Citarea și infracțiunea de plagiat

Citarea este o reproducere a ideii, opiniei, descoperirii unei alte persoane, cu scopul de a indica o referință generală sau particulară. Actul referinţei trebuie să aibă întotdeauna un scop bine definit şi care poate fi sistematizat prin diferitele mijloace puse la dispoziţie de aparatul critic al operei științifice (lucrare, carte, masterat, doctorat, tratat).

Abia în deceniul nouă al secolului trecut, odată cu necesitatea separării domeniale a operelor științifice de narațiunile libere, universităţile americane au început să publice ghiduri ale citării, reguli şi definiţii extrem de utile pentru student, dar în aceeaşi măsură valabile şi pentru autorul profesionist de opere cu caracter științific (tehnic, juridic, medical, umanistic), care se lasă uneori furat de coerența ideilor sau de imperfecțiunea memoriei. Normele americane sunt simple, clare și de aceea au devenit universale. Sunt sprijinite de The World Intellectual Property Organization (WIPO) și respectate de oricare academie, universitate, editură.

Forme principale de referință

Citatul rămâne şi astăzi un instrument indispensabil cercetării profesioniste şi produsului final, opera științifică/profesională/profesionistă. Cele trei forme principale ale referinţei sunt:

1. Citatul. Este un pasaj semnificativ extras întocmai dintr-un izvor, text sau operă scrisă şi marcat între ghilimele, cu specificarea expresă în nota de subsol a originii sau a autorului, titlului lucrării, ediţiei, anului şi a paginii la care se găseşte pasajul citat. Ghilimelele sunt elemente ale punctuaţiei (limbii române), prin care se marchează grafic cuvântul sau partea de text preluată de la o sursă sau de la alt autor, motiv pentru care se mai numesc şi „semne ale citării“. Folosirea lor pentru a încadra citatul este obligatorie.

2. Citatul continuu este o formă de reproducere în care referirile au o dezvoltare mai largă (paragraf, pagină/i), autorul făcând o prezentare extinsă a unei idei sau a unui comentariu al altui autor (izvor/sursă), punând între ghilimele de fiecare dată părţile alese, dar cu aplicarea unei singure note de subsol, la sfârşitul paragrafului. Toate citatele se referă la aceeaşi idee, exprimă informaţii valoroase aflate pe aceeași pagină, din același text sau autor, iar citatul continuu îl ajută pe cel care folosește referința să nu reproducă întreaga pagină sau să umple notele de subsol cu indicativul Ibidem.

3. Trimiterea este o referire cu caracter general la un izvor, text sau operă distinctă fără a cita părţi ale acestuia/acesteia, sensul trimiterii fiind acela de a indica sursa unei idei sau de a invita cititorul să lectureze un pasaj întreg, un număr de pagini sau un capitol, care expune ideea respectivă pe larg; atunci când sursa este foarte specializată, tematică sau aplicată (cum este cazul unei descoperiri), trimiterea se poate referi la o carte întreagă. Aceste date pot fi înscrise în text, eventual între paranteze, sau ca notă de subsol, cu precizarea obligatorie a autorului, titlului, ediției, localității, anului.

Rolul elementelor de referință

Unul dintre scopurile aparatului referenţial, materializat în note de subsol, de sfârşit de capitol sau de lucrare, este acela de a defini cu exactitate raportul între descoperirea, ideea sau opinia originală, aparţinând unui autor precis – cu identitate fizică, profesională şi auctorială identificabilă – şi importul tuturor acestor calităţi de la o persoană (autor citat) către o altă persoană (autor care citează). Oricare text este proprietatea unui autor individual sau colectiv cu identitate, care are dreptul de a dispune de acea proprietate, fiind creația lui (descoperirea, formularea, interpretarea, contradicția, opinia). În mod direct, citatul stabileşte autoritatea informaţiei: autorul, valoarea, semnificaţia. În mod indirect, citatul rezolvă problema delicată şi infracţională a plagiatului.

De la „negustor de sclavi furați“ la însușire de text

Plagiatul este un furt, este un act de însuşire a unui bun străin. Plagiarius însemna, în latină, răpitor de copii sau negustor de sclavi furaţi, fiind înscris de romani în aceeaşi categorie cu hoţii de cai. În ţările civilizate, plagiatul este sancţionat prin lege ca furt, asemeni furtului din buzunare, din genți, din magazine etc., și ca furt calificat atunci când este vorba de opera care se înscrie în patrimoniul cultural al unei naţiuni. În principal, se referă la însuşirea unui text aparţinând unui alt autor.

Totodată, în legislaţia ţărilor cu un regim avansat în protejarea valorilor, există şi conceptul de „furt intelectual“, care merge mai departe şi sancţionează furtul ideilor. Ghidul Universităţii Harvard este explicit:

Plagiatul este însuşirea de către o persoană a unei informaţii publice, a unor idei (furt intelectual) sau cuvinte fără a aduce la cunoştinţa publică sursa acestora, actul în sine constituindu-se totodată în acţiunile de a minţi, de a înşela şi de a fura (furt calificat).

articolul integral, la sursa: cotidianul.ro 

scrisă de Alex Mihai Stoenescu