia dupa ce s-a cinstit cu câte o bauturica în fiecare veche cârciuma, el s-a considerat pregatit pentru noua misiune si s-a alaturat colegilor jurnalisti debarcati în Tokyo.
Curtenitoare, autoritatile militare japoneze i-au cazat pe jurnalisti în confortabilul si luxosul Hotel Imperial, însa le-a interzis sa paraseasca orasul. Asa ca, în timp ce trenuri pline cu soldati se îndreptau spre porturile de la Marea Japoniei si se îmbarcau pentru a ajunge în Coreea, exasperatii jurnalisti sorbeau revoltati bauturi fine în barul hotelului si-si pierdeau noptile în agreabile banchete luxoase.
Încercarile disperate de a ajunge pe front
Satul de aceasta viata îndestulata si iritat ca nu reuseste sa trimita nici o relatare cu ceea ce se întâmpla pe front, Jack London se hotaraste sa ajunga pe cont propriu în Peninsula Coreeana. Pe data de 27 ianuarie, în secret, el se urca în trenul expres pentru Kobe, în speranta ca în port va gasi un vapor care sa-l duca în Coreea. Dupa o zi dezamagitoare pierduta pe docurile din Kobe, în care afla ca nici un vapor nu trece prin Strâmtoarea Tsushima pâna pe data de 3 februarie, nerabdatorul jurnalist american reuseste sa se strecoare din nou într-un tren care se îndrepta spre Nagasaki. Sta ascuns pe tot parcursul calatoriei, timp de 22 de ore. Nici în portul Nagasaki nu se bucura de mai mult succes decât în Kobe – nici unul dintre vapoare acostate nu se îndreptau spre Coreea.
Îndârjit, London se reorienteaza si se deplaseaza de-a lungul zonei de coasta a Marii Interioare si ajunge în orasul Mojo, unde, în cele din urma, eforturile îi sunt rasplatite. Reuseste sa obtina un bilet pe unul dintre vapoare care se îndrepta în 1 februarie spre Chemulpo, în Coreea de Sud, zona importanta de asteptare si de regrupare a fortelor terestre japoneze care urmau sa se deplaseze spre nord, în Manciuria. Cum avea destul timp de pierdut pâna la îmbarcare, Jack London alege sa se plimbe prin orasul puternic fortificat si sa faca câteva fotografii pe care sa le trimita în Statele Unite. Excesul lui de zel în a fotografia totul, de la oameni, la cladiri, a fost repede observat de catre politia secreta japoneza si a condus la prima confruntare majora cu armata japoneza.
London este arestat si supus ore întregi unui interogatoriu riguros. Destul de repede, anchetatorii japonezi se conving ca nu au în fata un spion rus, dar pentru a-si salva prestigiul, îi confisca aparatul de fotografiat si-l trimit pe scriitorul american în fata tribunalului, unde este condamnat si amendat cu cinci yeni.
Afectat ca i-au fost confiscate fotografiile, Jack London ia legatura cu Richard Harding Davis, care era înca în Tokyo, si-i cere sa-l ajute sa-si recupereze aparatul si fotografiile de la autoritatile japoneze. La rândul sau, Davis îl contacteaza pe vechiul sau prieten, Lloyd Griscom, ambasadorul SUA în Japonia, iar acesta îi solicita o întrevedere baronului Komura, ministru de externe în guvernul japonez. În timpul întâlnirii, ambasadorul american îi prezinta ministrului situatia lui Jack London si cere returnarea aparatului de fotografiat. Komura îl asculta cu bunavointa, însa consilierul juridic al baronului intervine si-i reaminteste ambasadorului Griscom ca, în conformitate cu legislatia nipona, orice arma folosita într-o infractiune se confisca si devine proprietatea statului. London a fost, în fapt, condamnat si amendat pentru spionaj si arma lui, adica aparatul de fotografiat, a fost confiscata pe buna dreptate.
Dupa un moment scurt de gândire, Lloyd Griscom îl întreaba: „Si aceasta regula se aplica în toate cazurile în care are loc câte o infractiune?“ „Da“, a raspunde consilierul lui Komura, „indiferent de infractiune“. Griscom se întoarce spre ministru de externe si întreaba: „Daca gasesc o infractiune unde nu se aplica aceasta regula, returnati aparatul de fotografiat jurnalistului?“ „Sunt de acord“, a raspuns cu încredere Komura. „Ce ziceti de viol?“ a întrebat Griscom amuzat, iar baronul Komura îi raspunde cu hohote de râs. Aparatul de fotografiat i-a fost restituit lui Jack London, iar el a continuat sa caute solutii pentru a ajunge în Coreea.
Dupa multe cautari, London gaseste un vapor de mici dimensiuni cu care ajunge la Pusan. Cum nava nu avea locuri pentru pasageri, Jack London a petrecut toata noaptea pe puntea acoperita de lapovita, ghemuit în zapada. La Pusan el reuseste sa închirieze o camera pe un alt vapor, care naviga de-a lungul coastei, sperând ca va ajunge în sfârsit la Chemulpo. Barca a fost însa capturata de catre autoritatile militare japoneze în portul Mokpo din sud-vestul Peninsulei Coreene. Pasagerii au fost dusi la tarm, iar barca a fost confiscata, ceea ce era semn clar ca japonezii si-au intensificat pregatirile de razboi.
Bazându-se pe experienta lui de marinar, London opteaza sa navigheze restul drumului pâna la Chemulpo (Inchon de azi) pe cont propriu. Cumpara o barca pescareasca si angajeaza câtiva pescari care sa-l ajute sa navigheze în Marea Galbena si de-a lungul accidentatei coaste coreene.
Jurnalul lui London descrie viu calvarul îndurat:
Joi, 11 februarie 1904: Rafalele puternice de vânt peste Marea Galbena. Navigam sub ploaie. Vântul taie ca un cutit.
Sâmbata, 13 februarie 1904: Navigam pe o furtuna de zapada. Gala se loveste de întreaga Mare Galbena care vine peste noi. E asa de rece încât îngheata si apa sarata. O, aceasta este o coasta dusmanoasa si salbatica.
Jack London ajunge la Chemulpo într-o stare fizica deplorabila, producând uimirea celor care-l cunosteau. Fotograful Robert Dunn, care ajunsese în Coreea înainte ca restrictiile sa fie impuse si care se împrietenise cu London, scria: „Nu l-am recunoscut. Era o epava. Era mai mult mort decât viu. Urechile, mâinile si picioarele îi erau complet degerate…. El este unul dintre acei mari barbati pe care am avut norocul sa-i cunosc. Ca eroism îsi egala oricare dintre personajele din romanele sale“.
În mijlocul actiunii
Nerefacut din punct de vedere fizic, calare pe calul „Belle“, însotit de Manyoungi, tânarul servitor coreean, de un interpret si doi mapus (îngrijitori), London va însoti Prima Armata Japoneza, condusa de generalul Kuroki, care marsaluia spre Manciuria. În apropiere de orasul Phenian, în data de 5 martie, asista la prima ciocnire armata din razboiul ruso-japonez. Jack London trimite o relatare de presa în SUA, în care descrie modul cum o unitate de cavalerie cazaca patrunde 200 mile în teritoriul ocupat de trupele japoneze.
Gelosi, corespondentii ramasi la Tokyo fac presiuni viguroase asupra Ministerului de Externe japonez pentru a ridica interdictia de a parasi Japonia. Oficialitatile nipone cedeaza, jurnalisti straini sunt expediati spre Coreea, iar, drept razbunare, împotriva lui London s-au luat masuri drastice atât pentru a-i limita libertatea de miscare, cât si libertatea de a scrie. El a fost arestat din nou si trimis în sud, într-o închisoare militara de lânga Seul.
London a fost eliberat doar când corespondentii de razboi din Tokio au început sa soseasca în Peninsula Coreeana. Nici nu a iesit bine din închisoare si scriitorul american s-a si alaturat din nou marsului spre nord al armatelor terestre japoneze. A traversat râul înghetat Yalu, alaturi de coloanele japoneze si a asistat la asaltul acestora asupra fortificatiilor ruse în Manciuria.
În ziarele trustului Hearst relatarile lui Jack London erau din ce în ce mai prezente, iar fotografiile lui cu traversarea râului Yalu de catre japonezi au fost primele fotografii din razboiul ruso-nipon care au ajuns în Statele Unite. Si asta în ciudata ofiterilor japonezi care erau enervati de prezenta lui.
Întoarcerea acasa
Dar Jack London nu s-a multumit doar cu aceste realizari. A început sa preseze trustul Hearst, cerându-le proprietarilor sa-i faciliteze transferul în tabara rusa. Ambitia lui era sa descrie razboiul si din cealalta tabara. Înainte ca negocierile unui astfel de transfer sa fie demarate, Jack London a provocat un incident international. London loveste un japonez pe care îl prinde ca-i fura furajele pentru Belle si, pentru a treia oara în patru luni, este arestat de catre autoritatile militare japoneze. De data aceasta, el se confrunta cu o adevarata problema, urmând sa apara în fata unei curti martiale, care-l putea condamna chiar si la moarte. Din nou, salvarea a venit de la Richard Harding Davis. Davis îi telegrafiaza prietenului sau personal, Theodore Roosevelt, si-i cere sa intervina. Interventie presedintelui Statelor Unite, care era si un mare admirator al povestirilor lui London, este decisiva si tânarul scriitor american este eliberat. În schimbul libertatii, generalul Kuroki impune o conditie: corespondentul de razboi Jack London era obligat sa paraseasca Coreea imediat si sa se întoarca acasa mai devreme decât spera. Câteva saptamâni mai târziu, London îsi lua la revedere de la Davis pe docurile din Yokohama si urca la bordul navei Coreea SS, care avea ca destinatie San Francisco. Acasa avea sa-l întâmpine succesul noului roman publicat – Sea Wolf.
Jack London, plecând din Japonia spre casa, i-a spus prietenul lui Bob Dunn: „am pierdut cinci luni din viata mea în acest razboi“. Dar adevarul este ca nu si-a irosit timpul. London a fost creditat cu cele mai multe relatari si cele mai bune reportaje despre razboiul ruso-japonez, mai multe decât oricare dintre corespondentii trimisi la fata locului. În plus, pe baza experientelor sale din Coreea, el a scris genialul roman The Star Rover.
Jack London avea sa moara 12 ani mai târziu, la vârsta de 40 ani, în urma unor probleme medicale direct legate de viata sa aventuroasa, viata de care a avut parte si în anul 1904, în timpul aventurii coreene.
Dupa întoarcerea din Orient, London scrie un eseu în care îsi prezinta impresiile pe care i le-a lasat organizarea armatei japoneze. A facut chiar o predictie, care avea sa se realizeze: într-o buna zi japonezii s-ar putea „aventura“ într-un razboi care ar putea zdruncina lunga dominatie a lumii occidentale.
AUTOR: DANIEL SUR
22 septembrie 2010, sectiunea Cultura literară