Ne-am depărtat de Ernest Bernea tot aşa cum ne-am depărtat de linişte, de odihnă, de meditaţie şi de rugăciune. În loc să căutăm limpezimi şi mângâieri, ne-am afundat în nevolnice revolte spirituale. Ne-am obişnuit să ne jucăm cu conceptele până când acestea ne-au alunecat printre degete. Ca nişte cetăţeni model ai veacului, pufnim din nas când se vorbeşte despre sat sau despre credinţă sau despre tradiţie. In locul lor, am ales să trăim în spaţii otrăvite şi într-un timp fără sărbători. Strigându-ne, unii altora, din mijlocul haznalei pe care o numim civilizaţie modernă, că suntem liberi şi că avem drepturi.
Departe de mine gândul că scrisul lui Bernea ar fi un leac universal, bun de pansat orice maladie spirituală. Însă în vreme ce parcurgeam paginile, mă gândeam câţi emo şi studenţi la filozofie îndopaţi cu nihilism, nonconformişti gata să devină vaşnici robi liber-cugetători ai veacului, câţi rătăciţi printre tomuri şi note de subsol ar fi putut să evite ciocnirea (uneori cu rezultate iremediabile) cu zidurile cugetărilor goale, dacă le-ar fi căzut în mâini, atunci când aveau mai mare nevoie, cartea lui Bernea despre Bucurie.
Bucuria ca însoţire, ca împlinire superioară a “înfruntării cu realitatea” …
“Bucuria naşte la orice contact cu realitatea, numai cu condiţia de a ne produce sincer, autentic şi profund, cu atitudini majore.”
… o bucurie care se deosebeşte de rânjirea tâmpă prin rafinarea ei în suferinţă. Nici realitatea, nici lumea nu mai sunt rele şi putrezite de blesteme. Ca un om bolnav de epilepsie ce s-ar putea, printr-un miracol, vindeca, lumea obiectivă devine “permanent prilej pentru om de a ieşi din semnul unei vieţi vegetative”.
Dacă ar fi fost japonez, Ernest Bernea ar fi scris probabil cea mai nobilă carte de Bushido, pe care ar fi îndulcit-o cu haiku-uri, la fiecare final de capitol. Aşa, zămislit în cultura românească, şi-a păstrat puterea de samurai şi a înfrumuseţat-o cu blândeţe de bunic şi curăţenie de monah. Era să scriu şi filozof, dar m-a oprit un gând – cum să încadrezi la “filozofie” o asemenea cuvântare ca de Dante : “Dragostea e o condiţie a existenţei înseşi.”? Unde e filozofia? Când spui filozofie, parcă şi vezi deja lucruri spuse de – evident! – filozofi, pentru a fi discutate şi întoarse pe toate părţile, concepte din minte omenească născute, în numele cărora să se scrie cărţi omeneşti, să se fundamenteze ideologii, şi, într-un final, să fie un bun motiv pentru oameni de a se spinteca între ei. Or, cuvintele lui Bernea merg parcă până în inima lucrurilor, acolo unde întunericul îndoielii nu mai pătrunde. Nu pot încheia altfel stângaciul meu laudatio decât cu un gând care descrie perfect chiar pe cel care l-a scris:
“Oamenii puri au calitatea luminii pure: deschid distanţele şi întăresc chipurile în ce au ele mai adevărat. Oamenii puri sunt diamantini, adică transparenţi şi tari prin puterea lor de a apărea aşa cum sunt, deschişi tuturor formelor, fără tendinţa de a le altera sau consuma.”
Scrisă de Silviu Man