„Mutaţia nu va fi mentală, ci genetică”. (Michel Houellebecq)
După trei volume de poezii de inspiraţie şi, în parte, chiar formă baudelaireană, o scurtă, dar elocventă incursiune în viaţa şi opera lui Lovecraft şi un roman (tot scurt), cu succes de critică, Michel Houellebecq publică simultan, în 1998, volumul de eseuri literare Interventions şi romanul Particulele elementare. Textele critice subliniază, desigur, nevoia lui Houellebecq de a fi luat în serios ca autor de literatură. În schimb, romanul urmăreşte, înainte de orice, un obiectiv pragmatic: Houellebecq vrea să facă bani. Nu atât celebritatea, cât averea îl motivează[1]. Acest lucru îi reuşeşte. Particulele elementare devine un best seller internaţional, fiind tradus în peste 20 de limbi. Succesul nu a fost însă unul facil. Houellebecq a refuzat să mizeze pe instrumentalizarea discursului său, aderența la comercial, sesizabilă în cărțile sale, fiind doar o tehnică discursivă de provocare a criticilor. Strategia a fost, dimpotrivă, aceea de a lovi cu putere în resorturile tot mai fragile ale omului occidental. Povestirile sale nu sunt plăcute. Houellebecq este unul dintre cei mai deprimanţi scriitori. Totuşi, succesul a venit şi el are valoare de simptom. Dacă un astfel de scriitor vinde în numeroase ţări milioane de exemplare ale cărţilor sale, aceasta are probabil legătură cu preferinţe intime, pe care nu le regăsim la oameni în calitatea lor de consumatori, ci în calitatea lor umană. Atunci când cercetăm efectele comunicării, ar trebui de aceea să ne gândim dacă nu cumva arta este un teren cu adevărat productiv şi dacă nu putem afla ce gândesc cei care tac şi se conformează, de frica sistemului, ascultându-i pe cei care nu tac şi nu se conformează pentru că nu le este frică sau pentru că îşi înving frica.
După trei volume de poezii de inspiraţie şi, în parte, chiar formă baudelaireană, o scurtă, dar elocventă incursiune în viaţa şi opera lui Lovecraft şi un roman (tot scurt), cu succes de critică, Michel Houellebecq publică simultan, în 1998, volumul de eseuri literare Interventions şi romanul Particulele elementare. Textele critice subliniază, desigur, nevoia lui Houellebecq de a fi luat în serios ca autor de literatură. În schimb, romanul urmăreşte, înainte de orice, un obiectiv pragmatic: Houellebecq vrea să facă bani. Nu atât celebritatea, cât averea îl motivează[1]. Acest lucru îi reuşeşte. Particulele elementare devine un best seller internaţional, fiind tradus în peste 20 de limbi. Succesul nu a fost însă unul facil. Houellebecq a refuzat să mizeze pe instrumentalizarea discursului său, aderența la comercial, sesizabilă în cărțile sale, fiind doar o tehnică discursivă de provocare a criticilor. Strategia a fost, dimpotrivă, aceea de a lovi cu putere în resorturile tot mai fragile ale omului occidental. Povestirile sale nu sunt plăcute. Houellebecq este unul dintre cei mai deprimanţi scriitori. Totuşi, succesul a venit şi el are valoare de simptom. Dacă un astfel de scriitor vinde în numeroase ţări milioane de exemplare ale cărţilor sale, aceasta are probabil legătură cu preferinţe intime, pe care nu le regăsim la oameni în calitatea lor de consumatori, ci în calitatea lor umană. Atunci când cercetăm efectele comunicării, ar trebui de aceea să ne gândim dacă nu cumva arta este un teren cu adevărat productiv şi dacă nu putem afla ce gândesc cei care tac şi se conformează, de frica sistemului, ascultându-i pe cei care nu tac şi nu se conformează pentru că nu le este frică sau pentru că îşi înving frica.
Un rezumat al istoriei
Particulele elementare este un
roman total. Criza de la 40 de ani, prin care trec profesorul de litere,
Bruno Clément, şi cercetătorul în ştiinţe exacte, Michel Djerzinski,
este, de fapt, criza unei generaţii (generaţia post-’68), a unei
civilizaţii (civilizaţia occidentală) şi chiar criza omenirii şi a
omului. Totul se întâmplă într-un fin de siècle (1998-2000), de mileniu şi de istorie[2]. Particulele elementare este o analiză a modernităţii din perspectiva propriei sale utopii.
Dacă înlăturăm Prologul şi Epilogul,
romanul este alcătuit din trei părţi. În prima parte, intitulată
„Regatul pierdut”, sunt prezentate cu precădere genealogia şi istoria
primei etape a vieţii (copilăria şi adolescenţa) personajelor
principale. Partea a doua („Momente ciudate”) relatează întâmplările
petrecute în viaţa lui Bruno şi a lui Michel în perioada 1 iulie 1998-31
decembrie 1999, cu încă vaste trimiteri la trecutul lor, în special la
perioada maturităţii. În partea a treia („Nemărginitul emoţional”),
sunt prezentate elemente edificatoare ale activităţii ştiinţifice şi ale
vieţii lui Michel până la moartea sa, în 2009. Trecerea de la o parte
la alta a romanului subliniază intrarea lui Michel într-o nouă etapă a
vieţii şi ea este, de fiecare dată, marcată de moartea unei persoane.
Sfârşitul adolescenţei este marcat de moartea bunicii, care-l crescuse
pe Michel, iar sfârşitul crizei de la 40 de ani de moartea mamei. Tot la
sfârşitul celei de-a doua părţi, Bruno se internează într-un azil
psihiatric şi, practic, îşi încheie cariera de personaj al romanului.
De asemenea, începutul celei de-a treia părţi începe cu moartea
Annabellei, prietena lui Michel, urmată de întoarcerea acestuia la
activitatea ştiinţifică.
Michel şi Bruno sunt fraţi vitregi, fii
ai Janinei Ceccaldi (Ceccaldi este numele real al mamei lui Michel
Houellebecq). Medic de profesie, Janine este implicată direct în
mişcările de eliberare sexuală din Occident. Adeptă a New Age,
la începutul anilor ’60 ea intră în comunităţile „bazate pe libertatea
sexuală şi pe consumul de droguri psihedelice” de la Esalen[3].
Aici îşi găseşte un guru, în persoana lui Francesco di Meola, al cărei
amant devine şi împreună cu care pleacă apoi în SUA. Janine are o viaţă
aventuroasă şi, din acest motiv, abandonează creşterea copiilor la
scurt timp după naşterea lor. Nici taţii nu sunt preocupaţi de creşterea
şi educarea copiilor, având cu totul alte aspiraţii şi interese şi
considerând, precum tatăl lui Bruno, că „îngrijirile agasante cerute de
creşterea unui copil erau puţin compatibile cu idealul lor de libertate”[4].
Tatăl lui Bruno este primul chirurg estetician din Franţa,
specialitatea sa fiind implantul de silicoane pentru mărirea sânilor.
Este atras de bani, de femei şi este aproape alcoolic. Tatăl lui Michel,
un foarte talentat, dar taciturn reporter de televiziune este tulburat
de naşterea fiului său, dar tot ce face pentru el este să-l ia de la
mamă, unde era complet ignorat (îl găseşte „într-o baltă de urină şi
excremente”[5]), şi să-l lase în creşterea bunicii. Ulterior, dispare în Tibet.
Comportamentul părinţilor celor doi
copii nu are, în sine, nimic bizar. El este în ton cu transformările
profunde ale moravurilor din a doua jumătate a secolului al XX-lea. „În
planul evoluţiei moravurilor, anul 1970 a fost marcat de o extindere
rapidă a consumului erotic, în ciuda intervenţiilor unei cenzuri încă
vigilente. Comedia muzicală Hair, menită să popularizeze
«eliberarea sexuală» din anii ’60 pentru uzul marelui public, cunoscu un
succes răsunător. Sânii goi s-au răspândit rapid pe plajele din Sud. În
câteva luni, la Paris, numărul de sex-shopuri crescu de la trei la
patruzeci şi cinci”[6].
Bruno este crescut de bunicii dinspre
mamă, iar Michel de bunica dinspre tată. Cei doi copii primesc o
educaţie mai degrabă tradiţională din partea bunicilor („Bunica era
catolică şi vota cu de Gaulle…”[7]),
fiind confruntaţi, în acelaşi timp, cu preocupările şi stilul de viaţă
libertin al părinţilor. Între viziunea bunicilor şi cea a părinţilor se
căscase o prăpastie, în care copiii nu au făcut decât să cadă.
Frecventând cursurile aceluiaşi liceu (la Meaux, unde a învăţat şi
Michel Houellebecq), Bruno şi Michel ajung să se cunoască şi să împartă,
până la un punct, un destin comun.
Bruno are, în cea mai mare parte, o
copilărie nefericită. Este obez şi timid, victima perfectă a băieţilor
din clasele mai mari, care-l bat şi-l umilesc în fel şi chip. El este
foarte atras de fete, dar nu reuşeşte să relaţioneze cu ele. Fetele
devin, fireşte, trofee ale băieţilor mai mari. În capitolul intitulat
„Animalul Omega”, Houellebecq prezintă lupta animalică pentru dominare
din internatul liceului de la Meaux ca fiind relevantă pentru întregul
sistem de diferenţiere socială[8].
Deşi singuratic, Michel reuşeşte să-şi câştige respectul celor din jur
(el are avantajul de a nu locui la internat). Încă din adolescenţă, se
însoţeşte cu o vecină, pe nume Annabelle, „o frumuseţe excepţională, o
frumuseţe depăşind cu mult obişnuita şi atrăgătoarea prospeţime a
adolescentelor, produce un efect supranatural şi totdeauna pare să
prevestească un destin tragic”[9]. Michel se arată totuşi incapabil s-o iubească[10].
Viaţa adultă este, pentru cei doi fraţi,
o încercare de a rezolva problemele apărute după o copilărie
complicată. Rezultatul pare lamentabil. Obţinerea plăcerii sexuale este
interesul dominant al lui Bruno („Obiectivul principal al vieţii lui
fusese unul sexual…”[11]).
Totuşi, experienţele sale sexuale şi afective nu sunt deloc ieşite din
comun. Cele mai multe dintre ele sunt ratate, inclusiv un mariaj, în
urma căruia are şi un copil. Frustrările îl conduc la acţiuni riscante
şi penibile. Bruno este dat afară din învăţământ (era profesor chiar la
liceul din Meaux, unde fusese umilit în copilărie) din cauza hărţuirii
sexuale a unei eleve. După o relativ scurtă internare într-o clinică
psihiatrică, primeşte un post la nivel administrativ. Criza de la 40 de
ani îl dă peste cap: „Purta haine de piele, îşi lăsase barbă. Ca să
arate că ştie ce-i viaţa, vorbea ca un personaj de roman poliţist de
mâna a doua; fuma trabuc, făcea body building”[12].
La rândul său, Michel se înstrăinează de Annabelle şi-şi dedică viaţa
activităţii ştiinţifice. Viaţa sa sentimentală este aproape inexistentă.
Singura fiinţă de care are grijă: un canar. Ajuns la 40 de ani, decide
să-şi ia un an sabatic. „Adevărul, în cazul lui, e că nu mai avea chef
de nimic; pur şi simplu nu mai vedea niciun motiv ca să continue”[13].
Între cei doi fraţi diferenţa este semnificativă: „În timp ce Michel
este tipul ştiinţificului asexuat, Bruno încarnează toţi demonii
eliberaţi prin revoluţia sexuală; el reprezintă sexualitatea fără
reproducere, în timp ce fratele său este inventatorul «replicării
perfecte» care deschide calea reproducerii fără sexualitate”[14].
În jurul vârstei de 40 de ani, totul pare a se precipita. Cei doi fraţi
devin mai apropiaţi, au lungi dialoguri private. Ei încearcă să-şi
explice condiţia în care se află şi să găsească soluţii. Într-un sejur
la Locul Schimbării – un camping „pătruns de idealurile libertare în
vogă la începutul anilor ’70”[15] – Bruno o cunoaşte pe Christiane, o femeie de 40 de ani, divorţată.[16]
Cei doi ajung să lege o relaţie, practică împreună turismul sexual,
frecventează localurile pentru cupluri şi fac sex în grup. În scurt timp
însă, Christiane rămâne înfirmă din cauza unui cancer osos şi se
sinucide. Epuizându-şi ultimele resurse de a lupta cu viaţa, Bruno se
internează într-o clinică psihiatrică. El nu mai părăseşte această
clinică decât pentru a-şi vedea, împreună cu fratele său, mama, aflată
pe moarte. După moartea mamei, cei doi fraţi nu se vor mai revedea
niciodată.
Reîntâlnindu-se întâmplător, după mulţi
ani, Michel şi Annabelle reiau relaţia lor, întreruptă în prima
tinereţe. Fericirea lor este scurtă, căci, îmbolnăvindu-se de cancer
ovarian (înainte de asta avortase un copil făcut cu Michel), Annabelle
se sinucide. Michel se întoarce la activitatea ştiinţifică (la un
centru de cercetare din Irlanda) şi, după ce pune bazele clonării unei
fiinţe sempiterne şi asexuate, dispare fără urmă, cel mai probabil
înghiţit de apele Oceanului Atlantic. Opera sa este făcută publică de
Frédéric Hubczejak, un tânăr cercetător cu vocaţie de propagandist.
Pentru a putea realiza, în laborator, clonele lui Djerzinski, Frédéric
Hubczejak îi atrage de partea sa pe reprezentanţii mişcării New Age.
În cele din urmă, obţine finanţarea proiectului de către UNESCO. În
numai 50 de ani, omenirea este înlocuită cu o comunitate de clone.
Potrivit naratorului din Particulele elementare,
în anii ’60 a avut loc mai mult decât o eliberare de sub constrângerile
tradiţionale ale moravurilor. Ceea ce s-a întâmplat este începutul
unei mutaţii culturale comparabile cu apariţia creştinismului sau a
raţionalismului cartesian şi a ştiinţei moderne.[17]
Această mutaţie este mai întâi evidenţiată prin diferenţa de valori
dintre bunicii şi părinţii celor doi fraţi. Ea se manifestă, la nivel
social, prin disoluţia celor mai importante instituţii: religia şi
familia. Crescând, copiii îşi abandonează părinţii şi, apoi, proprii
copii. Ei nu mai trăiesc decât pentru nevoile şi plăcerile lor.
Societatea sucombă astfel în faţa materialismului şi a individualismului
liberal. Creşterea bunăstării din anii ’50 şi ’60 a creat iluzia că, în
cadrul statelor naţionale, se poate coagula o largă pătură de mijloc,
având un trai decent. Globalizarea a spulberat însă acest vis, crescând
nivelul concurenţei economice şi sexuale şi sărăcind o mare parte a
populaţiei. Mişcări, cum este New Age, n-au făcut decât să
ateste criza pe care o traversa Occidentul. Este ceea ce înţelege
Hubczejak, atunci când decide să-şi atragă de partea sa această mişcare:
„… dincolo de grămada de superstiţii desuete, contradictorii şi
ridicole din care este alcătuită iniţial, New Age era expresia
unei suferinţe reale, născută dintr-o disoluţie psihologică, ontologică
şi socială. Dincolo de amestecul greţos de ecologie radicală, de gustul
pentru filosofiile tradiţionale şi pentru «sacru», pe care le moştenise
din înrudirea cu mişcarea hippy şi cu gândirea de la Esalen, New Age
manifesta o reală voinţă de ruptură cu secolul XX, cu imoralismul, cu
individualismul, cu aspectul lui libertar şi antisocial; avea conştiinţa
angoasată că nici o societate nu e viabilă fără axul unificator al unei
religii oarecare; în fapt, New Age era o chemare la o schimbare de paradigmă”[18].
Bruno şi Michel resimt puternic această
schimbare de paradigmă şi încearcă, fiecare, s-o înţeleagă pe cont
propriu. Cei doi, şi în mod special Bruno, nu sunt doar cazuri
individuale, ci vieţi reprezentative pentru o întreagă generaţie.
Meditând la viaţa fratelui său, Michel admite că: „Majoritatea oamenilor
pe care-i cunoştea trăiseră vieţi comparabile cu a lui…”[19].
Dar personajele lui Houellebecq sunt chiar mai mult decât atât. În
timp ce Bruno reprezintă spiritul dialectic al Occidentului, exprimat în
filosofie şi literatură (Bruno se apucă de scris la 30 de ani, dar, din
cauza conţinutului neconvenţional, publicarea producţiilor sale este
refuzată), Michel este expresia spiritului ştiinţific, a raţionalismului
cartesian. Vieţile lor exprimă proiectiv evoluţia gândirii europene.
Intelectual umanist, Bruno recunoaşte că
activitatea sa a devenit complet inutilă noii societăţi în care
trăieşte: „Sunt total dependent de societatea care mă înconjoară (şi
care este o creaţie a inginerilor – n.m.), în schimb eu îi sunt ei
aproape inutil; tot ce ştiu să fac e să produc comentarii îndoielnice pe
marginea unor obiecte culturale desuete”[20].
Bruno reprezintă eşecul gândirii ideologice, de la creştinism la
marxism, de a produce o schimbare reală a omului. Aceasta este, în fond,
o adevărată boală („… nevoia de ontologie era oare o boală infantilă a
spiritului omenesc?”[21]).
Nu întâmplător, fără a fi cu adevărat nebun (el este mai degrabă
epuizat mental şi lipsit de orice speranţă), Bruno se internează într-o
clinică psihiatrică (distanţarea către nebunie). Aşa arată, în viziunea
lui Houellebecq, sfârşitul ideologiilor.
Ca om de ştiinţă, Michel duce la
îndeplinire programul raţionalist al modernităţii, ba chiar utopia sa:
nemurirea fizică. El realizează că omenirea se află într-un proces de
destructurare, care se accelerează sub ochii săi. Nu există cale de
întoarcere la soluţiile tradiţionale, cele care au asigurat echilibrul
omului şi al societăţii pentru mii de ani. Totodată, nu există o nouă
soluţie metafizică sau ideologică de reechilibrare. Rămas fără
convingeri, omul occidental este victima sistemului capitalist, care îl
supune unei concurenţe pe toate planurile. În acelaşi timp, el este în
întregime expus propriei sale mortalităţi: „Pentru occidentalul
contemporan, chiar şi sănătos, gândul morţii formează un fel de zgomot
de fond ce vine să-i invadeze creierul de îndată ce ţelurile şi
dorinţele se estompează. Cu vârsta, prezenţa acestui zgomot se face tot
mai invadatoare; poate fi comparat cu un sforăit înăbuşit, însoţit
uneori de un scrâşnet. În alte epoci, zgomotul de fond consta în
aşteptarea împărăţiei lui Dumnezeu; astăzi, constă în aşteptarea morţii.
Asta e.”[22]
Pentru Michel, singura soluţie posibilă este ştiinţifică şi ea constă
în modificarea codului genetic al omului, astfel încât să fie eliminate
imperfecţiunile care cauzează moartea după perioada de dezvoltare a
organismului viu.
Asumarea proiectivă: problema naratorului-clonă
Tot ce-i omenesc îmi este străin:
aceasta pare să fie deviza sub care scrie Michel Houellebecq. El propune
ca, „în raport cu omenirea, să adoptăm punctul de vedere al bacteriei”[23] sau chiar al pietrei: „Noi suntem mai degrabă nişte pietre aruncate în gol şi suntem la fel de liberi ca ele”[24].
Perspectiva antropocentrică este, fără îndoială, unul din caii de
bătaie ai romanelor sale. Nu este, de aceea, surprinzător că naratorul Particulelor elementare nu este un om. E-adevărat, nu e bacterie; nu e nimic din ceea ce se află sub
regnul uman, adică sub nivelul capacității de utilizare a limbajului
articulat. Acest narator nu este însă un om; faptul în sine are
consecinţe importante.
Potrivit Epilogului, cartea a
fost scrisă în anul 2079 de către o fiinţă clonată, asexuată şi
sempiternă. Această fiinţă a fost creată de om, el devenind astfel
„prima specie animală din universul cunoscut care şi-a creat singură
condiţiile propriei sale înlocuiri”[25]. Naratorul precizează că Particulele elementare „trebuie
considerată o ficţiune, o reconstituire credibilă pe baza unor amintiri
parţiale, mai curând decât oglinda unui adevăr univoc şi atestabil”[26]. Ea are ca sursă de inspiraţie o lucrare (intitulată Clifden Notes)
scrisă de principalul personaj al romanului: Michel Djerzinski.
Asumarea discursivă face aşadar trimitere la unul dintre personaje, care
este narator indirect. Adresată comunităţii clonelor care au înlocuit
omenirea, Particulele elementare are rostul de a aduce „un omagiu acestei specii nefericite şi curajoase care ne-a creat”[27]. Subiectul cărţii este anunţat în Prolog:
e vorba despre „povestea unui om care şi-a trăit cea mai mare parte a
vieţii în Europa occidentală, în a doua jumătate a secolului XX”[28].
Un roman science fiction, s-ar putea crede, la prima vedere. Un science fiction
inversat, ar fi corect. Rolul său este, în realitate, limitat la
ultimele pagini ale cărţii. Nu avem de-a face, ca-n romanele SF
obişnuite, cu un narator omnisicent, care creează lumi prin
distanţare enclavizată. Naratorul-clonă din romanul lui
Houellebecq admite că a redactat o lucrare biografică imperfectă,
plecând de la materiale preexistente. Referinţa sa este cunoscută:
universul uman, determinat istoric (a doua jumătate a secolului al
XX-lea). Enclavizată, în cazul său, este doar perspectiva, ca şi cum
omenirea ar fi una din acele lumi create de autorii de SF. Într-unul din
interviurile sale, Houellebecq explică alegerea acestui tip de narator:
„Glisarea către viitor nu are decât un singur obiectiv, care este de a
pune umanitatea la distanţă. Deci, cred că am învăţat lecţia. Că trebuie
să vezi oamenii într-un anumit sens ca animale stranii”[29].
Să admitem că, pentru comunitatea clonelor, istoria omenirii ar putea
părea un roman SF. Nu şi pentru cititorii „umani” ai romanului Particulele elementare, care citesc în el tot ceea ce poate fi mai cunoscut şi mai apropiat.
De altfel, distanţarea enclavizată nu
oferă romanului singura perspectivă narativă. O altă perspectivă este
aceea a distanţării realiste. Un narator omniscient spune o poveste
despre criza pe care bărbaţii o traversează la 40 de ani. Desigur, nu
întâlnim, la Houellebecq, unificarea stilistică a vocilor din roman sub
imperiul unei distanţări realiste uniforme şi total impersonale, cum
este cazul lui Flaubert din Madame Bovary. În primul rând,
discursul lui Houellebecq este bogat în comentarii, cel mai adesea
vituperante, ale naratorului. Pentru naratorul tipic realist, aceasta
este o ingerinţă discursivă inadmisibilă, care deconspiră
subiectivitatea perspectivei sale. În al doilea rând, nu atât
uniformitatea stilistică, cât amalgamarea unei multitudini de texte cu
caracter impersonal – din domenii ca: publicitate, jurnalism, ştiinţe
exacte, sociologie etc. – obiectivează perspectiva. Pentru a
legitima iluzia realistă, Houellebecq foloseşte dialogic elemente ale
discursului heteronom (inclusiv ale discursul teoretic). Această tehnică
nu are însă ca scop sondarea extrovertă şi indiferentă a vieţii
sociale, de către narator, ci înţelegerea de sine a personajelor şi, de
fapt, a autorului însuşi. Ea este o întreprindere subiectivă, chiar intimă, o „transcripţie autobiografică”[30]. Naratorul din Particulele elementare este realist, însă nu în sensul romanelor realiste din secolul al XIX-lea, ci al autofiction-ului sfârşitului secolului al XX-lea[31].
Acţiunea principală din Particulele elementare
are loc între 1 iulie 1998 şi 31 decembrie 1999. Personajele
principale, Michel şi Bruno, au 40, respectiv 42 de ani. În anul 1998,
romanul a fost publicat la Editura Flamarion. Pe-atunci, Michel
Houellebecq avea, potrivit propriei declaraţii, 40 de ani şi, potrivit
certificatului de naştere, 42 de ani. Desigur, coincidenţele nu sunt
întâmplătoare. În cadrul distanţării de tip realist, avem de-a face cu
un discurs al cărui grad de asumare existenţială este ridicat. Este
Michel Houellebecq acela despre care, în foarte mare măsură, se vorbeşte
în Particulele elementare. El traversează criza de la 40 de
ani şi încearcă să se înţeleagă pe sine, raportându-se la discursul
heteronom al societăţii occidentale de la sfârşitul secolului al XX-lea.
De altfel, se poate realiza o proiecţie auctorială, amalgamată din
naratorul-clonă, care, ca şi Houellebecq însuşi, e foarte distanţat, şi
din cele două personaje principale, Bruno şi Michel (prenumele
autorului).
Gradul înalt de asumare existenţială al
discursului este recunoscut de Houellebecq însuşi. În declaraţiile sale
publice, acesta vorbeşte despre unele puncte de vedere – misogine,
antiecologiste sau având conotaţii rasiste – ale personajelor sale ca
şi cum ar fi propriile sale puncte de vedere. Asumarea existenţială nu
este niciodată totală; cu toate acestea, ea poate să meargă până foarte
departe. Acest lucru se întâmplă în cazul utilizării numelui real al
mamei lui Houellebecq ca nume al unuia dintre personaje. Intenţia
existenţială este, în acest caz, vădită. În Particulele elementare, Houellebecq îi
aduce mamei sale o critică necruţătoare. Reacţia nu a întârziat să
apară; din partea mamei, evident. Într-o carte autobiografică,
intitulată L’Innocente[32],
Cecile Ceccaldi contestă indiciile referenţiale oferite de fiul său în
roman. Scandalul iese din zona naraţiunii şi devine public, se întoarce
în viaţă, fapt care riscă să afecteze statutul de scriitor al lui
Houellebecq. Acesta se vede confruntat acum nu atât cu mama sa, despre
care nu-şi făcuse niciodată iluzii, ci cu reacţia mass-media. El arată
indirect care sunt riscurile asumării existenţiale sau ale deconspirării
existenţialităţii discursului proiectiv: „E deja destul de
îngrijorător faptul că acest gunoi (mama scriitorului – n.m.) şi-a găsit
un editor, însă nu pot să nu somatizez, atunci când văd graba de hiene
cu care ziariştii se reped asupra pasajelor celor mai rău mirositoare şi
mai sordide. (…) Apoi, când vor fi sătui de tot circul ăsta, sau când,
mai degrabă, se vor teme că publicul s-a săturat, vor începe să se ţină
de nas spunând: «Hotărât lucru, Houellebecq e sordid» şi totul va părea
că a fost pus la cale de mine”[33].
Dincolo de acest accident, discursul lui
Houellebecq rămâne totuşi unul proiectiv. În schimbul epistolar cu
Bernard-Henry Levy din Inamici publici, Houellebecq recunoaşte
că are o predilecţie către discursul confesiv. Cu toate acestea, ori de
câte ori a încercat să adopte discursul existenţial, a renunţat foarte
repede. „Cel mai mult mi-a plăcut (..), şi am sfârşit prin a o adopta,
calea de mijloc a romancierilor clasici. Care îşi folosesc viaţa
personală sau viaţa altora, nu are importanţă, sau care inventează – e
totuna! – ca să-şi construiască personajele”[34]. Aşa cum am văzut însă, calea adoptată de Houellebecq nu este tocmai calea clasică, ci mai degrabă aceea a autofiction-ului contemporan. Importantă este, în acest caz, decizia sa de-a se exprima prin intermediul unui discurs proiectiv.
Cele două tipuri de distanţare folosite de Houellebecq în Particulele elementare
participă la dialogismul romanului, dezvăluind caracterul ironic al
ansamblului discursiv. Naratorul-clonă este enclavizant şi fericit;
naratorul realist al autoficţiunii suportă realitatea şi este nefericit.
Primul este asexuat şi sempitern, ultimul obsedat de problemele
sexualităţii şi ale morţii. Efectul discursiv al întrepătrunderii celor
două tipuri de distanţare nu este însă nici enclavizant, nici realist,
ci – dacă se poate spune aşa – media lor: distanţarea înstrăinată.
Există, la Houellebecq, ceea ce am putea numi o înstrăinare a intimului
sau, invers, o intimitate a înstrăinării. Caracterul înstrăinat al
distanţării este transmis şi prin păstrarea, până la final, a
incertitudinii privind identitatea naratorului: „Principalul interes al
epilogului, în acest sens, constă în a ne revela identitatea acestui
obscur narator care, în cele trei sute de pagini care îl precedă,
vorbeşte de umanitatea actuală aşa cum noi vorbim de dinozauri; căci
faptul că evenimentele ne sunt prezentate de către un individ care scapă
controlului lor, un membru al acestei specii pentru care umanitatea
actuală este un lucru care ţine de trecut, conferă povestirii o valoare
referenţială de neconceput în afara ficţiunii”[35]. Ar mai fi de remarcat că, dacă, ideologic, naratorul realist este poziţionat la dreapta (reacţionar), naratorul enclavizat este de stânga (perfect
egalitarist). Ceea ce leagă între ele cele două perspective este doar
vidul existenţial. Acesta se regăseşte atât la oamenii din Occidentul
târziu şi la naratorul lor contemporan, cât şi la creaţiile lor,
clonele, şi la povestitorul lor.
Falsa orientare utopică a discursului
În Particulele elementare, Houellebecq pare să urmeze destul de fidel gândirea neohegelienilor, în genul lui Fukuyama din Viitorul nostru postuman.
Într-o încercare de revizuire a faimoasei sale teze privind sfârşitul
istoriei, Fukuyama ia în calcul „impactul biotehnologiei moderne asupra
felului în care înţelegem politica”[36].
El susţine că „cea mai semnificativă ameninţare pe care o reprezintă
biotehnologia contemporană este potenţialitatea de a modifica natura
umană şi, prin aceasta, de a ne transpune într-o etapă «postumană» a
istoriei”[37]. Punctul de plecare al meditaţiei din Viitorul nostru postuman este distopia lui Aldous Huxley, Minunata lume nouă (1932). Fukuyama este de părere că Huxley a anticipat, în această carte, viitorul civilizaţiei occidentale. Reproducerea in vitro, utilizarea substanţelor halucinogene (soma)
pentru ameliorarea stării afective, manipularea subliminală a
conştiinţelor sunt numai câteva mijloace utilizate în societatea
imaginată de Huxley pentru a asigura fericirea membrilor ei, ceea ce
„conferă acestei cărţi o atmosferă cât se poate de sinistră”[38].
Tot de la Huxley pleacă şi Houellebecq, cu menţiunea că aprecierea
privind caracterul „sinistru” al cărţii scriitorului englez – şi, de
fapt, al statutului lumii inventate de acesta – este respinsă. Într-o
mare măsură, Particulele elementare este o introducere la Minunata lume nouă,
văzută însă nu ca distopie, ci ca utopie (realizată). Această
poziţionare este explicit prezentată de Bruno fratelui său. Este o
ipocrizie, spune Bruno, să prezinţi cartea lui Huxley ca pe un „coşmar
totalitar”; în realitate, „Minunata lume nouă e pentru noi un paradis, e de fapt tocmai lumea la care încercăm să ajungem, până acum fără succes”[39].
Houellebecq schimbă astfel interpretarea ideologică a cărţii lui
Huxley. Dintr-o distopie de dreapta, aceasta devine o utopie de stânga.
Bruno se arată uimit de corectitudinea previziunilor lui Huxley, cu o
singură excepţie: diviziunea socială în caste[40].
Pentru Bruno, societatea viitorului va fi egalitaristă. Michel adaugă
că unul din cei mai fervenţi susţinători ai eugeniei a fost biologul
Julian Huxley, fratele scriitorului. În fond, Aldous susţinea aceste
idei şi le-a contestat, în Întoarcere la minunata lume nouă, numai
după ce ele fuseseră compromise de Hitler. „Adept al libertăţii sexuale
totale” şi „pionier în folosirea drogurilor psihedelice”[41], Aldous Huxley a reprezentat un sprijin teoretic pentru experienţa hippy,
influenţându-i, în acelaşi timp, pe fondatorii de la Esalen.
Într-adevăr, caracterul distopic al cărţii lui Huxley este dat, în
primul rând, de descrierea tehnologiei reproducerii in vitro conform principiului castelor („bakonofskificarea”). Eliminând însă diferenţierea socială, se poate spune că Minunata lume nouă prezintă
mai degrabă o societate fericită. Corectând lumea lui Huxley, Michel va
pune bazele unei comunităţi în care membrii ei au, toţi, acelaşi ADN,
în care sunt, deci, egali.
„Utopia rămâne un roman cu teză”, spune Albérès[42].
„Glisarea către viitor nu are decât un singur obiectiv, care este de a
pune umanitatea la distanţă”, ţine să precizeze Houellebecq. Altfel
spus, această proiecţie a utopiei nu urmăreşte susţinerea unei anumite
perspective ideologice, cum poate că este cazul la Huxley, ci a unei
perspective ironice. Particulele elementare respectă, până la
un punct, scenariul resurecţiei de tip religios şi utopic. O lume
decăzută şi care nu mai merită să existe este distrusă cu scopul creării
unei alte lumi, mai bune. Ce altceva este comunitatea clonelor decât
paradisul pe pământ? Ce altceva este comunitatea clonelor decât victoria
comunismului în faţa capitalismului aflat în putrefacţie? Acest
scenariu nu este însă respectat până la capăt. Ceea ce intervine este o
schimbare a perspectivei asupra naraţiunii sau, mai exact, contrapunerea
unei alte perspective. Mutatis mutandis, povestea ca atare nu
este spusă numai de evanghelist, cu referire la evenimente care vor avea
loc la sfârşitul lumii. Ea nu este spusă numai de Marx, cu referire la
revoluţia proletară. Cu alte cuvinte, orientarea dominantă a discursului
nu este viitorul, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere. Povestea
este spusă şi de unul dintre cei drepţi, şi de unul dintre membrii
societăţii comuniste. În fond, clona ocupă spaţiul oficial al
naratorului, în timp ce naratorul contemporan este doar vocea
indispensabilă, care conferă veridicitate povestirii. Houellebecq are
nevoie „de a pune umanitatea la distanţă”. El caută o vedere „postumă”,
în sens nietzschean, un ochi din afara vieţii. Cum raportarea
sa este strict imanentă, singura posibilitate discursivă de exprimare a
unui „dincolo” imanent este proiecţia utopică. Naratorul-clonă vorbeşte
din poziţia nemuritorului despre o lume care a murit deja. Discursul său
este retrospectiv, orientat către trecut. El nu vizează însă
întoarcerea în illo tempore, reproducerea dublurii ideale a
lumii în care trăieşte. Darwinist, el vorbeşte cam aşa cum omul vorbeşte
despre maimuţă sau despre dinozauri.
Raportarea la sistemul occidental şi problema libertăţii
Cum a ajuns Houellebecq la această
formă, oarecum neobişnuită, de raportare distanţată? Ea provine,
desigur, dintr-o anumită viziune privind posibilitatea exprimării
discursului autonom; cu termenul lui Houellebecq însuşi, ea este o
„extindere a domeniului luptei”. El se vede pe sine plecând de la mal
către un alt mal, unde nu va ajunge însă niciodată[43].
Totul îşi are originea aici, în incapacitatea de a rămâne la mal,
altfel spus de a trăi după regulile sistemului: „Problema e că nu-i
destul să trăieşti după regulă. E drept, izbuteşti (uneori la mustaţă,
la limită, însă în mare izbuteşti) să trăieşti după regulă. Plăteşti
impozitele la zi. Achiţi facturile la termen. Nu ieşi niciodată fără act
de identitate (sau fără micul portvizit special pentru carduri!…). Cu
toate acestea, prieteni nu ai”[44].
Houellebecq defineşte foarte clar atât orientarea, cât şi obiectul
proiectivităţii sale narative. Este vorba despre omul occidental, care a
fost prins în capcana propriei sale libertăţi. Liber să facă ce vrea,
toate acţiunile sale şi-au pierdut, în schimb, orice semnificaţie: „…
acţiunile umane sunt în acelaşi timp libere şi lipsite de sens ca
mişcarea liberă a particulelor elementare”[45].
Nu-i destul să trăieşti după regulă, este adevărat. Dar nici în afara
regulii nu este posibil să trăieşti. Căci nu există şansa unei raportări
distanţate prin întoarcere la verticala transcendentă (la Dumnezeu), nu
există nici iluzia unei societăţi drepte, în care toţi oamenii sunt
egali (ea fusese compromisă deja în Estul Europei). Omul este pur şi
simplu condamnat să trăiască în propriul său prezent ca-ntr-un deşert:
„Există ceva mort înlăuntrul meu,
O vagă descompunere o lipsă de bucurie
Transport cu mine o bucată de iarnă,
În mijlocul Parisului, trăiesc ca în deşert”[46].
De aici vine dificultatea de a spune o
poveste despre lumea contemporană. Căci, orice poveste trebuie să aibă o
semnificaţie. Or, acţiunile umane, fie ele integrate sau distanţate în
raport cu sistemul, nu mai au nicio semnificaţie. Omul este captivul
propriei individualităţi eliberate prin progresul democraţiei şi al
capitalismului. El este singur şi din ce în ce mai singur. „Această
dispariţie progresivă a relaţiilor umane pune romanului anumite
probleme. Într-adevăr, cum să mai narezi iubiri pasionale ce se întind
pe durata mai multor ani, făcându-şi uneori simţite efectele pe câteva
generaţii? Suntem departe de La răscruce de vânturi, foarte
departe. Forma romanescă nu e făcută să descrie indiferenţa sau neantul;
ar trebuie să inventăm o rostire mai plată, mai concisă şi mai ternă”[47].
Înainte a surprinde mijloacele de
poziţionare privată pe care le defineşte Houellebecq, mijloace care au
în vedere, desigur, surclasarea vidului existenţial ca încercare
lipsită de speranţă a vieţii private, să urmărim descrierea pe care
acesta o face sistemului social capitalist şi ordinii heteronome
democrate. Practic, această descriere nu aduce nimic nou, de la un
roman la altul. Există o coerenţă statică a raportării
houellebecqueiene la sistemul capitalist, de la definirea lui, în Extinderea domeniului luptei şi H.P. Lovecraft, până la ultimele romane Posibilitatea unei insule şi Harta şi teritoriul. Ea nu cunoaşte, în fapt, decât o singură schimbare de accent,
dinspre investigarea romanescă a industriilor sexuale (turismul sexual,
organizarea sectelor care promovează eliberarea sexuală, sexul virtual
pe Internet etc.) din Particulele elementare, Platforma şi Posibilitatea unei insule, către
cercetarea industriei morţii (azilurile pentru bătrâni bogaţi,
societăţile comerciale care au ca obiect de activitate eutanasierea
etc.).
Nu doar individul este obligat să-şi
extindă domeniul luptei, ci şi sistemul social. „Liberalismul economic
reprezintă extinderea domeniului luptei, extinderea sa la toate vârstele
vieţii şi la toate clasele societăţii. La fel, liberalismul sexual este
extinderea domeniului luptei, extinderea sa la toate vârstele vieţii şi
la toate clasele societăţii”[48].
Sistemul social este, în fond, mijlocul prin care societatea umană
caută sau afirmă formule de convenţuire ale membrilor săi. Extinderea
domeniului luptei, la scară socială, ba chiar la scara unei întregi
civilizaţii presupune părăsirea vechilor formule de echilibrare şi de
stabilitate socială: întoarcerea la miturile fondatoare, proiecţia unei
verticale transcendente sau îngheţarea într-un timp utopic. Rând pe
rând, societatea umană a renunţat la aceste formule, extinzându-şi
domeniul luptei către cucerirea vieţii, a vieţii care se desfăşoară în
timpul prezent. Această schimbare sau această evoluţie a însemnat o mare
eliberare: de autoritatea discreţionară a zeilor, de iluziile unei
vieţi dincolo de moarte, de corsetul prea strâmt şi chiar de minciuna
tradiţiei, în fond de tot ceea ce a însemnat credinţă fără cunoaştere.
Toate acestea au condus la o mare eliberare: omul a decis să-şi ia
soarta în propriile mâini fiindcă şi-a dat seama că nu poate avea
control decât cel mult asupra propriei vieţi, a timpului vieţii sale. De
aici au apărut însă probleme noi şi încă nu dintre cele mai puţin
importante. Eliberarea presupune afirmarea, cu toate puterile, a vieţii.
Omul a rămas însă complet descoperit în faţa morţii. El ştie sau, dacă
nu, trăieşte ca şi cum ar şti că moartea este sfârşitul vieţii şi că,
după moarte, nu mai urmează nimic. Această conştiinţă a propriei
mortalităţi provoacă angoasa. Ea nu conduce însă la convertirea omului
către ţeluri morale superioare, la adoptarea unei conduite capabile să
valorizeze moartea, să-i dea un sens şi să-l pregătească pe om pentru
finalul vieţii sale. Dimpotrivă, această angoasă îl determină pe om să
fugă de moarte, să încerce s-o uite cât timp trăieşte, să evite orice
raport cu ea. Omul ajunge astfel să valorizeze vârsta tinereţii, cînd
moartea este încă departe, şi să-şi dorească nu să se mântuiască, să fie
primit în Împărăţia Cerurilor, ci să trăiască cât mai mult,
bucurându-se de această viaţă, să trăiască sănătos şi să fie tânăr.
Idealul unei societăţi umane născut din asemenea dorinţe nu poate fi
decât o viaţă cât mai lungă (dacă s-ar putea, fără sfârşit), trăită în
bunăstare. Houellebecq prezintă, în romanele sale, efectele unei vieţi,
sociale şi individuale, trăite sub semnul acestor idealuri.
Nevoia de bunăstare conduce la
exacerbarea fără precedent a concurenţei economice. Companiile care
luptă pentru cucerirea pieţelor au nevoie de o susţinere ideologică pe
măsura profitului la care speră. Or, într-o lume care vrea să fie
fericită aici şi acum, ideologia trebuie să fie una cât se
poate de optimistă şi integrativă. Ea este exprimată prin intermediul
publicităţii şi, în general, al mass-media.
Această ideologie trebuie
să promoveze valorile tinereţii ca valori centrale, cea mai importantă
dintre ele fiind sexualitatea. Se naşte astfel un sistem paralel, al
relaţiilor sexuale în cadrul societăţii, sistem concurenţial de
nestăvilit. Efectul, la nivel social, este, până la un punct, creşterea
bunăstării sociale şi a consumului libidinal. Dincolo de acest punct
însă, membrii comunităţii resimt concurenţa, economică şi sexuală, ca
nemiloasă şi chiar ca inumană. Rezultatele sunt, în cele din urmă,
contrare intenţiilor. Creşterea la scară globală a competiţiei economice
conduce la concentrarea capitalului şi la polarizarea socială. Cei
mulţi se văd trăgând din greu la job-uri tot mai prost plătite,
neresimţind nicio satisfacţie a muncii. La rândul său, competiţia
sexuală generează inegalităţi şi frustrări incalculabile. La drept
vorbind, numai cei care dispun de tinereţe, de capital şi de o
înfăţişare agreabilă îi pot face faţă. Pentru cei mai mulţi însă,
sexualitatea este o imensă sursă de suferinţă. „La fel ca liberalismul
economic sălbatic şi din raţiuni analoage, liberalismul sexual produce
efecte de pauperizare absolută. Unii fac dragoste în fiecare
zi, alţii, de cinci-şase ori într-o viaţă, sau niciodată.
Unii fac
dragoste cu zeci de femei; alţii cu nici una. E ceea ce se cheamă «legea
pieţei»”[49].
Morala cărţilor lui Houellebecq este necruţătoare: în spatele tuturor
idealurilor de fericire, ale tuturor invitaţiilor adresate de sistem,
prin mijloacele moderne de comunicare, de a participa la sărbătoarea
generală se ascunde un marasm fără precedent. Suferinţa umană, de care
se fac responsabile şi sistemele revolute, nu s-a diminuat, ci a
crescut. Mai mult, dacă, de exemplu, în Evul Mediu, această suferinţă
asigura calea către mântuire, astăzi ea nu mai duce decât către
clinicile de psihiatrie.
Departe de a ajunge la mult aşteptata fericire a
omenirii, o asemenea societate tinde să se dezintegreze. După cum
precizează Michel, într-una din meditaţiile sale solitare: „Un lucru era
sigur: nimeni nu mai ştia să trăiască”[50]. El se arată invidios pe militanţii Act Up,
care promovau practicile homosexuale la televiziune. Aceştia aveau un
obiectiv, un lucru pentru care să lupte. E-adevărat, lupta lor era
vizibilă, era legitimă, avea un sens adevărat şi, cel mai probabil, o
consecinţă socială, numai datorită televiziunii, care devenise
principala instanţă de legitimare socială: „Adolescent fiind, Michel
credea că suferinţa îi conferă omului un plus de demnitate. Trebuia acum
să recunoască: se înşelase. Cea care-i conferea omului un plus de
demnitate era televiziunea”[51]. Televiziunea, admite Michel, îi oferă omului „bucurii repetate şi pure”[52].
Ea face parte din viaţa fiecăruia, din noul ritual social, alături de
cumpărături. Acestea îi asigură omului modern reperele vieţii, căci:
„Fără repere precise, omul se risipeşte, nu mai scoţi nimic de la el”[53].
De fapt, Michel recunoaşte că fără integrarea în industria consumului
(mersul la cumpărături) şi îmbrăţişarea cauzelor, oricât de stupide,
propuse de televiune, viaţa omului modern este complet lipsită de sens.
Michel a ieşit din lumea regulii; prin urmare, viaţa lui este lipsită de
sens. El este captivul propriei sale lucidităţi. Nu ştie ce să mai
facă.
De aici vine şi dificultatea
romancierului de a mai imagina povestiri, de a se distanţa în raport cu
discursul heteronom. „Personajul contemporan se distinge de
predecesorii săi prin extrema cunoaştere de sine, dar el şi-a pierdut,
în schimb, voinţa individuală proprie, altfel spus ceea ce îl distinge
de alţii sau îl opune societăţii. El nu încetează să recadă în el
însuşi, să se înconvoaie în luciditatea sa sterilă”[54].
Omul contemporan înregistrează toate „mutaţiile metafizice”, care au
avut loc de-a lungul istoriei, ca fapte definitive, ca schimbări
ireversibile. Lui nu-i mai rămâne nicio variantă pentru a se putea opune
cu succes societăţii prin afirmarea unor soluţii alternative şi chiar
şi-a pierdut „voinţa individuală proprie” de a mai încerca acest lucru.
Totuşi, Houellebecq, prin personajul
său, Michel, reuşeşte să vadă o variantă. Ea constă în modificarea
vieţii nu prin mijloace ideologice şi prin acţiune socială, ci prin
mijloace ştiinţifice şi tehnologice. Această idee este, de fapt, ultima,
chiar ultima idee a societăţii moderne şi, totodată, cea mai
importantă. Ea este cea care relansează miza omenirii (ca straniu
personaj colectiv) şi, evident, a lui Michel însuşi. Domeniul luptei
trebuie să fie extins dincolo de viaţă şi chiar dincolo de istorie.
Naratorul din Particulele elementare pune
insensibilitatea afectivă a lui Michel pe seama absenţei mamei în
primii ani ai copilăriei: „Privarea de contact cu mama în timpul
copilăriei dereglează grav comportamentul sexual al şobolanului mascul,
inhibându-i în special instinctul de curtare a femelei”[55].
El îşi găseşte singura plăcere în studiul ştiinţific. Michel îşi dă
seama, fireşte, că insuficienţa sa afectivă nu este normală şi încearcă
să lupte împotriva ei. El nu face însă acest lucru străduindu-se să
iubească – avea şansa enormă de-a iubi o femeie extrem de frumoasă şi
îndrăgostită de el. În ciuda repetatelor avertismente venite din partea
fratelui său, Michel nu face nimic pentru a o cuceri pe Annabelle,
considerând că, propriu-zis, aceasta este, pentru el, o cauză pierdută.
El nu luptă, precum Bruno, pentru a-şi satisface, dacă nu nevoile
afective, atunci măcar pe cele sexuale. Ca un veritabil erou kantian[56]
– îl citise şi îl admira pe Kant (ca și Houellebecq însuși) – , Michel
încearcă să găsească o soluţie a problemei iubirii, o soluţie
universală, aplicabilă tuturor şi nu doar lui însuşi.
Chiar dacă soluţia propusă de Houellebecq, ca soluţie ştiinţifică,
are sens doar într-un cadru ficţional, ea este interesantă pentru
înţelegerea poziţionării autorului în raport cu problema libertăţii şi a
distanţării autonome. Nu am competenţa de a intra în probleme de
microbiologie sau fizică cuantică şi nu acesta este obiectivul
interpretării mele. Nici nu sunt de părere că abundentele date
ştiinţifice din roman au, cu adevărat, o valoare ştiinţifică. Ceea ce
este important şi ceea ce-mi propun este de a înţelege semnificaţia
soluţiei propuse de Houellebecq, prin intermediul personajului său,
Michel. Acesta pare a avea două obiective precise: 1. să scape omul de
răul conţinut chiar în datele sale constitutive şi anume îmbătrânirea,
boala şi moartea, creând o fiinţă nemuritoare; 2. să salveze iubirea,
cel mai important şi mai profund sentiment uman, generând astfel o
societate bazată pe solidaritate. Trimiterea nu este la creştinism, cum
s-ar putea crede, ci la Buddha: spre deosebire de Christos, acesta ar fi
acceptat, spune naratorul, „o soluţie de ordin tehnic”[57]. Punctul de plecare al lui Michel este reproducerea sexuată. Pornind de la un studiu pe Saccharomyces, Michel
constată că reproducerea sexuată este o funcţie regresivă, cea care
stă la originea morţii (de unde eterna legătură dintre sexualitate şi
moarte, eros şi tanatos, în religiile şi arta lumii).
El îşi propune ca, prin eliminarea acestei funcţii şi înlocuirea ei cu
clonarea, să evite moartea. Acest fapt nu conduce la eliminarea
sexualităţii noilor fiinţe, ci doar a funcţiei lor reproductive. Pentru a
înlătura orice inegalitate cauzatoare de dezordine, Michel creează un
ADN perfect, reproductibil la infinit prin clonare. Clonelor rezultate
le-a fost astfel „extirpată” libertatea. Libertatea nu era însă decât
un efect haotic al mişcării particulelor elementare. Ea conducea la
separare (distincţie conceptuală, discriminare individuală şi rasială
etc.). Or, prin eliminarea imperfecţiunilor genetice, noile fiinţe nu
mai resimt suferinţa separării şi nici nu mai sunt, în fapt, separate.
Ceea ce s-a realizat este „înlocuirea unei ontologii a obiectelor cu o
ontologie a stărilor”[58].
Înlăturarea libertăţii şi a funcţiei de reproducere pentru a obţine o
iubire garantată între toţi membrii comunităţii şi o viaţă fără sfârşit:
aceasta este propunerea lui Michel. Este exact opusul căutărilor lui
John Savage, personajul principal din Minunata lume nouă. Acesta era neliniştit că nimeni nu-l mai citeşte pe Shakespeare. Dar ce nevoie mai este de Shakespeare într-o astfel de lume?
Într-o context ficţional,
Houellebecq ridică problema structurii discursive a temporalităţii
moderne, mai exact a modernităţii slabe. El vede în discursul heteronom,
axat pe timpul prezent, o formă discursivă deopotrivă închisă şi
epuizată. Este închisă pentru că blochează orice posibilitate autonomă
de discurs, transformând-o în funcţie socială de evadare. În epoca
postmodernă, chiar şi discursul religios devine o fugă de „realitatea”,
impusă heteronom, a prezentului. Ea este, în acelaşi timp, epuizată,
întrucât, prin caracteristicile ei şi mai ales prin statutul ontologic
slab, nu mai reuşeşte să genereze schimbări evenimenţiale importante.
Discursul imanent orientat către prezent este un discurs al
sfârşitului istoriei. Houellebecq se întreabă însă dacă o altă formă a
temporalităţii este posibilă. Răspunsul său este categoric: Nu. Numai
modificarea fiinţei umane, în trăsăturile ei definitorii: sexualitate,
moarte etc. ar putea conduce la apariţia unei noi structuri temporale
şi, deci, la o formă discursivă nouă. Aceasta însă pare a fi chiar calea
pe care a luat-o omenirea şi, în primul rând, civilizaţia occidentală.
Tehnologizarea tot mai accentuată a vieţii sau dezvoltarea
biotehnologiei sunt factori care vor putea conduce la modificarea
statutului ontologic al vieţii şi, prin urmare, a structurii discursive a
temporalităţii.
Enclavizarea este una din
trăsăturile discursului literar postmodernist, fiind întâlnită cu
predilecţie în romanele SF. La Michel Houellebecq, distanţarea
enclavizată nu joacă însă funcţia de evadare din realul instituit prin
discursul heteronom. El nu interpretează realitatea socială ca pe una
dintre lumile posibile sau ca pe una dintre interpretările pe care le
putem da stărilor de lucruri. Din acest punct de vedere,
Houellebecq nici nu poate fi considerat un scriitor postmodernist. Rolul
dislocării, la Houellebecq, este acela de a face concurenţă „realului”
heteronom. Pentru Houellebecq, lumea sau realitatea este lumea sau
realitatea prezentată prin mediile de comunicare heteronome. Când vrea
să descrie realitatea, Houellebecq se slujeşte de copywriting-ul
publicității, de la pliante şi afişe publicitare la ghiduri turistice
şi emisiuni de televiziune. El nu intervine în acest discurs decât prin
compilaţia pe care o realizează şi care are, desigur, un caracter
ironic. Lumea pe care o descrie Houellebecq nu este una dintre lumile
posibile, ci ea are un statut ontologic forte. Tocmai de aceea,
distanţarea enclavizată reprezintă o forţă discursivă de opoziţie faţă
de „real” şi, în acelaşi timp, o anticipare: lumea tinde să se
transforme într-o enclavă. Lumea se enclavizează, în raport cu o altă
lume, poziţionată în viitor. Această enclavizare se realizează prin
abandonarea tradiţiei multimilenare a omului şi transformarea sa
ontologică în altceva decât a fost până acum, decât a fost în întreaga
sa istorie.
În fapt, distanţarea discursivă a lui
Houellebecq nu este enclavizată, ci realistă. Miza sa este ironizarea
societăţii occidentale de la sfârşitul secolului al XX-lea.
Houellebecq reprezintă o întoarcere la discursul realist după jocurile
narative ludice din anii ’70 şi ’80. Este aceasta, în acelaşi timp, şi o
„reînviere” a autorului după „moartea” sa barthiană? Greu de spus. În
orice caz, Houellebecq nu doreşte să pună problema în aceşti termeni. O
„reînviere” a autorului este posibilă numai printr-o reînviere a
cenzurii. În măsura în care, prin diverse mijloace, inclusiv mediatice,
Houellebecq atrage atenţia asupra prezenţei cenzurii, a unei cenzuri
subtile şi totuşi puternice în cadrul societăţii occidentale, s-ar putea
vorbi, desigur, despre „reînvierea” autorului. O abordare realistă,
care-şi propune să extindă realul către zone pe care discursul heteronom
nu doreşte să le descrie (cum ar fi suferinţa din viaţa privată a
oamenilor), trebuie să ia în considerare acest lucru. Gradul ridicat al
asumării existenţiale, prin care se caracterizează romanele lui, nu face
decât să atragă atenţia asupra prezenţei, în spatele textului, a unei
persoane în carne şi oase.
Totuşi, Houllebecq exprimă o reticenţă
insistentă faţă de tot ce înseamnă individualitate umană. Punctul său de
vedere, pe care şi-l asumă explicit, este unul sociologic.
Houellebecq este sigur de acţiunea forţelor sociale şi de influenţa lor
în determinarea vieţii oamenilor. El nu este însă sigur de capacitatea
individului de a acţiona liber şi de a crea liber. Autorul Particulelor elementare
se îndoieşte în permanenţă de existenţa libertăţii. A privi lumea din
perspectiva unui om liber este o demnitate pe care Houellebecq pare a nu
şi-o mai putea permite. Şi, împreună cu el, fiecare cititor al său.
[1] În revista Observator cultural,
Houellebecq mărturiseşte, nu fără ironie: „Nu cred că un scriitor se
gândeşte obligatoriu la celebritate. Configuraţia tipică a unui scriitor
e aceea a unui individ care nu vrea să practice o meserie sau alta, ci
să trăiască din scrisul său. Se gândeşte mai degrabă să vândă cât mai
mult, nu să devină celebru. Eu la asta m-am gândit când am început să
scriu. Dar da, mă descurc cu celebritatea”. („Mă descurc cu
celebritatea”, interviu cu Adina Diniţoiu,
http://www.observatorcultural.ro/Ma-descurc-cu-celebritatea *articleID_
27091-articles_details.html, accesat la 15 iulie 2012.
[2]
În legătură cu această temă, a se vedea Sabine van Wesemael,
”L’esprit fin de siècle dans l’oeuvre de Michel Houellebecq et Frédéric
Beigbeder”, în S. Houppermans, C.B. Delzons & D. Ruyter-Tognotti, Territoires et terre d’histoires. Perspectives, horizons, jardins secrets dans la littérature française d’aujourd’hui, Rodopi B.V., Amsterdam-New York, 2005, pp. 13-38.
[3] Michel Houellebecq, Particulele elementare, traducere de Emanoil Marcu, Polirom, Iaşi, 2006, p. 33.
[4] Ibidem, p. 30.
[5] Ibidem, p. 34.
[6] Ibidem, p. 57.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem, p. 53.
[9] Ibidem, p. 69.
[10]
Cazul Anabellei este o critică indirectă adusă de
Houellebecq celebrei afirmaţii a lui Dostoievski, potrivit căreia
„Frumuseţea va salva lumea”. Despărţirea lui Michel de Anabelle, ca şi
viaţa şi moartea Anabellei arată frumusețea nu este o soluție.
[11] Ibidem, p. 76.
[12] Ibidem, p. 24.
[13] Ibidem, p. 24.
[14] Laurence Dahan-Gaida, „La fin de l’histoire (naturelle): Les particules élémentaires de Michel Houellebecq”, în Histoires naturelles, nr. 73, 2003, pp. 93-114, http://www.erudit.org/revue/TCE/2003/v/n73/ 009120ar.html, accesat la 15 iunie 2012.
[15] Houellebecq, 2006, op.cit., p. 115.
[16]
Bruno mai fusese la Locul Schimbării la recomandarea lui Janine, în
1975, împreună cu Michel și Annabelle. Exasperată de indiferența lui
Michel, Annabelle are atunci o aventură cu fiul lui Di Meola, un star
rock veleitar.
[17] Ibidem, p. 6.
[18] Ibidem, p. 377.
[19] Ibidem, p. 214.
[20] Ibidem, p. 244.
[21] Ibidem, p. 366.
[22] Ibidem, p. 98.
[23] M. Houellebecq, B-H. Levy, Inamici publici, traducere de Daniel Nicolescu, Polirom, Iaşi, 2009, p.187.
[24] Ibidem, p. 124.
[25] Houellebecq, 2006, op.cit., p. 383.
[26] Ibidem, p. 373.
[27] Ibidem, p. 384.
[28] Ibidem, p. 5.
[29] Martin De Haan, ”Entretien avec Michel Houellebecq”, în Sabine van Wesemael (ed.), Michel Houellebecq, Rodopi B.V., Amsterdam-New York, 2004, p. 19.
[30] R.-M. Albérès, Istoria romanului modern, traducere de Leonid Dimov. Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968, p. 286.
[31] Serge Doubrovsky, Fils, Gallimard, Paris, 1977.
[32] Scali, 2008.
[33] Michel Houellebecq, H.P. Lovecraft. Contre le monde. Contre la vie, Edition de Rocher, Paris, 2005.
[34] Houellebecq, 2009, op.cit., p. 32.
[35] Kim Doré, „Doléances d’un surhomme ou la question de l’évolution dans Les particules élémentaires de Michel Houellebecq”, în La science des écrivains, nr. 70, 2002, pp. 67-83: www.erudit.org/revue/ TCE/2002/v/n70/008486ar.html?vue=integral, accesat la 15 iunie 2012.
[36] Francis Fukuyama, Viitorul nostru postuman. Consecinţele revoluţiei biotehnologice, traducere de Maria Rădulescu, Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 9.
[37] Ibidem, p. 19.
[38] Ibidem, p. 16.
[39] Houellebecq, 2006, op.cit., p. 189.
[40] Ibidem, p. 188.
[41] Ibidem, p. 192.
[42] R.-M. Albérès, Istoria romanului modern, traducere de Leonid Dimov, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968, p. 372.
[43] Michel Houellebecq, 2005, op.cit., p. 17.
[44] Ibidem, p. 17.
[45] Ibidem, p. 13.
[46]
În franceză: „Il y a quelque chose de mort au fond de moi, / Une
vague nécrose une absence de joie / Je transporte avec moi une parcelle
d’hiver, / Au milieu de Paris, je vis comme au désert (Michel
Houellebecq, Poésie, Flamarion, Paris, 1999).
[47] Houellebecq, 2005, op.cit., pp. 55-56.
[48] Ibidem, p. 133.
[49] Ibidem, pp. 132-133.
[50] Ibidem, p. 143.
[51] Ibidem.
[52] Ibidem.
[53] Ibidem, p. 144.
[54] Michel Biron, „L’effacement du personnage contemporain: l’exemple de Michel Houellebecq”, în Le personnage de roman, vol. 41, nr. 1, 2005, pp. 27-41: http://www.erudit.org/revue/ETUDFR/2005/v41/n1/010843 ar.html, accesat la 15 iunie 2012.
[55] Houellebecq, 2006, op.cit., p. 70.
[56] Biron, 2005, op.cit.
[57] Houellebecq, 2006, op.cit., p. 375.
[58] Ibidem, p. 364.
Autor: Arthur Suciu
Arthur Suciu este scriitor și publicist, precupat de relația dintre existență și discurs. A publicat o lucrare de teoria discursului, Discursul autonom (2013), două cărți de literatură existențială, Contribuții la apocalipsă (2008) și Fericirea în vid (2012), și o carte de eseuri politice, Drumul către viața privată (2009). A publicat articole de analiză și atitudine în Ziarul financiar, Cadran Politic, Adevărul etc.
sursa: gandeste.org