Fantoma esperanto bântuie lumea

Image result for limba romanaCriza limbii române pare să fie, în primul rând, un corelativ al crizei statului național și al globalizării.

Ziua limbii române a fost sărbătorită luni. E îndeobște un prilej pentru a denunța greșelile de gramatică pe un ton de arțag profesoral și prea puțin un răgaz de reflecție. Totuși diagnosticul e corect: limba este maltrată pe scară largă și nu doar de politicieni ignari, dar și de figuri publice care au contribuit mult la evoluțiile pozitive din ultimele decenii. Oameni care au ocupat poziții de decizie în chestiuni de ordin cultural sau care afirmă ei înșiși ambiții scriitoricești se exprimă cu o uimitoare neglijență.

Dar nu vom înțelege niciodată amploarea problemei dacă o punem doar pe seama unei formații intelectuale precare. În realitate, greșesc copios oameni care vorbesc mai multe limbi străine, care au cariere onorabile în Vest sau care sunt validați într-un fel sau altul de o autoritate profesională. Avem la îndemână o mulțime de exemple, dar scopul nostru nu este să-i mustrăm pe autorii greșelilor, ci să înțelegem mai bine resorturile acestui fenomen.

Cauza e mai profundă și stă într-o deplasare de accent de pe valorile autohtone pe cele ”europene” sau globale. În subconștientul vorbitorului se produce o mutație de perspectivă care lasă norma locală pe un plan secundar. Discursul lui vizează universalul (globalul), norma transnațională, ceea ce provoacă o relaxare a gramaticii ”locale”. Din punctul său de vedere corectitudinea sau rigoarea expresiei în limba română sunt mai puțin importante. Trăim o epocă de ”esperanto” și, dacă acea limbă sintetică creată cu mai bine de un secol în urmă și-a pierdut fascinația revoluționară, spiritul ei continuă să bântuie lumea. Corectitudinea politică este ea însăși o formă de ”esperanto”, dacă nu cumva este chiar esența ei. Or, dacă limbile istorice închid în ele toate conflictele lumii, atunci se speră că neglijarea lor sau cel puțin tratarea lor superficială ar fi în beneficiul acestei deschideri către lumea visată a păcii globale.

Nu vom înțelege de ce un om relativ cultivat ignoră gramatica limbii române fără să admitem că este purtat, lalolaltă cu mulți alții, de acest spirit global menit să dis-loce oamenii din formele lor tradiționale de existență. Și mai există un aspect, corelativ, care vizează, de asemenea, despărțirea de conținuturile tradiționale bine codificate. Tânărul de azi e încurajat în școlile lumii să disprețuiască forma în beneficiul unei autenticități de sens și a ”originalității”. Școala nouă nu mai cultivă rigoarea formală, ci ”creativitatea”, care nu este din păcate, de multe ori, decât expresia precară a subiectivității amorfe. Arabescurile vechii retorici scolastice sunt înlocuite cu simple exclamații.

Se manifestă însă, cu siguranță, și resorturi sociologice tipice culturilor de periferie. Câtă vreme românii caută să obțină o validare profesională externă, întregul sistem de constrângeri al limbii ca sistem (școală severă, supraveghere editorială, prestigiu social asociat cu o înaltă performanță lingvistică) se relaxează. Cu alte cuvinte, nimeni nu mai dă doi bani pe orele de limba română dacă tinerii visează cu toții să plece în Vest și nu e de mirare că mulți dintre ei se exprimă cu mai multă precizie în engleză decât în română. Cu siguranță că ei ”știu” mai bine românește, dar vorbesc confuz și neglijent, complăcându-se într-un halou de indistincții. Engleza însă le oferă o structură mai fermă și o capacitate mai mare de distincții conceptuale.

E un efect al școlii de astăzi pe care îl ignoră de obicei chiar și cei care critică ”mutilarea ” limbii române. De fapt e un fenomen cu urmări mai profunde decât multiplicarea unor greșeli de gramatică.

Dacă exprimarea limpede și frumoasă în limba română nu mai este o valoare socială de prim rang,
atunci nimeni nu se mai străduiește. Tânărul caută să obțină un Certificat in Advanced English (CAE) care să-i permită să studieze într-o universitate anglo-saxonă și ia peste picior bacalaureatul de limba română. Realitatea paradoxală este că limba română este zdruncinată mai grav nu în stratul incult, popular, ci la nivelul cel mai înalt.

De aici se ivește perplexitatea unei elitei culturale din România care a mizat și mizează pe o frumoasă educație lingvistică românească, căutând în schimb să îmbine această înclinație (aparent neutră din punct de vedere politic) cu denunțarea naționalismului. E cu putință să perseverezi în detaliile și finețurile unui idiom național și ale unei culturi locale achiesând, totodată, la dispariția statului național? Răspunsul nu e ușor de dat. Constantin Noica, bunăoară, pe deplin conștient că ”năzuinţele de unificare ale oamenilor şi cerinţele de uniformizare ale lumii maşinilor” vor crea o mare presiune asupra culturilor provinciale, spera totuși ca o anumită excelență creatoare să salveze limba română de la pieire. Naționalismul său se justifica prin calitatea contribuției pe care ”rostirea românească” ar putea-o aduce culturii universale, dar el gândea într-o epocă în care Europa însăși părea legată intim de existența națiunilor sau, cu alte cuvinte, de ideea că universalul se întrupează în individual.

Astăzi vedem însă prea bine că Europa pare tot mai înclinată să denunțe realitățile istorice ca obstacole în calea progresului, ceea ce pune problema într-un context diferit. Iar întrebarea cea mai importantă este dacă, de acum înainte, cultivarea la nivel înalt a unei a limbi istorice va putea fi, cu adevărat, o sarcină nepolitică.

Data 01.09.2015
Autoare/Autor Horațiu Pepine 

sursa: dw.com