Lucian Boia: Oamenii politici, mai vizibili decât cei de cultură, dar cultura rămâne cu adevărat

Istoricul Lucian Boia afirmă, într-un interviu pentru MEDIAFAX, că, deşi în prezent oamenii politici sunt mai vizibili decât cei care produc cultură, în destinul unei naţii actul cultural este cel care rămâne cu adevărat.

În opinia sa, în ceea ce priveşte interesul faţă de cultură, regele Carol al II-lea ar putea fi un exemplu, dat fiind că a conştientizat faptul că "actul cultural este parte fundamentală a modernizării României", nu ceva secundar, "cum pare a fi pentru liderii politici" în prezent.

Istoricul Lucian Boia, care va lansa sâmbătă, de la ora 17.00, la librăria Humanitas de la Cişmigiu din Bucureşti, volumul "Suveranii României. Monarhia, o soluţie?", declară în interviul acordat MEDIAFAX că a încercat să prezinte în carte întregul "dosar al monarhiei", precizând că răspunsul la întrebarea din titlul volumului nu îl poate da el, ci românii, "fiecare dintre ei şi toţi laolaltă".

De asemenea, Lucian Boia spune că explicaţia pentru numărul crescut al celor care pledează în favoarea monarhiei, în ultimii ani, este "dezamăgirea oamenilor faţă de modul cum merge România şi faţă de clasa politică". Istoricul precizează că românii vor "o Românie mai bună, mai dreaptă, mai corectă" şi aşteaptă "un salvator".

Lucian Boia vorbeşte şi despre rolul femeilor în viaţa politică, amintind de regina Maria, "o personalitate excepţională, foarte puternică", care ar putea fi un exemplu pentru femeile din societatea actuală. Istoricul spune, totuşi, că nicio candidată la alegerile prezidenţiale din 2014 nu are şanse să ajungă în funcţia supremă a României, însă "vor fi şi femei la un moment dat". "E oricum, dacă nu un început absolut, un pas înainte în direcţia asta", declară istoricul în interviul acordat MEDIAFAX.

El mai afirmă că viitorul preşedinte trebuie să aducă un sentiment de mai multă linişte, de rigoare, de mai multă justiţie, echilibru, demnitate, apreciind că şi stilul contează şi că, adesea, politica românească nu a excelat în această privinţă.

Totodată, Lucian Boia precizează că trebuie ca oamenii politici să înţeleagă că şi cultura este importantă pentru "înflorirea ţării", întrucât, "până la urmă, ceea ce rămâne e cultura".

Lucian Boia mai vorbeşte în interviul acordat MEDIAFAX despre românii nostalgici care consideră că situaţia din trecut a fost mai bună decât cea actuală, despre reprezentanţii Casei regale, dar şi despre susţinătorii monarhiei.

Prezentăm interviul acordat agenţiei MEDIAFAX de istoricul Lucian Boia:

Reporter: În volumul "Suveranii României. Monarhia, o soluţie?", amintiţi de câteva sondaje care arată că procentul persoanelor care pledează în favoarea monarhiei a crescut considerabil în ultimii ani; de la 7%, în 1997, la 30,2%, în mai 2014. Care sunt explicaţiile acestei creşteri?

Lucian Boia: Există o explicaţie fundamentală: este dezamăgirea oamenilor faţă de modul cum merge România şi faţă de clasa politică din România. Sigur, totul a pornit de la un nucleu, să-i spunem nucleul dur al monarhiştilor, care, încă de la început, odată cu căderea comunismului, au pledat pentru instaurarea unui regim monarhic în România, pentru revenirea regelui Mihai mai precis, dar acestui nucleu i s-au adăugat foarte mulţi oameni, mulţi dintre cei - şi sunt foarte, foarte mulţi - care sunt nemulţumiţi de România de astăzi, care vor o Românie mai bună, mai dreaptă, mai corectă şi care aşteaptă, cum se întâmplă în situaţii din acestea de criză socială şi mai ales de criză morală, aşteaptă un salvator. Regele este salvatorul.

Rep.: Cine sunt susţinătorii monarhiei? Puteţi să conturaţi un portret al celui care-şi doreşte să fie la conducerea ţării un rege?

L. B.: Portretul celor care doresc un rege sau portretul eventualului rege?

Rep.: Portretul celor care doresc un rege.

L. B.: Cred că sunt destul de diferiţi. Sunt şi cei din generaţiile mai vechi, care au apucat monarhia, cărora, pe linie de familie - să spunem - li s-a transmis tradiţia aceasta a unei Românii monarhice, sunt, pe de altă parte, şi mulţi tineri, care vor altceva şi care acum au învăţat, au reînvăţat istoria şi ceea ce a fost România înainte de comunism. Cred că spectrul este foarte diferit. Cred că procentul e mare al tinerilor şi, mai curând, al intelectualilor sau al celor care au studii mai avansate.

Rep.: Deşi numărul susţinătorilor este semnificativ, vocile lor nu par să fie auzite în spaţiul public. Credeţi că ar trebui să fie nişte acţiuni făcute de aceştia astfel încât să fie mai vizibilă dorinţa lor?

L. B.: Nu pot să spun că ar trebui sau n-ar trebui, pentru că ceea ce am scris eu nu e o carte partizană, eu nu pledez nici pentru monarhie, nici pentru republică, nu e de treaba mea - ca să spun aşa - ce fac sau nu fac susţinătorii unei forme de guvernământ sau ai alteia. Da, e, într-adevăr, un anume contrast între numărul mare - potrivit sondajelor -, o treime practic din populaţia României, şi faptul că aceştia nu sunt foarte vizibili, nu sunt foarte prezenţi, nu există nicio forţă politică care, într-adevăr, să pledeze hotărât pentru monarhie, un partid, o organizaţie. De asemenea, printre oamenii politici, s-au spus vorbe, bineînţeles, sunt oameni politici care au declarat că ar dori, în principiu, o monarhie, dar, deocamdată, nu e posibil şi cine ştie când va fi posibil şi dacă va fi posibil. Da, cred că e, mai curând, o soluţie de rezervă sau un fel de supapă pentru mulţi dintre români. Iată, dacă lucrurile chiar nu merg şi nu merg avem şi această soluţie, dar nu este pentru moment şi nu ştiu dacă va fi, cândva, în viitor, o soluţie pentru care să se militeze într-adevăr energic şi să se meargă hotărât în această direcţie.

Rep.: Chipul cu care românii asociază monarhia este regele Mihai. Dacă, aşa cum se arată în sondaje, românii ar opta pentru un rege la conducerea ţării, ce altă figură a Casei regale credeţi că ar putea să ocupe acest loc?

L. B.: Cred că e o distanţă între regele Mihai şi ceilalţi. E clar că în mintea oamenilor e regele Mihai. În mintea oamenilor sunt şi ceilalţi regi, adică şirul regilor, începând cu Carol I. Carol I a revenit în forţă în imaginarul istoric românesc, se vorbeşte tot mai mult despre el, e o jumătate de secol, totuşi, de echilibru politic, de dezvoltare şi economică, şi culturală, e o Românie care stârneşte multe nostalgii. De asemenea, şi Ferdinand, regina Maria, regii unificatori şi aşa mai departe. Dar, sigur, dintre cei în viaţă este regele Mihai. Vom vedea ce va fi după regele Mihai. Cred că, totuşi, pentru români, el înseamnă mult mai mult decât vor însemna într-un viitor oarecare descendenţii săi, dar despre viitor e întotdeauna greu sau nu e foarte corect să vorbeşti, fiindcă, de fapt, noi nu ştim cum va arăta viitorul, nimeni nu ştie, nimeni n-a ştiut vreodată.

Rep.: Spuneţi, la un moment dat, în cartea dumneavoastră că "orice regim politic îi educă sau reeducă pe oameni în spiritul valorilor pe care le promovează". Care sunt principalele valori ale României de astăzi?

L. B.: Bună întrebare. Principalele valori e greu să le definim, tocmai că România e o ţară care nu şi-a găsit încă drumul. Sigur, a ieşit dezechilibrată din comunism şi suntem dezechilibraţi în continuare. Sigur, sunt valorile pe care le tot proclamăm, ale democraţiei şi aşa mai departe. Modelul occidental, pe care încercăm să-l implantăm mai mult sau mai puţin în România, însă tocmai asta este: societatea românească este o societate în criză şi în lipsa unor valori bine conturate, ferme, acceptate de toţi.

Rep.: În acest sens, care sunt calităţile poporului român?

L. B.: N-aş pune întrebarea chiar atât de radical. Nu cred că poporul român are, în mod special, calităţi sau defecte. Adică, astea nu sunt trăsături înnăscute şi date odată pentru totdeauna. Iată cum sunt românii, iată cum sunt mai ştiu eu care alte popoare. Sigur că, la un moment dat, putem contura o imagine, să-i zicem o imagine de sinteză, care e imaginea unui moment istoric. Aşadar, nu calităţi înnăscute, definitive, permanente, ci calităţi sau defecte pe care istoria le fabrică. Aşadar, un spectru de ordin cultural, în orice caz, nu de ordin biologic, încă o dată - nu înnăscute. Deci, românii au, în prezent, tot felul de calităţi şi defecte, deşi e cam sumar să vorbim aşa. Fiecare dintre noi, ca indivizi, avem calităţi şi defecte, să spui despre popor că este... Se spun multe lucruri şi nu numai despre români, dar e un discurs destul de superficial: "iată, aşa e neamţul, aşa e francezul, aşa e românul". Şi românul este în mai multe feluri.

Ce am spus în mai mult rânduri şi, dacă a venit vorba, merită, poate, să spun din nou, ca punct de vedere pe care-l am eu, e că românii sunt o naţie cam complexată, din pricina unei istorii care a fost aşa cum a fost, n-a fost întotdeauna prea blândă cu românii, deşi am avut şi momente istorice când am avut noroc, când s-a făcut România Mare. În sfârşit, a fost o istorie totuşi mică - să spunem - destul de apăsată, s-a apăsat mult asupra românilor aflaţi sub diverse stăpâniri străine, la dispoziţia marilor puteri, într-o zonă complicată şi nu prea favorabilă spaţiului european şi toate astea au dat naştere la nişte complexe de inferioritate, care, întotdeauna, se încearcă să fie depăşite prin manifestări de superioritate. De aici, o mitologie eroizantă - am fost cei care am apărat creştinătatea, care ne-am bătut cu turcii de secole şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, se pot da multe exemple.

Cred că se vede la noi, pe de-o parte, faţă de străini, această poziţie de inferioritate, în care ne aşezăm uneori, şi cu manifestările naţionaliste de superioritate, pe de altă parte. Eu sper ca toate astea să se liniştească, să se aşeze, să ne echilibrăm şi va fi foarte bine când vom ajunge la concluzia că nu suntem nici mai buni, nici mai răi decât ceilalţi, nici mai deştepţi, nici mai proşti. Suntem un popor normal.

Rep.: Ce ar trebui să facem pentru a scăpa de acest complex?

L. B.: Nu ştiu dacă putem să facem ceva anume, trebuie să lăsăm istoria să lucreze. Ce ar trebui noi să facem, însă, ar trebui să avem puţină grijă de România că nu prea avem grijă de ea, adică prea aleargă fiecare după interesul propriu sau după interese de grup şi mai puţin e în vedere interesul general, interesul naţional. Românii, din păcate - altă trăsătură care nu e tocmai bună şi care trebuie spusă - sunt cam lipsiţi de spirit civic. Deci, asta, dacă ne comparăm cu naţiile occidentale, care sunt educate într-un asemenea spirit, vedem cum fiecare - ceea ce-am spus deja - e mult prea preocupat de propriul interes şi prea puţin preocupat de interesul general; şi în lucrurile mari, şi în lucrurile cele mai mici, lucrul acesta se vede. Deci, mai puţin patriotism la nivel strict declarativ şi mai mult patriotism în ce priveşte esenţa comportărilor noastre.

Rep.: De asemenea, în carte, amintiţi că regele Carol a adus cu el îndeosebi ceea ce lipsea cu desăvârşire în societatea românească: ordinea, rigoarea, disciplina, punctualitatea, perseverenţa. Ce ar trebui să aducă viitorul preşedinte al României?

L. B.: Păi, tot pe cât va putea, dacă va putea, ceea ce lipseşte, într-o măsură mai mare sau mai mică, românilor. Să aducă un sentiment de ceva mai multă linişte, de mai multă rigoare, de mai multă justiţie, mai mult echilibru, mai multă demnitate, că şi stilul contează foarte mult şi, adesea, nu am excelat deloc în ce priveşte stilul politicii noastre. Deci, toate astea.

Rep.: În principiu, cam aceleaşi...

L. B.: Da, fiindcă, într-adevăr, dacă ne referim la Carol I, era teribil de diferit de români, şi de românii din epocă, şi de români în genere aşa, cum i-a făcut istoria, nu înseamnă că-s trăsături permanente şi definitive. Dar lipsea românilor spiritul de organizare - exclamaţia generalului Berthelot în Primul Război Mondial "Sunteţi admirabil de dezorganizaţi". Asta simţim că ne lipseşte. Ştim prea bine că suntem, într-un fel, opusul mentalităţii germane. De asta e şi o mică mitologie germană şi cu Carol I şi nu mai dau nume că intrăm în campania electorală. Deci, trebuie să fim mai organizaţi, mai disciplinaţi şi să respectăm, în mai mare măsură, regulile. Şi asta e o problemă, că regulile sunt afirmate la noi, dar, de multe ori, pentru a fi ocolite, pentru a găsi alte soluţii decât soluţia riguroasă şi corectă. Să sperăm că până la urmă ne va obliga istoria.

Rep.: Liderul conservator Petre P. Carp spunea că "România are atât de mult noroc, încât nu-i mai trebuie şi oameni politici".

L. B.: Asta la sfârşitul Primului Război Mondial.

Rep.: Cum stă România la capitolul noroc în prezent?

L. B.: Nu stă chiar atât de rău, până la urmă. Sau n-a stat, nu ştiu ce va mai fi de acum înainte. Deci, România a avut câteva faze norocoase, după ce, sigur, a avut şi destul de mult nenoroc. Vorbeam de zona asta a Europei, unde ne aflăm şi care a fost şi e în continuare o zonă tulbure. Dar românii au avut noroc; la 1859 a fost un context favorabil în care s-a făcut România, altfel nu ştiu cum s-ar fi făcut, nu era chiar atât de simplu, a avut noroc la sfârşitul Primului Război Mondial, când, deşi România a fost înfrântă şi la un moment dat a ieşit chiar din război, a încheiat pace separată cu Germania, mersul general al războiului a dus la crearea României Mari, şi a avut noroc şi mai recent, intrarea în NATO, în Uniunea Europeană, fără ca meritele noastre să fie chiar atât de evidente sau atât de strălucite încât să spunem că am fi meritat fără discuţie. Deci, ne-a mai mers şi bine uneori, şi chiar în momente cruciale.

Rep.: Femeile, deşi mai puţin vizibile în spaţiul public, s-au implicat în viaţa politică. Vorbiţi în cartea dumeavoastră despre Maria, "o regină puternică" care a stat alături de Ferdinand, "un rege slab". Care sunt şansele ca România să fie condusă de o femeie?

L. B.: Acum cam depăşim subiectul cărţii, despre suveranii României. Cred că veni şi asta într-o bună zi, bineînţeles. Eu, în carte, am vorbit despre regina Maria, care a fost o personalitate, într-adevăr, excepţională, foarte puternică, foarte hotărâtă, cu un rol de prim-plan mai ales în perioada Primului Război Mondial şi în orientarea politică generală a României, intrarea în război alături de Antanta, aşa cum am intrat, şi în crearea României Mari. Deci, rolul ei este incontestabil şi e probabil mai mare decât apare în diverse cărţi de istorie, unde tot bărbaţii sunt puşi în prim-plan, sigur Ferdinand care era regele, ea era soţia regelui, nu era nimic mai mult, dar rolul ei a fost mult mai mare decât atât. Ea ar putea să fie un exemplu de femeie care, într-adevăr, îşi afirmă personalitatea şi înţelege să aibă un destin în viaţa neamului său.

Rep.: Mă gândeam acum la această campanie electorală, avem două femei-candidat la prezidenţiale.

L. B.: Da, e de prevăzut că nu va ieşi niciuna dintre ele preşedinte, dar e un început totuşi, că până acum nu au mai fost, cred.

Rep.: A mai fost o candidată...

L. B.: A mai fost, poate, dar uitaţi că am şi uitat-o. E oricum, dacă nu un început absolut, un pas înainte în direcţia asta. Vor fi şi femei la un moment dat. Nici Statele Unite n-au avut încă un preşedinte femeie, deci să nu ne grăbim prea tare. Să ne grăbim, dar să ne grăbim moderat.

Rep.: Mai multe persoane publice şi-au exprimat opţiunea politică în ceea ce priveşte alegerile prezidenţiale. Credeţi că o astfel de acţiune ar putea influenţa votul poporului?

L. B.: În principiu, da. Dar nu e nicio supărare, cred că e firesc ca oamenii politici, dar şi personalităţile intelectuale ale României să-şi spună punctul de vedere. Pot să şi-l spună sau să nu şi-l spună, dar nu e nimic rău în faptul că şi-l spun. Bineînţeles că oamenii sunt influenţaţi de ceea ce spun cei cărora li se acordă o anume importanţă în viaţa cetăţii.

Rep.: Credeţi că oamenii analizează programul electoral al candidaţilor sau votează în funcţie de notorietatea lor?

L. B: Bineînţeles că nu analizează. Credeţi că oamenii, cei mai mulţi dintre ei, sunt analişti politici? Sigur că nu analizează, dar au preferinţele lor şi mai au, mă gândesc, şi intuiţia lor. Adică să nu ne închipuim că un om obişnuit n-are chiar deloc intuiţie politică. Pe de altă parte, sigur că oamenii sunt şi manipulaţi, dar nu în mod special, astăzi şi în România. Oamenii au fost manipulaţi dintotdeauna, de orice regim politic, orice putere îi manipulează pe oameni sau, în orice caz, încearcă să-i orienteze într-o anumită direcţie.

Rep.: Dumneavoastră aţi hotărât cu cine o să votaţi la prezidenţiale?

L. B.: Da, eu am hotărât, dar cum nu-i un interviu pe tema asta nu voi face o declaraţie publică.
Rep.: Având în vedere situaţia actuală a României, sunt de blamat cei care aleg să părăsească ţara? Credeţi că ar trebui ca tinerii, despre care se tot spune că ei sunt cei care vor schimba România, că ei sunt viitorul, să rămână aici?

L. B.: De blamat, în orice caz, nu sunt. Cel puţin, în ce mă priveşte, am o idee foarte sigură cu privire la libertatea individuală a omului. Omul are dreptul să facă ce crede de cuviinţă, în măsura în care nu-i deranjează sau nu face rău altora. Dacă cineva vrea să plece din ţară, este dreptul lui absolut să plece din ţară şi nimeni nu se cade să-l blameze pentru aşa ceva. Pe de altă parte, sigur că ar fi foarte bine ca aceşti tinerii şi mai ales tinerii de valoare să rămână în ţară şi să ajute la reclădirea României, dar problema se pune şi altfel: ce facem cu cei care conduc România? Adică, dacă cei care conduc România - şi poate folosesc acum nişte cuvinte prea tari -, dacă ei ajung să-şi bată joc de România, ei sunt de blamat, nu tinerii care, din această cauză sau şi din această cauză, părăsesc ţara. Deci, mai întâi să vedem cum stau lucrurile cu clasa politică, cu cei care conduc România - şi-n plan politic, şi-n plan economic, se pare că lucurile nu se prezintă chiar atât de frumos.

Rep.: De multe ori, România a trebuit să aleagă răul cel mic.

L. B.: Întotdeauna alegem răul cel mic. Nimic nu e perfect pe lumea asta. Soluţii absolut ideale sunt rarisime, dacă există vreodată. Deci, este şi asta o strategie justificată: alegerea răului cel mai mic. Bine, e un fel de-a spune. Lucrurile sunt amestecate, şi bune, şi rele. Nu există în politică - sau există rar - îngeri sau demoni, sunt oameni care au calităţi şi defecte şi, de multe ori, e greu să le defineşti, cu precizie, chiar în momentul respectiv. Istoria le mai aşază după aceea.

Rep.: Sondajele realizate în ultimii ani par să arate că românii sunt un pic nostalgici. Vorbeam de 30% dintre ei care îşi doresc să vină un rege la conducerea României, jumătate dintre ei spun că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu. Cum explicaţi această nostalgie?

L. B.: Păi, toată lumea o are. În general, trecutul inspiră nostalgia. N-am inventat noi, românii, nostalgia. Da, ce-a trecut pare mai frumos decât a fost în realitate. Asta întotdeauna, în toate timpurile şi-n toate comunităţile. Te doare ceea ce te doare în prezent. Trecutul te doare mai puţin şi ajungi să-l idealizezi. Plus că la noi, existând starea asta de insatisfacţie cu privire la prezent, spre ce să priveşti? Spre viitor, dar viitorul încă nu există, e ceva cu totul ipotetic, deci priveşti spre trecut şi atunci e procesul ăsta de amplificare a părţilor bune pe care le-a avut trecutul, cum e idealizarea perioadei interbelice sau chiar a perioadei anterioare a regelui Carol I.

Rep.: Nu se uită, într-un fel, o parte a istoriei, acea parte negativă?

L. B.: Păi, mereu se uită. Mereu se uită. Memoria fiecăruia dintre noi este făcută din ceea ce ne amintim, dar şi din ceea ce uităm şi chiar uităm mai multe decât ne amintim. La fel şi memoria popoarelor. Sigur că se uită câte ceva, sigur că se şi deformează, se şi idealizează, asta este istoria. Istoria pe care o reconstituim. Nu e identică cu istoria care a fost, e orientată, e simplifcată, e ideologizată.

Rep.: La sfârşitul cărţii dumneavoastră propuneţi cititorului un document semnificativ pentru modul în care Casa regală s-a apropiat de cultura românească: "I. L. Caragiale comentat de principele Carol şi de regele Carol I". Care candidat la prezidenţiale credeţi că este mai aproape de cultură?

L. B.: Asta e o întrebare la care nici nu m-am gândit şi n-aş şti să răspund acum. Mai aproape prin ce, prin pregătirea pe care o are? Mai importantă e atitudinea faţă de actul cultural. Ce pot să spun - nu m-aş apuca să vorbesc în privinţa asta de candidaţii la Preşedinţie - ce pot să spun este, fiindcă a venit vorba despre principele Carol, atunci în 1912 - şi mai târziu va fi regele Carol al II-lea - el a făcut şi multe lucruri pe care ar fi fost mai bine să nu le facă, dar, în materie de cultură, a fost aproape impecabil, a dovedit un interes extraordinar pentru actul cultural, o intuiţie în această privinţă, şi i-a ajutat, i-a stimulat foarte mult pe creatori, pe scriitori şi pe alţii. Deci, din punctul ăsta de vedere, şi-a adus şi el contribuţia, deloc neglijabilă, la deceniul acesta de mare înflorire a culturii româneşti, care a fost perioada 1930 - 1940. Carol al II-lea ar putea să fie un exemplu de conducător politic interesat în cultură. Şi-a dat seama că actul cultural este o parte fundamentală a modernizării României şi a afirmării naţiunii române, nu e ceva secundar cum, din păcate, pare a fi pentru liderii politici, în prezent, vezi bugetul Ministerului Culturii şi tot ce se face sau mai mult nu se face pentru cultură. Din punctul ăsta de vedere, Carol al II-lea ar fi un exemplu, nu şi din alte puncte de vedere.

Rep.: Deci este nevoie ca oamenii politici să înţeleagă că şi cultura este importantă pentru înflorirea ţării.

L. B.: Da, pentru înflorirea ţării şi pentru... Până la urmă ceea ce rămâne e cultura, vedem asta privind îndărăt. Dacă ne uităm, cu o sută, o sută şi ceva de ani în urmă, au rămas Eminescu, Caragiale, apoi trebuie să facem un efort ca să ne amintim de cutare sau cutare om politic. Deci, în prezent, oamenii politici sunt mai vizibili decât cei care produc cultură, dar în destinul unei naţii, până la urmă, actul cultural este ceea ce rămâne cu adevărat.

Rep.: Titlul cărţii dumneavoastră este cu semnul întrebării: "Monarhia, o soluţie?". Este monarhia o soluţie?

L. B.: Nu ştiu, pentru unii este, pentru alţii nu este. Eu am încercat să prezint în carte întregul dosar al monarhiei, de la instaurare, de la venirea principelui străin în 1866, să prezint şi aspectele instituţionale, să-l caracterizez şi pe fiecare rege în parte, să arăt ce s-a întâmplat apoi în comunism, cum a fost estompată, alterată memoria şi revenirea după 1989. În rest, e o întrebare cu răspuns deschis, n-am cum să dau eu răspunsul la întrebarea asta, răspunsul trebuia să-l dea românii, fiecare dintre ei şi toţi laolaltă. Ce-am subliniat însă, din punctul meu de vedere de data asta, e faptul că mai curând decât alegerea dintre monarhie sau republică, fiindcă până la urmă diferenţele dintre un sistem democratic nu sunt mari sau sunt chiar nesemnificative, nu putem spune să luăm două ţări, Marea Britanie şi Franţa, că una dintre ele fiind republică sau monarhie e mai bine întocmită decât cealaltă, deci, iată, ceea ce contează este sistemul democratic, sunt instituţiile, e conştiinţa civică a oamenilor şi în planul ăsta cred că trebuie să facem un mare efort pentru a reclădi România şi atunci, dacă totul e bine aşezat şi dacă totul funcţionează bine, putem să preferăm o formă sau alta: monarhia sau republica. Însă, dacă lucrurile nu merg bine, degeaba aşteptăm un salvator că n-o să vină, noi trebuie să facem ceva pentru a face o Românie mai bună.

Rep.: Să aşteptăm să vedem cu evoluează lucrurile şi cum se scrie istoria.

L. B.: Să aşteptăm, că mergem oricum spre viitor.
Lucian Boia s-a născut în Bucureşti, pe 1 februarie 1944, şi este profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Opera sa, întinsă şi variată, cuprinde numeroase titluri apărute în România şi în Franţa, precum şi traduceri în engleză, germană şi în alte limbi străine. Preocupat îndeosebi de istoria ideilor şi a imaginarului, s-a remarcat atât prin lucrări teoretice privitoare la istorie ("Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune") şi la imaginar ("Pentru o istorie a imaginarului"), cât şi prin investigarea consecventă a unei largi game de mitologii (de la viaţa extraterestră şi sfârşitul lumii până la comunism, naţionalism şi democraţie). A adus, de asemenea, noi interpretări privitoare la istoria Occidentului şi la istoria Franţei. În 1997, lucrarea sa "Istorie şi mit în conştiinţa românească" a stârnit interesul publicului şi al criticii şi a rămas de atunci un punct de reper în redefinirea istoriei naţionale.

de Dorina Calin
sursa + material video