Revenirea în actualitatea lui 2014 a prozei
scurte, ca temă de dezbatere, după
decenii de dezinteres și cvasiabandon,
poate fi și un semn pozitiv de nouă vitalitate
literară. Cu ani în urmă, iniţiam eu însumi în Tribuna o „campanie pentru proza scurtă“ şi
propuneam renunţarea la publicarea fragmentelor
de roman în favoarea schiţei sau a
povestirii de o pagină de revistă (circa 20.000
de semne). Au dat proze atunci Mihai Sin,
Horasangian, Alexandru Vlad, Cuşnarencu,
N. Iliescu şi încă alţii şi s-a marcat un anume
succes. Deosebire ar fi că, de data asta, iniţiativa
e a criticii.
Deocamdată, la început, actuala dezbatere
e doar o firavă provocare. Ea poate ţine
– la origine – şi de modă, ca minifustă-maxifustă,
alternate la intervale oarecare după logica
flux-reflux, acceptată de toţi cei interesaţi.
Dar poate fi și o încercare a mării cu degetul
de către prozatorii înşişi, jucători la loteria
destinului şi care au prins impulsul de
zbor. Poate fi, mă gîndesc, şi o soluţie a editorilor
faţă în faţă cu o piaţă saturată de romane şi care constată că e tot mai greu suportabilă,
tot mai păguboasă proba costurilor
mari în balanţă cu stocurile toxice acumulate
în depozite. Aşa că, într-un master plan ipotetic
a fost cuprins și capitolul nou de încercare
care trebuie acum promovat, iar piaţa
trebuie pregătită.
Mai sînt şi alte ipoteze. În
comentariile abundente dedicate autoarei canadience
de cărţi de povestiri (la noi nu s-au
vîndut deloc), distinsă cu Premiul Nobel, a
fost sesizabilă contrarietatea de subtext: romanul,
de data asta, pierdea cursa. Nu-i, aşadar,
deloc de exclus ca interesul proaspăt, aș
spune aproape afectuos pentru această fracţiune
de nișă a epicului, să fie totuși un efect
de ecou. Pînă la urmă, important e însă că
tema a fost lansată şi acceptată, fără contestări
care să conteze.
În ce mă privește, consider că mai interesant
decît dezbaterea propriu-zisă, unde criticii
vor spune ce trebuie spus, e „cazul“ timişoreanului
autor de proză scurtă Viorel
Marineasa. De ce Marineasa? Sînt două motive.
Unul e că O cedare în anii ’20, cartea lui
despre care nu se ştie şi nu se spune aproape
nimic, trebuie considerată un reper semnificativ
în proza noastră de după 1990. Chiar
mai semnificativ decît multe alte titluri-etalon
ale diviziei optzeciste. Al doilea motiv e
tocmai poziţionarea lui Marineasa în tabloul
cel mare al prozei, adică în afara sau la periferia
perimetrului optzecismului textualizant,
în tot cazul într-un loc unde e invizibil: am
încercat să-l conving de asta pe un important
critic tînăr, dar fără succes.
Volumul O cedare în anii ’20, cu proze
scrise în primii ani ’90, bănuiesc că tot atunci
publicate la Timişoara, în Orizont, a apărut în
1998, în „Colecţia 80. Proză“ la Editura
Paralela 45. Colecţia era girată de Gheorghe
Crăciun („consilier editorial“, scrie în casetă),
dar avînd şi alt dublu OK: cel al faimosului
cuplu Lefter – Vlasie, managerii postmodernismului
românesc, pe de o parte, şi, pe de
alta, al Timișoarei, unde activa un deloc neimportant
punct de decizie.
Reamintesc toate
astea pentru a se înţelege mai bine contextul:
Marineasa era pe val, cartea sa e un fruct al
momentului literar. Important e că nu s-a
greşit, după părerea mea. Şi autorul, despre
proza căruia pot spune că sînt în cunoştinţă
de cauză, şi cartea sa meritau toate voturile.
O cedare... are două secţiuni, fiecare cu alt
filon tematic. În prima, intitulată „Arpentaj şi fotofobie“, se găsesc
motivele, decorurile şi personajele care, la începutul secolului trecut,
îl ispitiseră efemer şi pe Rebreanu, aflat
sub influenţa lecturilor ungureşti: e vorba despre
umanitatea de la marginea lumii, cea a
dezmoşteniţilor, a „mizerabililor“, a vagabonzilor,
a azilului de noapte. La noi, această felie
a condiţiei umane absentă din literatura
realist socialistă a ieşit la suprafaţă deloc surprinzător
după 1990. Mai exact spus, existase,
însă nu fusese luată în seamă. Clujeanul
Bodor Adam, tradus din ungureşte şi editat şi la noi, prefaţat de
Bălăiţă, emigrat şi devenit,
în anii ’90, prozatorul nr. 1 al Budapestei
(de Esterhazy şi Kertész nu se ştia), aduce în
prozele sale cam aceeaşi figuraţie şi aceeaşi
problematică a unui secol agonic. La noi, un
pic mai tîrziu, a fost Radu Aldulescu, romancier
însă cu o cuprindere a suprafeţelor mari,
spre deosebire de care ceva mai vîrstnicul
Marineasa se concentrează în ce are de spus,
scrie schiţe de cel mult două-trei file.
Marginalii prozelor lui Bodor sînt eboşe
dintr-o singură linie, vagabonzi metafizici fără
chip şi cu identitate ambiguă, care vin şi
pleacă de nicăieri. Particularitatea subliniată,
cu un fel de ostentaţie, a paginii lui Marineasa
– ca să duc comparaţia un pas mai departe –
e Banatul, ca limbaj, geografie, istorie, iar fiecare
proză vrea să fie un portret decupat din
această realitate.
Schiţele sale sînt însă mai
mult portrete după natură. În Gaşpar e cel al
unui beţiv (fără alt atribut). Monologul dinNoua amantă e despre un om al străzii, cerşetor
dement. Rumeguş glisează pe subţirea
frontieră a oniricului. Dacă-i studiată printro
lentilă specială, cotidianitatea îşi deconspiră
absurditatea multicoloră de esenţă (Cucurigu).
În majoritatea prozelor sale, Marineasa caligrafiază
cu o acribie suprasaturată de amănunte
rezultatul unor observaţii operate cu
instrumente realistice, aş zice: fotografice. ÎnTaromiştii, de pildă, apar Monoran (poetul cunoscut),
Pruncuţ şi încă alţii care se adunau
– ni se precizează – la cafeneaua „de lîngă sediul
de odinioară al Agenţiei TAROM“, inşi
dintre care s-au recrutat „derbedeii care pe
16 decembrie 1989 au pornit, pe podul de la
Maria, asaltul donquijotesc asupra comunismului“.
Vine imediat însă alinierea la tipikonul
prozei postmoderne. Autorul are „un proiect
mai vechi: romanul despre taromiști“. A
amintit de el într-o altă proză, din care citează
o frază. A meditat, între timp, şi la cum ar trebui
dezvoltat subiectul ca atare. Sînt notate
succint cîteva detalii pro memoria. E citat şi
un fragment dintr-un poem al lui Monoran.
„Actanţii“ mor pe rînd, „morţi suspecte“ sau
„îşi pierd credibilitatea“, se mai spune. Ca să
încheie: „Mă tem că toate astea rămîn în
seama romanului. Să vedem cine-l scrie“.
Interesant, dar cu tot acest material eteroclit,
Marineasa face o proză de o filă jumate. Și
încă şi mai interesant, din punctul meu de vedere,
rezultatul e desăvîrșit, proza e o mică
bijuterie.
„Cartea funciară“, secţiunea secundă a volumului,
prelucrează date din istoria cea mare
a locului, consecutiv unei operaţiuni de arheologie
factologică (Luni dimineaţa a plouat
aşa de frumos încît a fost de un drag să te uiţi pre
lume). Desigur, numele lui Sorin Titel trebuie
amintit aici. Istoria familiei, reală sau fictivă,
e un subiect productiv, la fel şi arhiva scriptică
personală de unde sînt recuperate ciorne
sau fragmente abandonate şi uitate. „Prima
mea proză dusă la capăt începea astfel: Omul
nu era un sfînt“. (Încercare asupra vieţii și patimilor
unui sfînt Anton). Autorul Marineasa are
cunoştinţă de teza, cîndva în mare vogă, deşi
e un truism, a expresivităţii involuntare şi o
foloseşte valorificînd prin transcriere-citare
pasaje mai mari sau mai mici din epistole, documente,
monografii (O măsea stricată la 1884).
Bănăţenismele, folosite în textul auctorial,
adaugă un plus de culoare în cheie ironică.
Un titlu sună astfel: Voacnărul Zărie se întoarce
acas cu aizănbanu. Nu ştiu dacă fac figură separată,
dar mărturisesc că mie îmi place
această extravaganţă lexicală pe care o găsesc
perfect funcţională. Mai trebuie spus că
Marineasa, deloc pedant sau crispat, lasă impresia
că se joacă. Provoacă, sfidează toate
convenţiile și o face cu o siguranţă de sine și
o voluptate neascunsă, cu o eleganţă cuceritoare.După natură, cu devieri e un monolog şi
un portret, cel al capitalistului de tarabă, personaj
pitoresc al tranziţiei noastre. Schiţa are
însă şi bibliografie: Platon, Nae Ionescu,
Goethe etc. Jocul e mai strident în portretul
minimalist al doctorului din A, de cînd nu ne-am
văzut. În schimb, textul intitulat Epistolă
de pe coclauri e un fragment decupat, s-ar zice,
la întîmplare. Puse cap la cap, toate aceste
proze cu aspect fragmentar refac o lume (şi,
în definitiv, asta contează!), cu toate coordonatele
sale, cu adîncime şi relief. Mă gîndesc
că asta mai ales trebuie să-l fi încîntat pe „consilierul“
Crăciun, deși el era mult mai elaborat
în scris, dar era şi deschis, mereu interesat
de ingineriile textuale ale altora. Și se mai
verifică cu ușurinţă ceva: anume că, dintre
optzeciștii autori de proză scurtă, Viorel
Marineasa e cel mai respectuos în literă și spirit
cu statutele și reţetarul postmodernismului
textualist. La atîta fidelitate, pagina sa ar
trebui să iasă seacă, veștedă, ca tot ce urmează
cu pioșenie regula, efectul e însă invers: schiţele
lui plac la lectură fără rezerve.
În fine, relectura recentă mi-a confirmat o
observaţie notată mai de mult privind întîlnirea
lui Marineasa cu Caragiale – întîlnire în
spirit, cum nu ştiu s-o mai fi reuşit altcineva
–, cu, adică, autorul de „momente şi schiţe“,
de la care a împrumutat libertatea absolută
cu care pune textul în pagină, acesta putînd
fi de orice natură, la limită ne-proză (în accepţiunea
de manual) sau anti-proză.
Există, aşadar, un „caz“ Marineasa? Eu
zic că da. O cedare... a apărut pe valul postmodernist,
în 1998, şi e interesant ce a urmat. Întrun
climat timişorean simpatic cosmopolit şi
supercorect politic, cu tot ce înseamnă asta, a
scrie o teză de doctorat (am citit-o, e excelentisimă)
despre Nae Ionescu înseamnă două
lucruri. Întîi, din start, bilă neagră. Nu delict,
pentru că, totuşi, pînă acolo mai e, ci strict
„bilă neagră“ de păstrat, pus în raft. Apoi,
doctoratul fiind cronofag, proza cade pe un
loc secundar. Și cu alţi optecişti prozatori, pe
care-i citeam cu mare interes, s-a întîmplat
cam la fel. Impresia mea e că, subit,
Marineasa a fost lăsat din braţe, dispărînd
complet din enumerările bilanţiere, şi de criticii
generaţiei sale, şi de tineri. E drept că îşi
umple lunar rubrica arendată în revista lui
Mihăieş cu texte în care se simte însă, prin nu ştiu ce contagiune, tot mai mult universitarul,
scotocitorul disciplinat prin arhive bănăţene şi tot mai puţin prozatorul pe care, n-am
ce face, continuu să-l prefer. Acesta e „cazul“:
autorul de proză scurtă Viorel Marineasa a
devenit, după o regulă pe care o studiez de
mult, la unul sau altul, invizibil, ca omul lui
Wells.