Autor: Antoaneta RALIAN
Stimată redacţie, simt nevoia să vă scriu, să-mi vărs năduful, să mă adresez unor minţi luminate, pentru că mi s-a ivit o problemă mai deosebită, la care nu găsesc răspuns. Nu aştept, Doamne fereşte, să mi-o rezolvaţi voi, în redacţie, sau să-mi dea sfaturi unul dintre inteligenţii voştri cititori. O scriu mai mult ca un exerciţiu de exorcizare, pentru că m-a atins la o coardă foarte sensibilă: teama mea de ridicol, la bătrîneţe, şi dorinţa mea de a rămîne o doamnă stimabilă şi respectabilă, ca în romanele mele englezeşti.
Pe scurt, nu reuşesc să mă lămuresc dacă o anumită acţiune de-a mea a fost etică şi eroică (cum m-am flatat eu că ar fi) sau rizibilă şi ridicolă (cum o văd toţi ceilalţi).
Acum cîteva săptămîni, am primit un telefon de la o editură serioasă, cu care nu am mai colaborat pînă acum, şi care-mi cerea acordul pentru reeditarea unei traduceri de-ale mele, într-una dintre ediţiile ieftine, de chioşc, distribuite împreună cu un cotidian.
Cum lucrarea respectivă (care mai fusese reeditată) nu avea alte angajamente contractuale, am acceptat pe dată. Mi-am făcut calculele inerente, şi fiind vorba de un roman sub 300 de pagini (traducerile se plătesc la pagină), la tarifele jalnice practicate de editurile Humanitas sau Polirom, cu care lucrez, mi s-ar fi cuvenit 13-14 milioane de lei. Picaţi din cer, acum, cînd mi se micşorează simţitor veniturile.
A venit la mine acasă, pentru semnarea contractului, un reprezentant al editurii. Un tînăr (tînăr în raport cu mine), pe care îl cunosc de mult, extrem de politicos, de manierat şi de stilat, trăsături care, pe o cucoană de modă veche ca mine, o dau gata. Fiind editor versat, reprezentantul editurii s-a priceput să-mi umble şi la orgoliu, repetîndu-mi că ei mă consideră un „brand“ şi mă tratează ca pe un brand. Ei, cînd am aflat că sînt şi „brand“, am devenit plastilină. Am furişat elegant o privire în contract, la „remuneraţie“, şi am văzut suma de 8.000 de roni. Trebuie să mărturisesc că în materie de matematică şi de tehnică eu sînt totalmente obtuză (ca să folosesc un eufemism şi să nu spun „cretină“). În percepţia mea, cei 8.000 de roni au echivalat cu opt milioane de lei vechi. Mi s-a părut cam puţin pentru un „brand“, dar m-am jenat s-o fac pe precupeaţa faţă de tînărul atît de manierat, şi apoi era prima oară cînd colaboram cu editura respectivă şi mi s-au promis şi alte multe reeditări etc.
Aşa că am semnat contractul. În fond, o reeditare la care nu mai lucrez, şi o carte sub 300 de pagini. După plecarea tînărului, am luat contractul la puricat. Şi, brusc, am avut o revelaţie. „Stai, domnule, 8.000 de roni nu sînt opt milioane de lei.“ Am început să calculez băbeşte: dacă 100 de roni înseamnă un milion, atunci 8.000 de roni... Nu se poate! Am folosit şi un calculator de buzunar: acelaşi cîrnat de zerouri. Am telefonat unei cunoştinţe – contabil; mi-a confirmat că 8.000 de roni sînt 80 de milioane de lei. Am simţit că îmi cade tavanul în cap. În cei 56 de ani de cînd sînt traducătoare, nu am încasat niciodată o asemenea sumă pe o carte, nouă sau reeditată. Pe trilogia Henry Miller, traducere nouă, dificilă, care a însumat vreo 2.500 de pagini, am încasat circa 60 de milioane, primite cu ţîrîita şi cu miluita pe parcursul a aproape 10 ani. Pe trilogia Sfîrşit de capitol de Galsworthy – 1.200 de pagini –, reeditată acum cîteva luni, mi s-a plătit, în rate, mai puţin de jumătate din suma promisă acum, şi încă nu mi s-a achitat ultimul sfert din drepturi.
80 de milioane pe o reeditare de mai puţin de 300 de pagini, la care nu mai am de lucrat? Mi s-a părut demenţial, indecent, ceva „ce nu se face“.
Sînt o impulsivă şi acţionez întotdeauna sub primul impuls. În aceeaşi zi, i-am telefonat domnului manierat şi i-am spus că mi se pare indecent să accept suma propusă de ei. După o tăcere stupefiată, m-a întrebat cît doresc. Am cerut mai puţin decît îmi oferiseră, cam la jumătate. N-am vrut să primesc 8.000 de roni. Suma era, oricum, mult mai mare decît cea care se oferă în mod obişnuit, adică mai mare faţă de preţul pieţii. Reprezentantul editurii mi-a răspuns că, atunci cînd o să-i comunice directorului său „pretenţiile“ mele, acesta o să cadă de pe scaun. Ulterior, mi-a povestit că i-a comunicat la telefon directorului, care l-a întrebat: „Îţi baţi joc de mine?“.
Întrucît aveam convingerea că am făcut un gest lăudabil, i-am povestit totul unei prietene, o intelectuală rafinată. Mi-a relatat că au rîs de s-au prăpădit, ea şi soţul ei, la masă. Le-am înveselit cina. Şi de atunci au tot rîs de mine. Puţin intrigată, i-am povestit şi unei alte prietene, traducătoare talentată. A izbucnit în rîs în faţa mea, mi-a cerut să-i repet povestea, pentru că nu-i venea a crede, şi m-a anunţat că abia aşteaptă să-şi amuze şi soţul. Atunci am început să povestesc diverselor cunoştinţe, din curiozitatea de a le urmări reacţia. Nu aşteptam felicitări pentru o faptă bună, n-am ajutat o bătrînă să treacă strada. Dar aş fi vrut să aud măcar un singur om spunîndu-mi: „Da, a fost un gest normal, ai procedat logic“. Un bun prieten m-a avertizat că gestul meu ar putea denota un început de scleroză. M-am speriat rău şi m-am supus singură unor teste mentale. După ce m-am întrebat, am constatat că ştiu în ce an sîntem şi cine-i preşedintele ţării (primele întrebări care i s-au pus lui Iris Murdoch cînd a făcut Alzheimer). Ba chiar am început să rememorez, în gînd, tabla înmulţirii.
Femeia care îmi face menajul şi care a asistat, involuntar, la unele discuţii telefonice, mi-a spus dezaprobator: „Vedeţi ce păţiţi dacă nu vă sfătuiţi cu mine şi faceţi totul de capul dumneavoastră?“.
Singurul om care m-ar fi aprobat ar fi fost soţul meu, pentru că amîndoi formam o pereche de fraieri desăvîrşiţi. Regret ce am făcut? Nu. De ce scriu la ziar? Poate că dintr-o inconştientă nevoie de a mă lăuda sau poate că din speranţa că printre minţile strălucite de acolo s-ar putea să încolţească şi o altă reacţie, un bob de normalitate, de înţelegere că, pe undeva, trebuia să existe şi puţină cuviinţă.
P.S. Dacă aş fi văzut coperta cărţii înainte de contract, aş fi cerut 100 de milioane, daune morale pentru D.H. Lawrence. Romanul despre care am scris în această scrisoare (care mi-a provocat atîtea frămîntări) este Amantul doamnei Chatterley, apărut la Editura Litera Internaţional şi distribuit prin Jurnalul naţional. Cine a trecut pe lîngă literatura engleză ştie că e romanul unei pasiuni instinctuale dintre o „Lady“ sofisticată şi frustrată sexual şi un pădurar, un bărbat primitiv, un om al naturii, contopit cu fauna şi cu flora pădurii; tocmai primitivismul şi fundamentala naturaleţe, simplismul lui de animal uman o atrag. Or, pe coperta reeditării, apare un tip tras la patru ace, cu un costum elegant, gri-bleu, cu cravată, o ţigară lungă în mînă şi cu ochelari albi de soare (de firmă, probabil). Un „amant“ în viziunea VIP-urilor Sexy Brăileanca sau Simona Senzual. Bietul D.H. Lawrence, cu viziunile lui bucolice!
Stimată redacţie, simt nevoia să vă scriu, să-mi vărs năduful, să mă adresez unor minţi luminate, pentru că mi s-a ivit o problemă mai deosebită, la care nu găsesc răspuns. Nu aştept, Doamne fereşte, să mi-o rezolvaţi voi, în redacţie, sau să-mi dea sfaturi unul dintre inteligenţii voştri cititori. O scriu mai mult ca un exerciţiu de exorcizare, pentru că m-a atins la o coardă foarte sensibilă: teama mea de ridicol, la bătrîneţe, şi dorinţa mea de a rămîne o doamnă stimabilă şi respectabilă, ca în romanele mele englezeşti.
Pe scurt, nu reuşesc să mă lămuresc dacă o anumită acţiune de-a mea a fost etică şi eroică (cum m-am flatat eu că ar fi) sau rizibilă şi ridicolă (cum o văd toţi ceilalţi).
Acum cîteva săptămîni, am primit un telefon de la o editură serioasă, cu care nu am mai colaborat pînă acum, şi care-mi cerea acordul pentru reeditarea unei traduceri de-ale mele, într-una dintre ediţiile ieftine, de chioşc, distribuite împreună cu un cotidian.
Cum lucrarea respectivă (care mai fusese reeditată) nu avea alte angajamente contractuale, am acceptat pe dată. Mi-am făcut calculele inerente, şi fiind vorba de un roman sub 300 de pagini (traducerile se plătesc la pagină), la tarifele jalnice practicate de editurile Humanitas sau Polirom, cu care lucrez, mi s-ar fi cuvenit 13-14 milioane de lei. Picaţi din cer, acum, cînd mi se micşorează simţitor veniturile.
A venit la mine acasă, pentru semnarea contractului, un reprezentant al editurii. Un tînăr (tînăr în raport cu mine), pe care îl cunosc de mult, extrem de politicos, de manierat şi de stilat, trăsături care, pe o cucoană de modă veche ca mine, o dau gata. Fiind editor versat, reprezentantul editurii s-a priceput să-mi umble şi la orgoliu, repetîndu-mi că ei mă consideră un „brand“ şi mă tratează ca pe un brand. Ei, cînd am aflat că sînt şi „brand“, am devenit plastilină. Am furişat elegant o privire în contract, la „remuneraţie“, şi am văzut suma de 8.000 de roni. Trebuie să mărturisesc că în materie de matematică şi de tehnică eu sînt totalmente obtuză (ca să folosesc un eufemism şi să nu spun „cretină“). În percepţia mea, cei 8.000 de roni au echivalat cu opt milioane de lei vechi. Mi s-a părut cam puţin pentru un „brand“, dar m-am jenat s-o fac pe precupeaţa faţă de tînărul atît de manierat, şi apoi era prima oară cînd colaboram cu editura respectivă şi mi s-au promis şi alte multe reeditări etc.
Aşa că am semnat contractul. În fond, o reeditare la care nu mai lucrez, şi o carte sub 300 de pagini. După plecarea tînărului, am luat contractul la puricat. Şi, brusc, am avut o revelaţie. „Stai, domnule, 8.000 de roni nu sînt opt milioane de lei.“ Am început să calculez băbeşte: dacă 100 de roni înseamnă un milion, atunci 8.000 de roni... Nu se poate! Am folosit şi un calculator de buzunar: acelaşi cîrnat de zerouri. Am telefonat unei cunoştinţe – contabil; mi-a confirmat că 8.000 de roni sînt 80 de milioane de lei. Am simţit că îmi cade tavanul în cap. În cei 56 de ani de cînd sînt traducătoare, nu am încasat niciodată o asemenea sumă pe o carte, nouă sau reeditată. Pe trilogia Henry Miller, traducere nouă, dificilă, care a însumat vreo 2.500 de pagini, am încasat circa 60 de milioane, primite cu ţîrîita şi cu miluita pe parcursul a aproape 10 ani. Pe trilogia Sfîrşit de capitol de Galsworthy – 1.200 de pagini –, reeditată acum cîteva luni, mi s-a plătit, în rate, mai puţin de jumătate din suma promisă acum, şi încă nu mi s-a achitat ultimul sfert din drepturi.
80 de milioane pe o reeditare de mai puţin de 300 de pagini, la care nu mai am de lucrat? Mi s-a părut demenţial, indecent, ceva „ce nu se face“.
Sînt o impulsivă şi acţionez întotdeauna sub primul impuls. În aceeaşi zi, i-am telefonat domnului manierat şi i-am spus că mi se pare indecent să accept suma propusă de ei. După o tăcere stupefiată, m-a întrebat cît doresc. Am cerut mai puţin decît îmi oferiseră, cam la jumătate. N-am vrut să primesc 8.000 de roni. Suma era, oricum, mult mai mare decît cea care se oferă în mod obişnuit, adică mai mare faţă de preţul pieţii. Reprezentantul editurii mi-a răspuns că, atunci cînd o să-i comunice directorului său „pretenţiile“ mele, acesta o să cadă de pe scaun. Ulterior, mi-a povestit că i-a comunicat la telefon directorului, care l-a întrebat: „Îţi baţi joc de mine?“.
Întrucît aveam convingerea că am făcut un gest lăudabil, i-am povestit totul unei prietene, o intelectuală rafinată. Mi-a relatat că au rîs de s-au prăpădit, ea şi soţul ei, la masă. Le-am înveselit cina. Şi de atunci au tot rîs de mine. Puţin intrigată, i-am povestit şi unei alte prietene, traducătoare talentată. A izbucnit în rîs în faţa mea, mi-a cerut să-i repet povestea, pentru că nu-i venea a crede, şi m-a anunţat că abia aşteaptă să-şi amuze şi soţul. Atunci am început să povestesc diverselor cunoştinţe, din curiozitatea de a le urmări reacţia. Nu aşteptam felicitări pentru o faptă bună, n-am ajutat o bătrînă să treacă strada. Dar aş fi vrut să aud măcar un singur om spunîndu-mi: „Da, a fost un gest normal, ai procedat logic“. Un bun prieten m-a avertizat că gestul meu ar putea denota un început de scleroză. M-am speriat rău şi m-am supus singură unor teste mentale. După ce m-am întrebat, am constatat că ştiu în ce an sîntem şi cine-i preşedintele ţării (primele întrebări care i s-au pus lui Iris Murdoch cînd a făcut Alzheimer). Ba chiar am început să rememorez, în gînd, tabla înmulţirii.
Femeia care îmi face menajul şi care a asistat, involuntar, la unele discuţii telefonice, mi-a spus dezaprobator: „Vedeţi ce păţiţi dacă nu vă sfătuiţi cu mine şi faceţi totul de capul dumneavoastră?“.
Singurul om care m-ar fi aprobat ar fi fost soţul meu, pentru că amîndoi formam o pereche de fraieri desăvîrşiţi. Regret ce am făcut? Nu. De ce scriu la ziar? Poate că dintr-o inconştientă nevoie de a mă lăuda sau poate că din speranţa că printre minţile strălucite de acolo s-ar putea să încolţească şi o altă reacţie, un bob de normalitate, de înţelegere că, pe undeva, trebuia să existe şi puţină cuviinţă.
