Autor: Liviu ORNEA
De ceva vreme încoace nu mai contenesc citind despre marile nenorociri care se abat asupra presei scrise şi a editurilor. Mor ziarele, mor editurile, nu se mai cumpără cărţi, concurenţa internetului ne omoară. E jale. Se caută cauzele, se propun soluţii. Fel de fel. Mergînd de la „nişare“ pînă la scăderea preţului ziarelor, pentru a contracara foile distribuite gratuit, sau la utilizarea inteligentă a concurenţei, adică a Internetului şi chiar a filmului, în cazul cărţilor, cum explicau doct, pe capital.ro, mai mulţi specialişti, printre care „teoreticianul“ Bogdan Ghiu (eu îl ştiam de poet, traducător, eseist). Cică scriitorii trebuie puşi la muncă, să participe la „întîlniri cu cititorii, conferinţe sau evenimente mondene, să îşi creeze strategii de imagine sau să injecteze constant conţinut în extensiile online ale cărţilor“. Doamne, fereşte-ne! Scriitorii trebuie să scrie bine, atît. Treaba lor e să scrie, a mea să-i citesc. Eu vreau să-l citesc pe Philip Roth, nu să stau la şuete cu el (mă rog, n-am nimic împotrivă, dar n-are legătură cu cititul). Nu mă interesează nici cum arată, nici ce păreri are despre cărţile lui sau despre altceva. Dacă are ceva păreri, le va aşterne în scris şi eu am să le citesc într-o carte sau într-o revistă. De ce să mă întîlnesc cu el la un eveniment monden? Sînt convins că foarte multă lume vrea să socializeze (parcă aşa se spune acum) cu Mihaela Rădulescu, scriitoarea-divă sau invers, dar de ce ar trebui ca scriitorii să adopte modelul?
Chiar, de ce ar trebui lansată o carte precum un vapor? Nu e suficient să stea cuminte pe masa cu noutăţi din librărie şi să fie anunţată în media şi pe site-ul editurii? De ce să transformăm pînă şi lectura – o plăcere, totuşi, intimă –, în spectacol, de multe ori kitsch? De ce să nu ne opunem „trendului“? Şi ce înseamnă „extensie on-line“ a cărţii? Cartea e un obiect încheiat, nu poate avea extensii naturale. Andra Matzal, de la Editura Art, merge şi mai departe: „Colaborările-hibrid îşi arată deja potenţialul pe o piaţă dezvoltată, iar modelul Harry Potter este verificat. După cartea ambalată bine cu marketing cît cuprinde, urmează filmul, un blockbuster cu o coloană sonoră de zile mari, special compusă. Evident, urmează toate produsele de tip suvenire, jocuri etc.“ Ce bine! Abia aştept să-l văd pe Soljeniţîn „marketizat“ aşa. Întîi un film prost după o carte bună, apoi niscai suvenire din Gulag, un puzzle cu peisaje siberiene. Asta ca să nu mai spun ce gadgeturi minunate s-ar putea face în prelungirea cărţilor lui Roth. Sau poate nu despre Soljeniţîn sau Roth e vorba? Poate nu despre literatură discutăm, ci despre carte = scriere cu un anumit subiect, tipărită şi legată sau broşată în volum (DEX), carte de bucate, de exemplu, sau cartea Harry Potter. Dar de ce ar fi interesată selecta Editură Art de genul Harry Potter? După Harold Bloom (Wall Street Journal, 7.11.2000), ar cam fi o contradicţie în termeni. Sau poate şi numele editurii, pe cale să devină brand, e tot doar o chestie de ambalaj, de marketing.
E ceva louche în toată discuţia asta, mult gunoi sub preş. Chiar nimeni nu se gîndeşte că e şi o criză de supraproducţie? Nu s-o fi ajuns la impas şi pentru că sînt prea multe ziare şi prea multe cărţi şi prea multe edituri? Poate că nu e nevoie de atîtea ziare. Poate că ele nu mai răspund unei nevoi (de informare, de cultură, de divertisment) pentru satisfacerea căreia fuseseră gîndite la început. Poate că sînt prea mulţi ziarişti, majoritatea nechemaţi, lipsiţi de cultură, lipsiţi de vreo formaţie solidă în vreun domeniu, oameni care nu cunosc limba, sînt certaţi cu gramatica şi cu logica, scriu prost şi după ureche, oameni care umplu degeaba redacţiile. Poate că, de fapt, nu e nici un păcat dacă aceşti oameni se vor reprofila. La fel, poate că se scriu prea multe cărţi. Prea mulţi se vor scriitori, prea mulţi ard de nerăbdare să-şi publice memoriile, prea mulţi cred că tot ce-au făcut, mîncat, visat ei e de o importanţă vitală pentru omenire. Şi sînt încurajaţi, pentru că editurile s-au transformat în nişte business-uri (că, dacă spunem „afaceri“, nu dă bine pe capital.ro) ca oricare altele care trebuie să-şi tot mărească profitul. Dacă editurile ar fi mai selective, dacă ar publica mult mai puţine titluri şi i-ar lăsa pe veleitari să umple spaţiul virtual pe speze proprii, dacă n-ar mai traduce pe bandă orice, dacă n-ar mai folosi traducători care n-au habar nici de limba din care traduc, nici de cea în care traduc, poate nu ar mai avea atîtea probleme cu difuzarea – pentru că ar avea mai puţin de difuzat – şi nu ar mai chema scriitorii la chermeze mondene ca să-şi vîndă „marfa“.
Nu altceva se întîmplă în ştiinţă. Toată nebunia asta cu evaluarea şi ierarhizarea revistelor ştiinţifice, a cercetătorilor, a universităţilor şi institutelor e, cred eu, şi urmarea inflaţiei de cercetători. Prea mulţi semeni ai noştri vor, şi nu toţi pot, să fie cercetători, iar societatea nu-şi permite să-i susţină – prin salarii şi fonduri de cercetare – pe toţi. Dar cum despre planificare, vorba bancului, nici nu mai poate fi vorba, ne ascundem după deget şi ierarhizăm la nesfîrşit. Nimeni nu iese din sistem, e loc pentru toată lumea, dar unii ar trebui să ia mai puţini bani. Oare cît va trece pînă se vor închide şi universităţile proaste, precum ziarele?
Chiar, de ce ar trebui lansată o carte precum un vapor? Nu e suficient să stea cuminte pe masa cu noutăţi din librărie şi să fie anunţată în media şi pe site-ul editurii? De ce să transformăm pînă şi lectura – o plăcere, totuşi, intimă –, în spectacol, de multe ori kitsch? De ce să nu ne opunem „trendului“? Şi ce înseamnă „extensie on-line“ a cărţii? Cartea e un obiect încheiat, nu poate avea extensii naturale. Andra Matzal, de la Editura Art, merge şi mai departe: „Colaborările-hibrid îşi arată deja potenţialul pe o piaţă dezvoltată, iar modelul Harry Potter este verificat. După cartea ambalată bine cu marketing cît cuprinde, urmează filmul, un blockbuster cu o coloană sonoră de zile mari, special compusă. Evident, urmează toate produsele de tip suvenire, jocuri etc.“ Ce bine! Abia aştept să-l văd pe Soljeniţîn „marketizat“ aşa. Întîi un film prost după o carte bună, apoi niscai suvenire din Gulag, un puzzle cu peisaje siberiene. Asta ca să nu mai spun ce gadgeturi minunate s-ar putea face în prelungirea cărţilor lui Roth. Sau poate nu despre Soljeniţîn sau Roth e vorba? Poate nu despre literatură discutăm, ci despre carte = scriere cu un anumit subiect, tipărită şi legată sau broşată în volum (DEX), carte de bucate, de exemplu, sau cartea Harry Potter. Dar de ce ar fi interesată selecta Editură Art de genul Harry Potter? După Harold Bloom (Wall Street Journal, 7.11.2000), ar cam fi o contradicţie în termeni. Sau poate şi numele editurii, pe cale să devină brand, e tot doar o chestie de ambalaj, de marketing.
E ceva louche în toată discuţia asta, mult gunoi sub preş. Chiar nimeni nu se gîndeşte că e şi o criză de supraproducţie? Nu s-o fi ajuns la impas şi pentru că sînt prea multe ziare şi prea multe cărţi şi prea multe edituri? Poate că nu e nevoie de atîtea ziare. Poate că ele nu mai răspund unei nevoi (de informare, de cultură, de divertisment) pentru satisfacerea căreia fuseseră gîndite la început. Poate că sînt prea mulţi ziarişti, majoritatea nechemaţi, lipsiţi de cultură, lipsiţi de vreo formaţie solidă în vreun domeniu, oameni care nu cunosc limba, sînt certaţi cu gramatica şi cu logica, scriu prost şi după ureche, oameni care umplu degeaba redacţiile. Poate că, de fapt, nu e nici un păcat dacă aceşti oameni se vor reprofila. La fel, poate că se scriu prea multe cărţi. Prea mulţi se vor scriitori, prea mulţi ard de nerăbdare să-şi publice memoriile, prea mulţi cred că tot ce-au făcut, mîncat, visat ei e de o importanţă vitală pentru omenire. Şi sînt încurajaţi, pentru că editurile s-au transformat în nişte business-uri (că, dacă spunem „afaceri“, nu dă bine pe capital.ro) ca oricare altele care trebuie să-şi tot mărească profitul. Dacă editurile ar fi mai selective, dacă ar publica mult mai puţine titluri şi i-ar lăsa pe veleitari să umple spaţiul virtual pe speze proprii, dacă n-ar mai traduce pe bandă orice, dacă n-ar mai folosi traducători care n-au habar nici de limba din care traduc, nici de cea în care traduc, poate nu ar mai avea atîtea probleme cu difuzarea – pentru că ar avea mai puţin de difuzat – şi nu ar mai chema scriitorii la chermeze mondene ca să-şi vîndă „marfa“.
Nu altceva se întîmplă în ştiinţă. Toată nebunia asta cu evaluarea şi ierarhizarea revistelor ştiinţifice, a cercetătorilor, a universităţilor şi institutelor e, cred eu, şi urmarea inflaţiei de cercetători. Prea mulţi semeni ai noştri vor, şi nu toţi pot, să fie cercetători, iar societatea nu-şi permite să-i susţină – prin salarii şi fonduri de cercetare – pe toţi. Dar cum despre planificare, vorba bancului, nici nu mai poate fi vorba, ne ascundem după deget şi ierarhizăm la nesfîrşit. Nimeni nu iese din sistem, e loc pentru toată lumea, dar unii ar trebui să ia mai puţini bani. Oare cît va trece pînă se vor închide şi universităţile proaste, precum ziarele?