Cuvintele creează o lume


Ochii doamnei mele
Titlu: Ochii doamnei mele: o poveste despre viața amoroasă a lui Shakespeare
Autor:
Editura:
Anul aparitiei: 2015
Traducere:
Numar pagini: 292
ISBN: 978-973-689-885-3
 
„Toată treaba asta e teatru. Există undeva o realitate ce trebuie reprodusă și, cu cea mai cruntă ironie a lui Dumnezeu, ar putea fi înțeleasă doar printr-o joacă de-a teatrul, luând realitatea prin surprindere.”


Cuvintele creează o lume, iar cuvintele lui Anthony Burgess creează o lume în care cu greu distingi ficțiunea de realitate, firul speculativ al narațiunii fiind atât de bine urmat și încărcat de întâmplări încât la final de lectură ai crede mai degrabă că autorul a fost contemporanul marelui bard și chiar confidentul său.

Ochii doamnei mele: o poveste despre viața amoroasă a lui Shakespeare ar trebui să facă cinste mai mult decât o face deja cărților scrise de autorul Portocalei Mecanice, pentru că, deși nu se ridică la nivelul de șoc și groază al celei din urmă nu e cu nimic mai prejos din punct de vedere literar. Cu siguranță nu e la fel de memorabilă, dar romanul de față are un je ne sais quoi al lui care m-a făcut câteva zilele la rând să mă întreb ce-o mai face WS și cum îi mai merge ba cu sonetele, ba cu iubirile clandestine.

Cartea ne prezintă ascensiunea mânușarului din Stratford, devenit poet și actor ca mai apoi să se dedice dramaturgiei și într-un final să ajungă acționar al unei trupe de teatru. Dar lucrurile nu sunt atât de simple sau de lipsite de obstacole pentru că viața profesională nu face decât să urmeze mai degrabă traseul dictat de cea personală, de la căsătoria forțată cu o femeie pe care o lasă însărcinată, la prieteniile mai puțin platonice cu anumiți lorzi, la aventura mistuitoare pe care a avut-o cu prostituata Lucy Negro.

Pe lângă palpitațiile date de suișurile și coborâșurile rezultate din complicațiile amoroase, Burgess ilustrează cu talent și atenție alte evenimente din epocă, mai cu seamă intrigile ce se țes la curte și cât de ușor este să decazi din favorurile reginei, sfârșind inevitabil în ștreang, printr-o execuție publică.

Naratorul vorbește prin gura lui WS, fâcând din personaj unul detașat de evenimentele ce îl înconjoară și astfel asigurându-i un final mai puțin brutal și sângeros.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la roman e faptul că se abate și nu se abate de la canoanele unui roman istoric. Are prezente toate elementele care fac din el un roman de factură istorică, redând în detaliu manierismele acelei epoci, culoarea locală atît prin fapte cât și prin personaje, dar nu are parte de un limbaj prăfuit sau de o acțiune care se mișcă cu încetinitorul, ci din contra, intrigă și invită la descoperire.

Și că tot pomeneam de limbaj – una din fricile mele a fost că mă voi lovi de același limbaj inventat pe care l-am gustat în Portocala Mecanică și că am să-mi blestem zilele fiind prinsă într-o perioadă istorică lâncedă cu zăbrele din cuvinte menite să-ți testeze atenția și răbdarea de la un paragraf la altul. Dar n-a fost cazul. Cartea am parcurs-o destul de ușor, poate și pentru că mă așteptam la mai rău.

Iar la final vă las cu o concluzie care nu îmi aparține, dar în care cred cu tărie și anume că romanul de față îi face dreptate lui William Shakespeare pe care l-am redescoperit sub un alt chip și pe care îl recomand tuturor celor care văd în bard doar sonete și Romeo și Julieta.

Scris de  
sursa: bookblog.ro