Editia aparuta la
editura Humanitas a volumului Mihai Eminescu: Versuri din manuscrise,
ingrijita de Ioana Bot și Cătălin Cioabă adună multe dintre acele
„crâmpeie închegate“, cum le numea Perpessicius, pe care acesta doar
le-a transcris și tipărit în mărunta literă a aparatului critic din
ediția de Opere, dar pe care le-a „uitat“ totuși acolo. Readunate cu
grijă și puse împreună, ele își regăsesc ceva din rostul lor inițial:
acela de a fi poezie.Multe, foarte multe dintre versurile eminesciene postume ne-au rămas până acum necunoscute. Și asta fiindcă, pentru editori, efortul uriaș de a pune în ordine complexitatea neobișnuită a manuscriselor lui Eminescu a fost mereu dublat de greutatea de a decide între ceea ce este provizoriu și definitiv. Dar provizoriul, la Eminescu, își are desăvârșirea sa, uneori la fel de exemplară ca a formei definitive. A venit vremea, poate, să ne dăm seama de acest lucru și să descoperim ceea trebuia odată și o dată descoperit: o altă față a poetului Eminescu, un „sunet secund“ al creației sale poetice, ce se face auzit, în chip indubitabil, în versurile lăsate până acum „în penumbra“ tiparului.
de D.S. HotNews.ro