- Fragment -
La doisprezece ani după ce fugise cu Rayiha la Istanbul, într‑o seară
destul de întunecoasă din luna martie a anului 1994, pe când vindea
bragă, Mevlut era să dea peste un coş coborât repede, dar fără zgomot de
undeva de sus, de la etaj :— Bragă, bragă pentru două persoane ! i‑a strigat o vocede copil.
Coşul coborâse în faţa lui, pe întuneric, aidoma unui înger din cer. Poate că fusese atât de năucit pentru că obiceiul istanbulezilor de a coborî cu sfoara coşuri pe ferestre şi de a‑şi face astfel cumpărăturile de la vânzătorii care treceau pe stradă fusese deja dat uitării. Şi‑a adus aminte de vremurile de altădată, când vindea iaurt şi bragă alături de tatăl său, în anii de gimnaziu, cu douăzeci şi cinci de ani în urmă. A turnat în vasul emailat aflat în coşul de nuiele mai multă bragă decât îi ceruseră copiii care‑l strigaseră de sus – nu două pahare, ci aproape un litru întreg – şi s‑a simţit bine, de parcă ar fi atins un înger. Uneori, în ultimii ani, Mevlut era preocupat, în gândurile şi reveriile sale, de probleme legate de credinţă.
Ajunşi în acest punct, am să le dezvălui neîntârziat cititorilor mei, aşa încât istoria aceasta, care abundă, de fapt, în întâmplări ciudate, să nu fie socotită cu totul ciudată, şi în primul rând cititorilor străini, care nu ştiu ce este braga, dar şi cititorilor turci din generaţia următoare, care presupun că o vor da, din păcate, uitării în următorii douăzeci‑treizeci de ani, că băutura aceasta produsă prin fermentarea meiului, vâscoasă, cu iz plăcut, de un galben-închis şi uşor alcoolizată este o băutură asiatică tradiţională.
În Istanbulul de altădată, pe vremea otomanilor, braga era comercializată iarna, în prăvălii, căci se acreşte şi se strică repede la căldură. În anul 1923, când a fost întemeiată Republica, bragageriile din Istanbul fuseseră de mult închise, ca urmare a apariţiei berăriilor nemţeşti. Vânzătorii de felul lui Mevlut, care vindeau această băutură tradiţională pe străzi, n‑au dispărut însă defel. După anii 1950, braga a rămas afacerea exclusivă a vânzătorilor ambulanţi, care păşeau, în serile de iarnă, pe străzile sărmane şi neîngrijite, pavate cu piatră cubică, strigând din răsputeri „braaagăăă !“ şi care ne aduceau astfel aminte de secolele trecute, de frumoasele zile de altădată.
Mevlut a simţit nerăbdarea copiilor aflaţi la fereastra de la etajul al cincilea al clădirii, aşa încât a băgat în buzunar bancnota din coş şi a lăsat restul, sub formă de mărunţiş, lângă vasul emailat. A tras uşor coşul în jos şi apoi i‑a dat drumul, la fel ca pe vremea când vindea diverse alte lucruri pe străzi, în copilărie, alături de tatăl său, făcându‑le astfel semn celor de sus. Coşul de nuiele s‑a ridicat cât ai clipi din ochi. Se bâţâia în stânga şi‑n dreapta, împins de vântul rece, se izbea de pervazurile şi de streşinile de la etajele inferioare ale clădirii şi‑i punea la grea încercare pe copiii care trăgeau de sfoară în sus.
Odată ajuns la etajul al cincilea, coşul a părut să încremenească o clipă în aer, aidoma unui pescăruş fericit care şi‑a aflat vântul prielnic. Apoi, când s‑a făcut deodată nevăzut în întuneric, asemenea unui lucru interzis şi misterios, Mevlut şi‑a căutat de drum.
— Braaagăăă ! a strigat el către strada pe jumătate cufundată în întuneric… Braaagăăă buuunăăă !
Comerţul cu coşul era o practică de pe vremuri, când blocurile nu aveau ascensoare, sonerii şi mecanisme de deschidere automată, iar la Istanbul se construiau arareori clădiri mai înalte de cinci‑şase etaje. În 1969, în primele zile în care Mevlut începuse să vândă pe străzi alături de tatăl său, casnicele care doreau să cumpere, de‑a lungul unei zile, nu doar bragă, ci şi iaurt, ba chiar să facă alte târguieli cu ajutorul băieţilor de prăvălie din băcănii şi cărora nu le plăcea să coboare în stradă obişnuiau să atârne în partea de jos a coşului pe care‑l lăsau să spânzure deasupra trotuarului şi câte un clopoţel, aşa încât să le poată da de veste, din locuinţele lor neînzestrate cu telefoane, băcanilor ori vânzătorilor stradali că aveau un muşteriu în partea de sus a imobilului. Vânzătorii ambulanţi scuturau apoi clopoţelul odată cu panerul, pentru a le înştiinţa că aşezaseră cum se cuvine iaurtul sau braga în coş. Lui Mevlut îi făcea întotdeauna plăcere să se uite la coşurile acelea în timp ce erau trase în sus : unele dintre ele se clătinau în stânga şi în dreapta, purtate de vânt, se izbeau de ramurile copacilor, de firele de electricitate şi de telefon, de sforile de rufe întinse între clădiri, iar clopoţelul atârnat de fundul lor scotea clinchete nespus de plăcute. Unii dintre clienţii statornici îşi puneau în panere caietele de datorii, iar Mevlut consemna în ele, înainte de a trage de sfoară, numărul de kilograme de iaurt pe care le furnizase în acea zi. Tatăl său, care nu ştia să scrie şi să citească şi care, înainte de a i se alătura fiul său, venit de la ţară, obişnuia să noteze în ele târguielile prin beţişoare (un beţişor, un kilogram, o jumătate de beţişor, o jumătate de kilogram), se uita plin de mândrie la acesta în vreme ce aşternea în caiete cifre, iar în cazul unora dintre clienţi făcea chiar mici însemnări (cu smântână ; luni – vineri).
Acestea erau însă amintiri din vremuri foarte îndepărtate. În cei douăzeci şi cinci de ani care trecuseră, Istanbulul se schimbase atât de mult, încât acele prime amintiri îi păreau acum lui Mevlut de domeniul basmului. Străzile, care erau aproape în întregime pavate cu piatră cubică pe vremea când ajunsese el pentru prima oară în oraş, erau acum asfaltate. Casele cu trei etaje, înconjurate de grădini, din care era alcătuită cea mai mare parte a oraşului fuseseră în marea lor majoritate demolate, iar în locul lor se ridicaseră blocuri înalte, ai căror locatari de la etajele superioare n‑ar fi avut cum să mai audă vocea vânzătorului ambulant care trecea pe stradă. Aparatele de radio fuseseră înlocuite cu televizoare, care erau în permanenţă deschise seara şi a căror zarvă acoperea vocea bragagiului. Oamenii tăcuţi şi înfrânţi de viaţă de pe străzi, înveşmântaţi în straie cenuşii, spălăcite, dispăruseră, iar locul lor fusese luat de gloate agitate şi pretenţioase. Mevlut nu remarcase imediat dimensiunea acelei schimbări, căci o trăia zi de zi câte puţin, şi nu se întristase deloc, aşa cum li se întâmplase altora, constatând că Istanbulul se metamorfoza. Îşi dorise însă dintotdeauna să ţină pasul cu schimbarea aceea uriaşă şi umblase mereu prin cartiere în care avea să fie bine primit şi îndrăgit.
Colecția Biblioteca Polirom
Seria de autor Orhan Pamuk
Orhan Pamuk
O ciudățenie a minții mele
Traducere din limba turcă și note de Luminița Munteanu
Scris de bookblog.ro