Ion Heliade-Rădulescu, născut pe 6 ianuarie 1802 la Târgovişte, a
fost un filolog desăvârșit: poet, prozator, traducător, îndrumător
literar şi animator cultural. Tatăl, Ilie Rădulescu, a fost căpitan de
poteră, apoi a slujit o vreme ca polcovnic în armata rusească, dobândind
şi o oarecare avere: o moşie în judeţul Ialomiţa şi o casă în
Bucureşti. Mama, Eufrosina (născută Danielopol), era dintr-o familie de
negustori greci sau aromâni stabiliţi în Bucureşti. Heliade-Rădulescu
şi-a început instrucţia în greceşte, cu un dascăl Alexe şi abia la 10
ani învaţă să citească româneşte pe o carte cu slove chirilice. La moşie
citeşte Alexandria, numeroase legende religioase şi populara carte a
lui I. Barac, ”Istorie despre Arghir cel frumos” şi ”Elena cea frumoasă
şi pustiită crăiasă”. Studiile greceşti şi le-a continuat la Bucureşti
apoi, din 1814, la Academia Domnească de la Schitu Măgureanu. Aici, prin
dascălul grec Constantin Vardalah, Heliade-Rădulescu capătă primele
noţiuni de filosofie iluministă şi cunoaşte scrierile lui Voltaire,
Rousseau, Montesquieu, Condillac, Destutt de Tracy. Retorica şi poetica
le învaţă după Boileau, La Harpe, Marmontel şi Hugh Blair. Din şcoala
grecească i-a rămas şi numele Eliad sau Eliade (după prenumele grecizat
al tatălui), cu care a semnat multă vreme.
În 1818 se mută la şcoala românească de la „Sf. Sava”, de curând
înfiinţată de Gheorghe Lazăr. La numai 18 ani, predă, alături de Lazăr,
aritmetica şi geometria, iar după retragerea acestuia devine
conducătorul şcolii, având printre elevi pe Stanciu Căpăţâneanu, Grigore
Pleşoianu, N. Ruset, mai târziu şi pe viitorii săi adversari: Cezar
Bolliac şi Ion Ghica. A predat timp de 6 ani lecţii de matematică, de
gramatică românească, cunoştinţe de filosofie şi retorică. Chemat de
Dinicu Golescu, participă, alături de Stanciu Căpăţineanu, la
întemeierea Societăţii Literare (1827), ale cărei statute, redactate de
el, cuprindeau, ca principale obiective, transformarea şcolii de la „Sf.
Sava” în colegiu, crearea de şcoli primare săteşti, editarea unor ziare
în limba română, încurajarea traducerilor din literatura universală,
fondarea unui teatru naţional, reforme sociale antifeudale.
La 1828 tipăreşte la Sibiu ”Gramatica românească”, prelucrată după un
model francez; în anul următor scoate „Curierul românesc”, primul ziar
apărut în Ţara Românească. Odată cu achiziţionarea unei tipografii,
începe o bogată activitate editorială, în care traducerile au
întâietate. Cu rare excepţii, scriitorii afirmaţi în această perioadă au
debutat sau şi-au publicat principalele opere în „Tipografia lui
Eliad”. Printre ei se află Grigore Alexandrescu (rudă cu soţia lui
Heliade-Rădulescu, Maria Alexandrescu), prieten apropiat până la
izbucnirea unui conflict care i-a despărţit pentru totdeauna. În 1833,
împreună cu I. Câmpineanu şi Costache Aristia, fondează Societatea
Filarmonică şi în curând preia conducerea Şcolii de literatură,
declamaţiune şi muzică vocală, contribuind efectiv la unele
reprezentaţii teatrale în limba română. În sprijinul teatrului românesc a
editat şi „Gazeta Teatrului Naţional” (1835-1836). Divergenţele
politice şi personale, polemicile în jurul limbii literare au dezbinat
conducerea societăţii, au grăbit destrămarea ei şi au accentuat
adversitatea dintre Heliade-Rădulescu şi ceilalţi reprezentanţi ai
mişcării naţionale de înnoire politică şi culturală.
În aceeaşi perioadă îşi continuă activitatea de editor şi traducător.
Îi apare primul volum de versuri originale: Culegere din scrierile lui
I. Eliad de proze şi de poezie (1836). În publicaţiile sale, „Curierul
românesc”, „Muzeu naţional” (1836), „Curier de ambe sexe” (1837),
„Almanah literar pe anul 1839”, semnează versuri originale şi traduceri,
articole de teorie şi critică literară, numeroase intervenţii în
dezbaterile privitoare la limba română. După modelul lui Aime Martin,
lansează proiectul unei „Biblioteci universale” prin care urmărea
traducerea şi editarea sistematică a principalelor opere filosofice,
literare şi istorice din Antichitate până în epoca modernă. Între 1843
şi 1848 este director al Arhivei Ţării Româneşti. În preajma
evenimentelor de la 1848 se alătură comitetului revoluţionar, participă
direct la toate acţiunile (Proclamaţia de la Izlaz este, în cea mai mare
parte, redactată de el), e ales ministru în Guvernul Provizoriu, apoi
membru al Locotenentei Domneşti împreună cu Nicolae Golescu şi Christian
Tell. Adept al acţiunilor moderate, în opoziţie cu aripa radicală a
revoluţionarilor, s-a pronunţat împotriva împroprietăririi clăcaşilor,
pentru o înţelegere cu Turcia şi pentru o desprindere totală de sub
protectoratul Rusiei. După înfrângerea revoluţiei pleacă în exil la
Paris, apoi se stabileşte în insula Chios, împreună cu familia, şi, în
ultimii ani, din nou la Paris.
În anii exilului (1848-1858) publică intens articole şi broşuri
politice în română şi în franceză, prezentând opiniei publice din
străinătate, dintr-o perspectivă subiectivă, deseori deformatoare,
evenimentele de la 1848, dar atrăgând totodată atenţia puterilor
europene asupra Ţărilor Române. Iritarea împotriva unor tovarăşi de exil
(Ion Ghica, C.A. Rosetti, Cezar Bolliac), manifestările de grandomanie
sunt agravate de treptata lui izolare şi de pierderea influenţei
politice. Întors defintiv în ţară, în 1859, după o călătorie la Londra
şi Paris, încearcă să reintre în viaţa politică. Scoate din nou, pentru
scurt timp, „Curierul românesc” (acum „Curierul român”, 1859), urmat de
un jurnal politic şi literar, „Proprietarul român” (1860), este chiar
ales deputat de Muscel în 1864, dar politiceşte devenise o figură
anacronică, depăşit de evoluţia evenimentelor, uitat de aproape toţi
foştii susţinători sau discipoli. Nici bogata activitate publicistică
(în 1868 începe şi reeditarea întregii sale opere poetice – Curs întreg
de poezie generală, în patru volume), nici alegerea ca preşedinte de
onoare al Societăţii Academice Române în 1867 (de unde a şi demisionat,
de altfel, în urma respingerii proiectelor sale ortografice) nu i-au
putut reface influența asupra contemporanilor. A trecut la cele veșnice
pe 27 aprilie 1872 la Bucureşti.sursa