Interviu: Viorica Răduţă: „Nu cred că proza trebuie să fie o naraţie mai explicită decât viaţa cea de toate zilele”

Viorica Răduţă a debutat cu poeme în SLAST, 1987, însoţite de prezentarea lui Mihai Coman. Debutează editorial cu volumul de versuri Patimi după mine, urmat de lipsă la psalmi în 2000, cu prefaţă de Cornel Ungureanu, apoi Al 13-lea Iov (2003), când amintirile corpuri subtile (2007), Viaţă de apă de uscat (2008), cam toţi murim (2010) şi Mama întreabă dacă stau până seara (2013). În 2002 apare un volum de eseuri despre autori români şi despre condiţia scriitorului în contemporaneitate, Graalul fără Graal. Cu Interpolări şi interpolări (2007) se continuă mai accentuat critica de tip comparativ şi e adăugată eseistica despre critici literari contemporani sau interferenţa film-literatură.

După prozele cu substanţă poetică accentuată, Înainte de exod (1998) şi Irozi (2001), autoarea publică romanul testimoniu Hidrapulper (2007) la Ideea Europeană, exact în momentul cel mai fierbinte al dezvăluirii de turnători (prezenţi în carte cu reclamaţii „autentice”). În exod, proză de familie, numit iniţial Eu somnul, apare la Cartea Românească în 2008. O altă proză, Mamamea moarte (2008), este publicată la Casa Cărţii de Ştiinţă. Romanul În două lumi (2013), Cartea Românească, ajunge în locul-nucleu de inspiraţie, un liceu ploieştean, „literatură subversivă”. În 2015 publică romanul Vremea Moroiului. O dorinţă mai veche, de a figura şi în literatura română un dictator, după câtă tortură a suportat neamul românesc de acum şi dintotdeuna, a fost, fie şi târziu, realizată într-o ficţiune, pentru care orice actualitate este pre-text (cu dublă semnificaţie). De aceea corespondenţele cu realitatea sunt extraliterare. Scriitoarea s-a bucurat, la un moment dat, şi de aprecierea unor profesionişti ca Gheorghe Grigurcu, Dan C. Mihăilescu, Cornel Ungureanu, Irina Petraş, Felix Nicolau, Sanda Cordoş, Dan Gulea, Gelu Negrea etc. A publicat critică literară, poezie şi proză în reviste literare, mai ales după 1989. Este membru al Filialei Proză, Bucureşti.

Stimată doamnă Viorica Răduţă, mă bucur înainte de toate că am în sfârşit prilejul să intervievez un ploieştean. De curând v-a apărut la Editura Cartea românească un nou roman, „Vremea moroiului”, din care „Ziarul de duminică” a publicat în avanpremieră câteva fragmente. Ce înseamnă acest roman în creaţia dvs. de până acum?

Ziarul de duminică a fost cel mai generos. Oricum, e un girant care impune prin ţinuta sa, de mult timp. Nu cred că la trecerea în format online a avut vreo problemă de rating. Dar, ca să răspund la întrebare, abordarea unei formule narative mai „palpabile” în romanul Vremea Moroiului înseamnă că nu mai am timp. De aşteptat. Şi că doresc să am cititori ca la romanul anterior, În două lumi, ancorat la cotidian. De data aceasta am accentuat naraţia pentru că asemenea cerinţă e la pas cu aşteptarea lectorilor, azi, chiar dacă, personal, nu am asemenea nevoinţă atroce. Şi recunosc, nu am abandonat lirismul, pentru că starea, senzaţiile şi ritmul, apropiate de oniric, să zicem, sunt captate tocmai prin metafora de dinaintea metaforei (anunţ pe această cale că nu e vorba de metaforă pură). În poemele în proză procedeul avea rolul unor ferestruici textuale, aici caut să prind cu desfăşurător (narativ) un interior anume, unde se îmbină văzutele şi nevăzutele dintr-un spaţiu şi un timp nesupuse logicii (de aici substanţa visului pare prezentă şi în cele mai cuminţi momente din cotidian). Ceea ce, încă, se mai cheamă lirism e doar procedeul de a face să izvorască stări, senzaţii de dedesubt, memorabile. A se vedea că Herta Muller dă o „naraţiune” statică ori cu ritm încetinit, dar ritm autentic tocmai prin trăirile scoase dintr-o „densitatea lirică”. Limitarea prozei doar la fracturi de cotidian, macerate fără cupolă care să se reflecte într-un „adânc asemene”, nu cred că este benefică. Ce ar rămâne din târgul de carte Gaudeamus, hidrapulper pe viu, dacă textele/hârtia n-ar fi „parcurse” de vizitatori/cititori? O „oală” (cum i se spunea în fabrică hidrapulper-ului), care ar toca… golul.

În multe dintre cărţile dvs., temele principale sunt moartea şi visul. De ce?

– Aş spune că moartea e un stop cadru permanentizat. O prezenţă strecurată la fiecare mişcare, eveniment, pas, mai ştearsă sau mai bine desenată, şi pe faţa şi pe „nefaţa” textelor mele. Una care stă de veghe la ceea ce numim noi respiraţie, ritm, viaţa identică textului, dacă îl ai înăuntru in nuce (scos sau nu vreodată la soare). M-am întâlnit cu moartea, dacă-mi permiteţi forţarea din enunţ, tocmai când am avut prima dată conştiinţa că sunt. Trecusem râul pe cele câteva pietre înalte spre Ceairul din Valea Sălciei, satulmeuşicopilăriamea, când am avut senzaţia că m-a muşcat ceva (rece) de călcâi. Atunci am fugit prima dată, de moarte (fiindcă ea trebuie să fi fost, nu!?), până la marginea pădurii, unde am obosit împreună. Ne-am aşezat ca două băbuţe, căzute în mintea copiilor, lângă aluni. Dar mi-am trăit... respiraţia pentru prima dată. Iar şarpele sau capul care muşcase din mine a intrat în vise cu insistenţă. Acolo scriam. Aşa s-au unit literele cu pânda lor, care e visul ori gândul de ziuă. Adică ceea ce dorim şi reuşim noi să scoatem din întuneric/subconştient la lumina pe care ţi-o aduce trăirea, senzaţia de a fi. Şi, pentru că scriitura mergea cot la cot cu propria respiraţie, deci şi cu visul, părea să nu aibă aşa de multă nevoie să fie şi... fizică. Vreau să spun că notam înăuntru şi asta semăna cu visul, nu cu naraţia clasică. Când am eliberat tumultul în Irozi, de pildă, care poate fi la fel de bine şi proză şi poezie şi teatru, nici nu am avut în vedere lectura, „ochiul din/afară”, deşi mi l-am dorit (of!) după apariţia cărţii. Aveam timp sau aşa credeam. Iarăşi, când s-a publicat În exod, cu acea lume care ţine (cu preţul propriei dispariţii) sacrul în somn, cercul său delimitat de dealuri, de fapt paradisul pierdut de naratoare/sora Învăţătoarei, a fost tot un gest egoist, de transpunere a scriiturii interioare. Una care mai mult ţinea de alt ritm, puteţi să-i ziceţi oniric, e tot o convenţie, mai apropiat, în ce mă priveşte, de cel interior, de subconştient, cum ar veni, decât se crede. Textul nu a fost primit şi privit cu empatie, dar am avut surprize bune târzii, de la tineri. Poate unele texte, ca şi visele, cu aerul lor de „confuz”, aşteaptă, în întunericul de fiecare zi să te arate mai adânc, fie şi cu riscuri. Volumul recent, Vremea Moroiului, s-a scris, ca şi Două lumi, la timpul nostru de tortură. Dar actualităţile, la fel ca hârtia din fabrica ceauşistă (din Hidrapulper), sunt tocate pentru a da o atemporalitate, altfel n-ar fi literatură, ci jurnal sau reportaj. Totuşi, moartea şi visele sunt, în viziunea mea, gemelare, doar că unele par ceva mai palpabile pentru noi fiindcă ni le... amintim, măcar pe porţiuni. De aceea am dispus proza Mamamea moarte în două părţi, una a morţii, cealaltă strict a viselor. Îşi corespund. Cum şi momentele diurne, cotidienele din alte proze, corespund la o lectură rapidă şi cam de sus cu cele pur onirice. Corespondenţa ar trebui să fie citită ca o respiraţie anume, ca ritm propriu, de text şi vieţuire, dacă nu cer prea mult. În Vremea Moroiului realismul magic sper să facă translaţia, şi de simboluri şi de realităţi, acolo unde le plasez, în arhetipal.

Aţi publicat poezie, roman, critică literară. Care este genul în care vă simţiţi cel mai bine? Într-un foarte elogios articol pe care vi-l dedica, Grigore Grigurcu scria că scrieţi foarte bine în câteştrei genurile şi sunteţi o surpriză deosebită...

– Mulţi contemporani scriu în două sau trei... genuri. Ceea ce ar consemna ochiul soacrei, în ceea ce mă priveşte, este că port poetul şi pe alte tarlale decât lirica. L-aş fi preferat pe Ochilă, poate zărea o poetică (nu un melanj), fie ea una dincolo de genuri şi specii, dar mai aproape de ritmul din vise ori din gândurile care au ordine, ca şi romanul de altfel, doar când intervine „logica”, corsetul, cerinţele genului, toate din afară, netrăite. Gheorghe Grigurcu, cel care m-a onorat şi cu un premiu (la Serile de la Brădiceni de anul trecut) pentru critica poeziei, a citit pentru prima dată un volum de poeme în 2013 (cauza târziului vine şi din vertijul arbitrar al circulaţiei cărţii), „Mama întreabă dacă stau până seara”. Şi mie mi-a plăcut volumul, dar în lectura lui Dan C. Mihăilescu (cel care a surprins şi „tiparul”, cu stop-cadrul de care vorbeam la începutul interviului şi care e pus în textură). Dar mi s-a mai întâmplat să mă tot descopere câte cineva la distanţe mari de timp (Mihai Coman, Cornel Ungureanu, Horia Gârbea, de pildă), care citea prima dată vreo cărţulie (dacă n-au uitat). Domnul Grigurcu înţeleg că nu uită. M-a bucurat ecoul la această carte, dar consider că s-a întâmplat să o „vadă” cine trebuie şi cum trebuie. Iar respiraţia/starea lirică a fost, cred, una apropiată de a cititorilor Gheorghe Grigurcu, Dan C. Mihăilescu sau Ion Pop, profesionişti foarte. Dacă scriu şi proză şi poezie (critica, mai ales cea de întâmpinare, nu cred că mă reprezintă decât pe afară) este pentru că am stări diferite. Una anume când scriu proză şi alta când nu pot opri poezia (sau ce vine, în şuvoi prin primele volume, ca un firicel de apă în cele recente, din aşa adâncime că nici nu mă întreabă dacă am cuvintele la mine). E adevărat, însă, că mă simt mai plină dacă scriu proză pentru că atunci afara şi înăuntrul fac o înţelegere, sunt într-un echilibru pentru care, la capătul celălalt, al receptării, trebuie tot... înţelegere, corespondenţă cu starea din momentul meu de expresie. Scriu în cele două „genuri”, proză şi poezie, alternativ, pentru că dorul e multiplu. Ca şi lectura. Din adolescenţă, între două cărţi de proză am infiltrat un volum de poeme. Doar filmul mi-a tulburat mişcarea dintre... genuri, dar literatura a primit totdeauna şi montajul de tip cinematografic „în casă”, poate şi pentru că înseamnă, dacă nu vorbim de kitsch, o altă apropiere de ritmul nostru lăuntric. Călăuzitor, tarkovskian. De fapt, în liceu mergeam la cinematograf în fiecare vineri după-amiază şi mi-a rămas damblaua, cu asupra de măsură, şi în facultate. Chiar şi după cozile de luni la „belete” pentru toată săptămâna, de mă căuta Magda (Dinescu) să-mi spună că se face prezenţa la seminarii. După ce am aflat, dintr-o carte a lui Florian Potra, că eram printre cei trei spectatori la cinematecă (când rula Insula) am ştiut că filmul proiecta, ca şi visul, imagini într-un anume ritm (în Insula, de pildă, există aceeaşi lentoare a decupajelor ca în proza Hertei Muller). Ei, atunci aveam şi timpul şi timpurile înainte, nu în urmă, ca acum.

Primul dvs. roman, apărut în 2007 la Editura Ideea europeană, se chema „Hidrapulper” şi era o metaformă terifiantă. De ce aţi ales să debutaţi în proză cu o asemenea carte?

Hidrapulper poate fi luat şi ca primul meu roman, nu sunt împotrivă. Dumnealui a venit într-o vară, cam prin 2005, când mi-am dat seama, discutând cu o prietenă, că refuzasem atâta timp să (-mi) vorbesc despre experienţa de 10 ani (ca timpul copilărie mele, Doamne!) dintr-o fabrică de cartoane. Chiar dacă fraza e mai grea şi naraţia dispusă pe cercuri aproape concentrice, materialul a ţâşnit deodată pe mai multe falii, una cronicărească (şi în expresie), a comunismului, cu teroarea reclamaţiilor şi a pândei securiste, alta a luptei existenţiale, tot mai uniformizate în „oala”-lume care topea maculatura (a topit ea şi dosare cu skepsis la „rivoluţie”) ca să dea... tot mucava. Hidrapulper, expresia unui timp de tortură „trecut”, aduce omul şi hârtia la acelaşi compromis de vieţuire duplicitară, mărindu-şi circumferinţa chiar şi când personajul (reflector) pleacă din fabrică şi face naveta la o şcoală din Văleni, de fapt tot în cercul strâns al reclamaţiilor şi urmăririi. Hidrapulper îmi pare şi azi metafora testimonială a dictaturii trăite direct, cum directe sunt şi invaziile (din roman) de hârtie din orăşel, dar şi momentele existenţiale mecanizate, papetare, ca urmare a unui „proces tehnologic” de fabricare, chiar şi... fizică, a hârtiei/vieţii celei sinucigaşe. Lumea fabricii s-a terminat definitiv pentru mine după ce a fost scrisă.

Unii critici, de pildă Christian Crăciun, au afirmat că problema dvs. principală ar fi că nici tematic, nici stilistic nu vă încadraţi în generaţia căreia îi aparţineţi cronologic, optzecismul. Dumneavoastră cum vedeţi lucrurile?

– În privinţa optzecismului, chiar şi cel întârziat, da, Christian Crăciun, ca şi Cornel Ungureanu, are dreptate. Nu mă încadrez. Mai ales că unii sunt deja clasicizaţi, alţii, canonici, de! Ca să-l parafrazez pe Kavafis, m-am „închis în afara lumii” (în care ar trebui sau ar fi trebuit să fiu, literar). Nu pentru că n-aş fi scris, dar poezia mergea cu chin, şi la reviste, iar vreun fragment de proză prezentat se ştampila drept prea „straniu”; cenacluri n-am frecventat. Totuşi, îmi plac energia şi lărgirea de spaţiu literar de acum a optzeciştilor, dar citesc în egală măsură poezie, proză, critică sau eseu de scriitori tineri şi foarte tineri. Nu mă interesează cărei generaţii îi aparţin Miruna Vlada, Dan Sociu, Ioan Es. Pop, Nora Iuga sau Ştefan Baghiu, ca să dau exemple doar la poezie, de pildă. Aşa că nu mă încadrez nici măcar în preferinţele de lectură. Ceea ce îmi displace este gruparea unora şi altora, cu rezultate anapoda în receptarea şi promovarea cărţilor. De asta mă întreb ca sătenii din basm dacă avea Ghiuro cap sau n-avea. Căciula ar fi literatura. Dar capul?

Un roman al Ploieştilor (fireşte, nu numai) pare a fi „În două lumi”. Este imaginea oraşului vremurilor de acum? Doar derizoriu şi tragic?

În două lumi e, cum bine a scris Dan Gulea, şi „un roman al Ploieştilor” de acum. Tranşat, însă, şi mutat într-o lume fără timp, în care se intră în intimitatea omului până la a-l desfiinţa, goli, a-l expune ca la muzeu sub ochiul de sticlă, metafora (din carte) înregistrării la rece a toate. Dar nu e singura lume din roman, cu spaţiul, timpul şi personajele actuale ale Ploieştiului. O alta ar fi Bagdatul (oraşul Rm-Sărat, tranşat şi în Mamamea moarte), cu lumea mamei, care include familia, în situaţia limită a pregătirii de moarte. Am observat că cititorii, mai ceva decât critica, chiar mai aplicat, au apreciat mult fie o parte a prozei, fie cealaltă, după cum se aronda la ea. În partea Ploieştiului din Două lumi, cu evenimentele dintr-un liceu, eşantion al unei lumi lipsite de intimitate pe măsură ce camerele de supraveghere îi inundă interioarele, reacţiile au fost, însă, duble. Una peste măsură de primitoare, alta de respingere. La ultima s-ar încadra lectorii care s-au regăsit, la rădăcină, în personaje îndrăcite sau deformate de putere ori viciu, greu de convins că literatura pur şi simplu se inspiră din realitatea cea mai... reală. A doua a fost compusă fie din foşti elevi, pe care i-am descoperit cu surpriză, plăcută, având apetit de lectură vie, fie dintre colegi, care m-au impresionat pur şi simplu prin situaţia lor de lectură. Că, ştiţi, cartea devenise, vorba unei profesoare, subversivă (se citea chiar pe sub bănci). Aş da două exemple, fatalitate, de limită a receptării. Mai întâi prin Camelia Dănescu, profesoara de franceză aflată pe patul de moarte, care făcea la roman, cu eforturi fizice incredibile, note de lectură ca la clasă, profesioniste, după ce aşteptase să apară romanul ca să poată „pleca”. Al doilea coleg de liceu, domnul de istorie Vasile, cu care discutam, de exemplu, cum e cu al doilea sau al treilea volum din Orbitor în pauza mare, mi-a dăruit un mic „testament”. M-am trezit cu un telefon (şi nu obişnuia) de la dumnealui că trebuie să plece la spital. Şi nu mă mai întorc, mi-a zis. Citise cartea de două ori. Îi plăcuse aşa de mult că voia să ştiu asta înainte... Mi-am amintit atunci că moartea îl prindea la fiecare semafor din oraş sau aşa zicea, dar numai după telefon toate morţile l-au strâns la piept şi a tăcut. Dacă dintre critici nu s-au găsit aşa cititori, eu tot rămân impresionată de aceste momente de înţelegere şi dăruire ultimativă.

S-a mai spus despre dvs. că sunteţi scriitoarea care vrea să fugă de canoanele formulelor consacrate. Cât este de adevărat?

– „Formulele”, chiar şi cele textuale, expiră exact în momentul când triumfă. De acolo începe coborâşul, iar încetinirea lor cu alte opere nu le mai întoarce înapoi. E de datoria artistului să-şi ia bolovanul propriu şi să urce singur, oricare ar fi rezultatul. Chiar dacă orizontul de aşteptare e letargic, ca şi critica literară. Vizionarismul pare mai rar. Şi de partea făcătoare, şi de cealaltă, a receptării, dar merită încercarea. De obicei, încadrarea într-o mişcare, curent, generaţie, formulă de scriitură e mai uşor de pipăit decât una voit în/afară, oricum uşor monstruoasă, cel puţin la început. Dar există în compoziţia genetică a fiecăruia (îi mai zic şi pământul din care vine) elemente care îl împing fie pe un drum mai bătătorit, fie pe unul nou (poate fi doar o cărăruie, o fundătură sau calea; timpul e cel care parafează, şi el cu întreruperi, căutarea). Da, am încercat să scap de la început de corsetele cunoscute. Un exemplu rămâne Irozi. Cu ocazia celui de-al doilea volum de versuri Cornel Ungureanu a scris despre o „forţă a risipirii” şi m-am întrebat dacă nu semnalează şi nevoia lectorului de o mai explicită ordine. Am încercat la mai multe volume de versuri, de pildă, să construiesc, să pun o logică strânsă în ansamblu. S-a văzut abia la Mama întreabă… Prin urmare, corsetul ţine de istorie, nu ştiu dacă nu ar strânge prea mult… corpul/textul/volumul. Nu cred în formule impuse. Cum nu cred nici că proza trebuie să fie o naraţie mai explicită decât viaţa cea de toate... zilele. Poate fi şi de toate nopţile. Sincretismul artelor, multiplul păgân, de fapt, mi se pare o soluţie.

Multe dintre personajele romanelor dvs. sunt singure, n-au viitor, trăiesc într-o lume dezumanizată, sub o continuă supraveghere, li se anihilează pesonalitatea. De ce nu există în acest univers nicio speranţă?

– Mă întrebaţi despre fundătura existenţială a lumilor mele ficţionale „fără speranţă”. Cred că, de nu m-aş gândi la drobul de sare de azi, critica literară, cam înstrăinată de gustul/spiritul... critic, aş spune că răspunsul e chiar în întrebarea dumneavoastră. Da, multe personaje „sunt singure, n-au viitor, trăiesc într-o lume dezumanizată, sub o continuă supraveghere, li se anihilează personalitatea” şi asta e adevărata tortură din zil(nic)ele noastre. Fundătura a fost simţită în comunism, din ea nu s-a ieşit decât cu sânge. Mă tem şi pentru vremurile noi (în ciuda libertăţilor câştigate) că ne pun în faţa unui zid. Mai scriem noi pe el, dar toate par, şi cu ele noi înşine, doar graffiti. Am înţeles cum se construiesc dictaturile, după experienţa dinainte de ’89, şi orice semn, mai ales acolo unde apar lăudătorii puterii (oricărei puteri), e un zid, prin care ne trecem sufletul cu viaţa noastră crăpată în el. Şi confiscată. Vremea Moroiului duce elemente din realitate într-o astfel de fundătură, ficţională, desigur, dar de gândit şi la... purtător/cititor. Nu scrie pe carte cuvântul registratură, ci roman, de aceea lumea dintre coperte rămâne mai întâi o proiecţie, apoi un semnal de alarmă la vremuri şi oameni supuse înstrăinării, zeuşorului amestec, conştiinţei împăiate, argonauticei aduse de postaci, de executanţii puterii etc. Plus senzaţia că un gust critic „excomunicat” duce şi viaţa şi textul literar în capcane/perspective (exegetice) strâmbe. Alte glasuri, alte fundături.

Foarte bine primit a fost volumul dvs. de versuri „Mama întreabă dacă stau până seara”, o carte memorabilă. Şi în acesta aş putea spune că nu lipsesc temele amintite – visul şi moartea. Veţi continua să mai publicaţi versuri?

– În ce priveşte volumul de versuri Mama întreabă dacă stau până seara, cel mai bine primit de critică (Gheorghe Grigurcu, Dan C. Mihăilescu, Ion Pop în „cuvântul” de la Gaudeamus ş. a.), nu e şi ultimul scris. Am deja de peste un an un volum de poeme, la care mai am de tras o rindea; să văd unde pot să-l public. Nu mai spun că următorul prinde şi el glas. Aşa e cu poezia, nu pot ajunge la un... consens. Vine ca hoaţa. Altădată punea chiar mâna pe pix, acum poartă nostalgia vechii senzualităţi a scrisului pe hârtie şi tastează cum şi ce mai poate din respiraţie-inspiraţie. Fără „ştiinţa” autorului, mai mult cu subconştientul lui, care poate fi şi „visul” (de la care am plecat „în” acest interviu).

Autor: Stelian Turlea  
sursa: zf.ro