Despre condiţia prozei scurte (Pornind de la volumul „O cedare în anii ’20“ de Viorel Marineasa)

Revenirea în actualitatea lui 2014 a prozei scurte, ca temă de dezbatere, după decenii de dezinteres și cvasiabandon, poate fi și un semn pozitiv de nouă vitalitate literară. Cu ani în urmă, iniţiam eu însumi în Tribuna o „campanie pentru proza scurtă“ şi propuneam renunţarea la publicarea fragmentelor de roman în favoarea schiţei sau a povestirii de o pagină de revistă (circa 20.000 de semne). Au dat proze atunci Mihai Sin, Horasangian, Alexandru Vlad, Cuşnarencu, N. Iliescu şi încă alţii şi s-a marcat un anume succes. Deosebire ar fi că, de data asta, iniţiativa e a criticii.
 
Deocamdată, la început, actuala dezbatere e doar o firavă provocare. Ea poate ţine – la origine – şi de modă, ca minifustă-maxifustă, alternate la intervale oarecare după logica flux-reflux, acceptată de toţi cei interesaţi. Dar poate fi și o încercare a mării cu degetul de către prozatorii înşişi, jucători la loteria destinului şi care au prins impulsul de zbor. Poate fi, mă gîndesc, şi o soluţie a editorilor faţă în faţă cu o piaţă saturată de romane şi care constată că e tot mai greu suportabilă, tot mai păguboasă proba costurilor mari în balanţă cu stocurile toxice acumulate în depozite. Aşa că, într-un master plan ipotetic a fost cuprins și capitolul nou de încercare care trebuie acum promovat, iar piaţa trebuie pregătită.
 
Mai sînt şi alte ipoteze. În comentariile abundente dedicate autoarei canadience de cărţi de povestiri (la noi nu s-au vîndut deloc), distinsă cu Premiul Nobel, a fost sesizabilă contrarietatea de subtext: romanul, de data asta, pierdea cursa. Nu-i, aşadar, deloc de exclus ca interesul proaspăt, aș spune aproape afectuos pentru această fracţiune de nișă a epicului, să fie totuși un efect de ecou. Pînă la urmă, important e însă că tema a fost lansată şi acceptată, fără contestări care să conteze.
 
În ce mă privește, consider că mai interesant decît dezbaterea propriu-zisă, unde criticii vor spune ce trebuie spus, e „cazul“ timişoreanului autor de proză scurtă Viorel Marineasa. De ce Marineasa? Sînt două motive. Unul e că O cedare în anii ’20, cartea lui despre care nu se ştie şi nu se spune aproape nimic, trebuie considerată un reper semnificativ în proza noastră de după 1990. Chiar mai semnificativ decît multe alte titluri-etalon ale diviziei optzeciste. Al doilea motiv e tocmai poziţionarea lui Marineasa în tabloul cel mare al prozei, adică în afara sau la periferia perimetrului optzecismului textualizant, în tot cazul într-un loc unde e invizibil: am încercat să-l conving de asta pe un important critic tînăr, dar fără succes.
 
Volumul O cedare în anii ’20, cu proze scrise în primii ani ’90, bănuiesc că tot atunci publicate la Timişoara, în Orizont, a apărut în 1998, în „Colecţia 80. Proză“ la Editura Paralela 45. Colecţia era girată de Gheorghe Crăciun („consilier editorial“, scrie în casetă), dar avînd şi alt dublu OK: cel al faimosului cuplu Lefter – Vlasie, managerii postmodernismului românesc, pe de o parte, şi, pe de alta, al Timișoarei, unde activa un deloc neimportant punct de decizie.
 
Reamintesc toate astea pentru a se înţelege mai bine contextul: Marineasa era pe val, cartea sa e un fruct al momentului literar. Important e că nu s-a greşit, după părerea mea. Şi autorul, despre proza căruia pot spune că sînt în cunoştinţă de cauză, şi cartea sa meritau toate voturile.
 
O cedare... are două secţiuni, fiecare cu alt filon tematic. În prima, intitulată „Arpentaj şi fotofobie“, se găsesc motivele, decorurile şi personajele care, la începutul secolului trecut, îl ispitiseră efemer şi pe Rebreanu, aflat sub influenţa lecturilor ungureşti: e vorba despre umanitatea de la marginea lumii, cea a dezmoşteniţilor, a „mizerabililor“, a vagabonzilor, a azilului de noapte. La noi, această felie a condiţiei umane absentă din literatura realist socialistă a ieşit la suprafaţă deloc surprinzător după 1990. Mai exact spus, existase, însă nu fusese luată în seamă. Clujeanul Bodor Adam, tradus din ungureşte şi editat şi la noi, prefaţat de Bălăiţă, emigrat şi devenit, în anii ’90, prozatorul nr. 1 al Budapestei (de Esterhazy şi Kertész nu se ştia), aduce în prozele sale cam aceeaşi figuraţie şi aceeaşi problematică a unui secol agonic. La noi, un pic mai tîrziu, a fost Radu Aldulescu, romancier însă cu o cuprindere a suprafeţelor mari, spre deosebire de care ceva mai vîrstnicul Marineasa se concentrează în ce are de spus, scrie schiţe de cel mult două-trei file.
 
Marginalii prozelor lui Bodor sînt eboşe dintr-o singură linie, vagabonzi metafizici fără chip şi cu identitate ambiguă, care vin şi pleacă de nicăieri. Particularitatea subliniată, cu un fel de ostentaţie, a paginii lui Marineasa – ca să duc comparaţia un pas mai departe – e Banatul, ca limbaj, geografie, istorie, iar fiecare proză vrea să fie un portret decupat din această realitate.
 
Schiţele sale sînt însă mai mult portrete după natură. În Gaşpar e cel al unui beţiv (fără alt atribut). Monologul dinNoua amantă e despre un om al străzii, cerşetor dement. Rumeguş glisează pe subţirea frontieră a oniricului. Dacă-i studiată printro lentilă specială, cotidianitatea îşi deconspiră absurditatea multicoloră de esenţă (Cucurigu). În majoritatea prozelor sale, Marineasa caligrafiază cu o acribie suprasaturată de amănunte rezultatul unor observaţii operate cu instrumente realistice, aş zice: fotografice. ÎnTaromiştii, de pildă, apar Monoran (poetul cunoscut), Pruncuţ şi încă alţii care se adunau – ni se precizează – la cafeneaua „de lîngă sediul de odinioară al Agenţiei TAROM“, inşi dintre care s-au recrutat „derbedeii care pe 16 decembrie 1989 au pornit, pe podul de la Maria, asaltul donquijotesc asupra comunismului“. Vine imediat însă alinierea la tipikonul prozei postmoderne. Autorul are „un proiect mai vechi: romanul despre taromiști“. A amintit de el într-o altă proză, din care citează o frază. A meditat, între timp, şi la cum ar trebui dezvoltat subiectul ca atare. Sînt notate succint cîteva detalii pro memoria. E citat şi un fragment dintr-un poem al lui Monoran. „Actanţii“ mor pe rînd, „morţi suspecte“ sau „îşi pierd credibilitatea“, se mai spune. Ca să încheie: „Mă tem că toate astea rămîn în seama romanului. Să vedem cine-l scrie“. Interesant, dar cu tot acest material eteroclit, Marineasa face o proză de o filă jumate. Și încă şi mai interesant, din punctul meu de vedere, rezultatul e desăvîrșit, proza e o mică bijuterie.
 
„Cartea funciară“, secţiunea secundă a volumului, prelucrează date din istoria cea mare a locului, consecutiv unei operaţiuni de arheologie factologică (Luni dimineaţa a plouat aşa de frumos încît a fost de un drag să te uiţi pre lume). Desigur, numele lui Sorin Titel trebuie amintit aici. Istoria familiei, reală sau fictivă, e un subiect productiv, la fel şi arhiva scriptică personală de unde sînt recuperate ciorne sau fragmente abandonate şi uitate. „Prima mea proză dusă la capăt începea astfel: Omul nu era un sfînt“. (Încercare asupra vieţii și patimilor unui sfînt Anton). Autorul Marineasa are cunoştinţă de teza, cîndva în mare vogă, deşi e un truism, a expresivităţii involuntare şi o foloseşte valorificînd prin transcriere-citare pasaje mai mari sau mai mici din epistole, documente, monografii (O măsea stricată la 1884). Bănăţenismele, folosite în textul auctorial, adaugă un plus de culoare în cheie ironică. Un titlu sună astfel: Voacnărul Zărie se întoarce acas cu aizănbanu. Nu ştiu dacă fac figură separată, dar mărturisesc că mie îmi place această extravaganţă lexicală pe care o găsesc perfect funcţională. Mai trebuie spus că Marineasa, deloc pedant sau crispat, lasă impresia că se joacă. Provoacă, sfidează toate convenţiile și o face cu o siguranţă de sine și o voluptate neascunsă, cu o eleganţă cuceritoare.După natură, cu devieri e un monolog şi un portret, cel al capitalistului de tarabă, personaj pitoresc al tranziţiei noastre. Schiţa are însă şi bibliografie: Platon, Nae Ionescu, Goethe etc. Jocul e mai strident în portretul minimalist al doctorului din A, de cînd nu ne-am văzut. În schimb, textul intitulat Epistolă de pe coclauri e un fragment decupat, s-ar zice, la întîmplare. Puse cap la cap, toate aceste proze cu aspect fragmentar refac o lume (şi, în definitiv, asta contează!), cu toate coordonatele sale, cu adîncime şi relief. Mă gîndesc că asta mai ales trebuie să-l fi încîntat pe „consilierul“ Crăciun, deși el era mult mai elaborat în scris, dar era şi deschis, mereu interesat de ingineriile textuale ale altora. Și se mai verifică cu ușurinţă ceva: anume că, dintre optzeciștii autori de proză scurtă, Viorel Marineasa e cel mai respectuos în literă și spirit cu statutele și reţetarul postmodernismului textualist. La atîta fidelitate, pagina sa ar trebui să iasă seacă, veștedă, ca tot ce urmează cu pioșenie regula, efectul e însă invers: schiţele lui plac la lectură fără rezerve.
 
În fine, relectura recentă mi-a confirmat o observaţie notată mai de mult privind întîlnirea lui Marineasa cu Caragiale – întîlnire în spirit, cum nu ştiu s-o mai fi reuşit altcineva –, cu, adică, autorul de „momente şi schiţe“, de la care a împrumutat libertatea absolută cu care pune textul în pagină, acesta putînd fi de orice natură, la limită ne-proză (în accepţiunea de manual) sau anti-proză.
 
Există, aşadar, un „caz“ Marineasa? Eu zic că da. O cedare... a apărut pe valul postmodernist, în 1998, şi e interesant ce a urmat. Întrun climat timişorean simpatic cosmopolit şi supercorect politic, cu tot ce înseamnă asta, a scrie o teză de doctorat (am citit-o, e excelentisimă) despre Nae Ionescu înseamnă două lucruri. Întîi, din start, bilă neagră. Nu delict, pentru că, totuşi, pînă acolo mai e, ci strict „bilă neagră“ de păstrat, pus în raft. Apoi, doctoratul fiind cronofag, proza cade pe un loc secundar. Și cu alţi optecişti prozatori, pe care-i citeam cu mare interes, s-a întîmplat cam la fel. Impresia mea e că, subit, Marineasa a fost lăsat din braţe, dispărînd complet din enumerările bilanţiere, şi de criticii generaţiei sale, şi de tineri. E drept că îşi umple lunar rubrica arendată în revista lui Mihăieş cu texte în care se simte însă, prin nu ştiu ce contagiune, tot mai mult universitarul, scotocitorul disciplinat prin arhive bănăţene şi tot mai puţin prozatorul pe care, n-am ce face, continuu să-l prefer. Acesta e „cazul“: autorul de proză scurtă Viorel Marineasa a devenit, după o regulă pe care o studiez de mult, la unul sau altul, invizibil, ca omul lui Wells.