În primul rînd, fiindcă o cunosc pe doamna Luminiţa Voina-Răuţ. I-am urmărit de mult traiectoria de traducător şi am avut norocul să colaborez cu ea cînd eram directorul Institutului Cervantes din Bucureşti. O stimez şi o admir ca traducător şi ca om şi pentru mine este un privilegiu să fiu aici, alături de ea, în clipa aceasta.
În al doilea rînd, eu însumi sînt traducător literar şi îmi dau seama de importanţa acestei cărţi: din cîte ştiu eu, este prima carte de „memorii“ a unui traducător, istoria unui traducător care ne povesteşte începuturile sale, cum i se strecoară veninul traducerii, cum descoperă autorii şi cum reuşeşte să-şi pună în practică vocaţia. Este, deci, cartea unei pasiuni şi, totodată, un cîntec al meşteşugului nostru, despre care autoarea se întreabă dacă este un diamant sau o vioară. Conduşi de mîna doamnei Voina-Răuţ, veţi descoperi lumea, pentru noi magică, a traducerii; foarte puţini cititori pot să-şi închipuie ce este în spatele unei cărţi. În această privinţă, vreau şi eu să menţionez aici cuvintele unui mare traducător şi hispanist, dl Mihai Cantuniari, pe care le reproduce doamna Voina-Răuţ şi pe care eu le consider a fi un adevărat tratat al traducerii: „Ce este traducătorul unei cărţi? Cel mai bun cititor al acesteia. Cel care îşi cheltuieşte pe o singură traducere cel puţin jumătate de an din viaţă, pentru ca dumneata, cititorule, s-o dai gata în trei zile“.
Ca orice relaţie de dragoste, un traducător e iniţial sedus de către un autor, în cazul Luminiţei de către Julio Cortázar, în cazul meu, a fost Mircea Eliade. Luminiţa ne povesteşte zbuciumul ei la prima traducere; ca şi cum ar fi o adevărată luptă pentru a cuceri fiinţa iubită, traducerea căpătînd dimensiunea unui om în carne şi oase. Sau descurajarea, cînd textul rebel rezistă şi te simţi tentat să abandonezi, dar nu poţi s-o faci, fiindcă dragostea s-ar duce pe apa sîmbetei şi nu poţi renunţa la ea. Sau lupta tenace de a convinge un editor să publice o traducere făcută de un necunoscut. Şi eu am parcurs aceste etape şi ştiu ce înseamnă să te duci cu traducerea sub braţ bătînd din poartă în poartă, cu vaga speranţă că un editor îţi va accepta textul. De aceea, nu oricine poate deveni traducător, căci dăruirea totală vine doar din vocaţie, din dragoste. Este cu neputinţă să faci toate aceste lucruri împins numai de dorinţa de cîştig, care, de altfel, este legitimă şi, mai cu seamă, în această Românie, unde traducătorii sînt foarte prost plătiţi.
Pe masa de lucru a Luminiţei s-a aflat elita scriitorimii de limbă spaniolă; cartea este o etalare a literaturii hispanice în România din ultimii 20 ani. Dar legătura nu s-a limitat la carte, dicţionar şi calculator, fiindcă, de multe ori, ea s-a întîlnit direct cu autorii şi această experienţă cu fiinţa iubită este reflectată în carte. Din fericire, în astfel de amoruri se îngăduie promiscuitatea, şi viaţa amoroasă a doamnei Luminiţa a fost, în această privinţă, cît se poate de bogată şi de rodnică.
Luminiţa este o aristocrată a traducerii şi, ca bună traducătoare, îşi stăpîneşte limba maternă. Un bun traducător trebuie să fie, în primul rînd, un maestru al limbii sale. Şi cartea este învelită într-un frumos limbaj literar, pe care îl găseşti arareori azi; are un stil degajat, deloc erudit (să nu uităm că, pînă la urmă, este o carte de dragoste!), care îl cucereşte pe cititor. Aşa cum scrie Luminiţa Marcu în „Postfaţă“, fiecare traducere este o poveste, deci aceasta este o carte de poveşti, de poveşti de dragoste; doar că sînt reale şi, sînt sigur, o veţi citi dintr-o răsuflare.
Traducerile din poveste umple un gol, pentru că miezul cărţii este traducătorul. O figură anonimă, fără faţă (mă întreb cîţi cititori se uită la numele acestuia atunci cînd cumpără o carte?). Autoarea aduce în prim-plan acest personaj, fără de care cărţile n-ar fi cu putinţă. Traducătorul îşi face munca tăcut, cu modestie, fără să aştepte altă satisfacţie sau recompensă decît aceea de a vedea cartea ajunsă în mîinile cititorilor şi de a se bucura de cronicile favorabile publicate în presa literară. Atunci cînd mîngîiem copertele calde încă, respirăm uşuraţi, cu satisfacţia datoriei împlinite. Eliade spunea că cel mai bun mijloc ca două popoare să se cunoască este traducerea reciprocă a marilor lor figuri literare. Acest lucru, spunea cărturarul, este mai eficient decît acordurile culturale sau vizitele unor personalităţi. Şi aici descoperim importanţa crucială a traducătorului care trebuie să transpună capodopere în limba sa şi să o facă de aşa manieră, încît cititorii să le poată gusta în toată splendoarea lor, cu aceeaşi forţă cu care au fost create.
Şi asta i se poate aplica şi Luminiţei Voina-Răuţ, pentru că, fără traducerile ei, prezenţa culturii spaniole în România ar fi mult mai săracă. Prin ea, mulţi români au ajuns să iubească literatura spaniolă şi hispano-americană şi, cum nu putea fi altfel, Traducerile din poveste ne învaţă să iubim literatura şi, prin ea, să ne apropiem de lumea hispanică. După ce citiţi cartea aceasta, veţi vedea, desigur, literatura cu alţi ochi.
Prin urmare, vreau să-l felicit pe editor şi să-mi exprim în faţa tuturor recunoştinţa mea, pentru că a avut înţelepciunea şi generozitatea să tipărească această carte, o carte pe care aş numi-o istorică, fiindcă este unică în genul ei şi poate deveni un model pentru ca şi altele să-i urmeze. Totodată sper că, odată deschis drumul de către Luminiţa Voina-Răuţ, şi alţi traducători să îndrăznească să ne povestească experienţele lor şi, astfel, vizibilitatea lor în viaţa literară să devină un fapt.
Închei cu un citat din Steiner: „Fără traducere, am trăi pe un tărîm ce se mărgineşte cu tăcerea“.
Autor: Joaquín Garrigós
Observatorul Cultural Nr. 534 din 23.07.2010