De ce trebuia asasinat Eminescu?

 
Urmăream acum vreo câţiva ani de zile o emisiune tv, în care, mai mulţi tineri cu talent literar, adunaţi în jurul lui Nicolae Manolescu, spuneau că s-au săturat de Eminescu. În ce sens? În toate sensurile. Pentru cei mai în vârstă din familia mea, emisiunea apărea ca o blasfemie, ca o nebunie. Pentru mine însă, nu. Ştiam că era vorba despre o acţiune premeditată a lui Manolescu şi a altor elite româneşti de a termina odată cu Eminescu. Munca a început cu mult timp înainte, atunci când s-a fabricat mitul nebuniei lui Eminescu şi a continuat şi în perioada contemporană cu încercările de denigrare şi de scoatere a sa din inima şi memoria românilor, de către un popor aciuat pe aceste meleaguri, evreii, a căror scopuri şi metode de lucru au fost înfierate de marele român, Mihai Eminescu.

Nu a fost surprinzător pentru mine, atunci când, la întrebarea realizatorului emisiunii tv, ce cunosc aceşti tineri despre activitatea culturală, politico-socială şi istorică a lui Eminescu, tinerii au vorbit tot timpul despre poezia (care, chipurile, nu era prea valoroasă) şi despre mondenitaţile lui. De restul activităţii nu ştiau mai nimic. Înainte de a mă grăbi să-i discreditez, m-am gândit la modul cum este predat Eminescu în şcoală. “Poetul nepereche”, “Cel mai mare poet”, “Personalitatea completă a culturii româneşti” etc. Dacă adăugăm la zecile de epitete pe care le rosteşte la oră un profesor şi interminabilele comentarii pe care bietul elev trebuie să le înghită cu toptanul fără prea multe întrebări, avem o imagine a modului defectuos în care va fi perceput Eminescu de copii.

Nici un profesor nu mi-a argumentat vreodată de ce Eminescu este un poet atât de mare. Nici unul nu mi-a spus că jurnalistul Eminescu era cel puţin la fel de profund ca poetul Eminescu. Poate nici ei nu ştiau aceste lucruri. Dar cei care fac manualele de aşa natură ştiu exact care este adevărul şi acţionează în consecinţă. Dar membrii Academiei Române ştiu şi mai bine ce înseamnă să scoţi tone de cărţi despre poezia lui Eminescu, evitând pe cât se poate de dibaci texte la fel de importante în care se pune degetul pe rana societăţii româneşti şi se dau soluţii de vindecare. Modul defectuos sau intenţionat defectuos în care se predă Eminescu echivalează cu un atentat asupra culturii şi istoriei româneşti. Atentat, care este tot mai minuţios elaborat în laboratoare obscure şi a cărui faţă începem să o întrezărim în manualele alternative pe care le cunoaştem cu toţii. Nu vorbim aici despre prezentarea lui Eminescu numai în şcoala primară, gimnaziu sau liceu, ci şi în universităţi. Otrava împrăştiată ajunge cu mare uşurinta în toate revistele literare şi culturare. Marii oameni de cultură cad în capcana acestor denigrări mârşave.

Eminescu trebuie prezentat copiilor în cu totul alt mod. Nu de poetul genial are atâta nevoie copilul cât mai ales de luptătorul neostenit pentru neam şi ţară. M-aş bucura ca în loc de recitările papagaliceşti ale poeziilor lui Eminescu, lumea să reproducă tot mai mult textele sale politice, să ia aminte la lupta şi la jertfa sa. 

Atunci când vom înţelege cu adevărat destinul celor mai mari fii ai acestui neam, Corneliu Zelea Codreanu şi Mihai Eminescu, şi vom urma exemplul lor, România va deveni o ţară ca soarele de pe cer, puternică şi ascultătoare de Dumnezeu.
 
Cum a fost asasinat Eminescu. Prezenţa ziaristului şi omului politic Mihai Eminescu în climatul socio-politic al anilor 1880 incomoda teribil cercurile politice româneşti supuse masoneriei şi evreilor. Eliminarea lui Eminescu era iminentă. Ne aflăm în apropierea semnării unor tratate politice mult negociate de statul român, care pur şi simplu nu mai avea loc pentru un Mihai Eminescu. Distrugerea sa nu se putea înfăptui însă printr-un procedeu rapid şi direct. Fabricarea nebuniei sale reprezenta singura opţiune întrucât se putea invoca ori de câte ori ar fi venit vorba de scrierile marelui ziarist. Eminescu era nebun aşa  că nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat în considerare.

Procesul de asasinare fizică şi morală a lui Mihai Eminescu explodează în ziua de 28 iunie 1883.  Ziarul "Românul" care se afla în polemică cu Eminescu scrie pe 1 iulie: “Aflăm cu sinceră părere de rău că d. Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul, tânăr plin de talent şi înzestrat cu un deosebit geniu poetic, a căzut greu bolnav. Sperăm că boala sa nu va fi de cât trecătoare şi că în curând vom putea anunţa deplina sa însănătoşire". 

Acesta era semnalul scoaterii din viaţa publică a marelui ziarist. "Timpul" vine cu o declaraţie abia pe 2 iulie 1883 în care spunea: “Cu începere de astăzi, 1 iulie, direcţiunea politică şi redacţia ziarului "Timpul" este încredinţată d-lui Mihail Paleologu." Opinia publică înţelege astfel că Eminescu este scos din presa românească. Nicăieri nimeni nu dădea însă nici un motiv, nici o explicaţie asupra îmbolnăvirii sale subite.    

"Timpul" revine cu un comunicat a doua zi pe 3 iulie: "Unul dintre colaboratorii acestei foi, d. Mihai Eminescu, a încetat de a mai lua parte în redacţie, atins fiind în mod subit de o gravă boală. Ne place însă a spera că lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi de cât de scurtă durată şi că ne va fi dată fericirea de a anunţa revenirea sa sănătos la funcţiunile de până acum." Trebuie să observăm faptul că în textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet, chiar dacă este evident faptul că funcţia pe care o îndeplinea în cadrul "Timpului" era cea de ziarist. 

Ziua decisivă este, după cum am spus deja 28 iunie 1883, când se petrec o sumă de lucruri bizare atent meşteşugite pentru a fabrica nebunia eminesciană. Soţia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet  cu urmatoarea rugăminte: "Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte rău." Maiorescu găseşte în acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul în aplicare. 

Pe de altă parte însă se ştie că Eminescu era în aceea zi la baia Mitraşewschi, lângă strada Ştirbei Vodă, nu departe de sediul Societăţii Carpaţii, societate interzisă de oficialităţi în aceeaşi zi. Eminescu fusese dus acolo de către Grigore Ventura pentru a-l discredita, ceea ce îi şi reuşeşte. Eminescu îşi iese din minţi, Ventura îl părăseşte. Anunţă apoi imediat poliţia că trebuie să ridice un nebun de la baia Mitraşewschi. Anunţă în acelaşi timp pe Secăşeanu şi Ocăşeanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv ajutându-l pe Eminescu să îşi revină în fire. Ventura era redactorul ziarului "L’Independence roumaine", ziar al  cărui director Emille Galli, fusese expulzat din România în aceeaşi zi fatidică de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat în acea zi, aceeaşi soartă a avut-o şi ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului şi cu siguranţă mulţi alţii. 

Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnării iminente de către România a tratatului cu Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani şi jumătate de către Junimişti, conduşi de Carp, tratat susţinut în totalitate de Titu Maiorescu. 

Sărbătorile naţionaliste de la Iaşi, de la începutul lui iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare şi când Eminescu, perfect sănătos, a citit la "Junimea" poemul său, "Doina" au iritat puterile centrale. Alături de Eminescu s-a aflat şi Petre Grădişteanu care a avut un discurs la fel de înflăcărat. 

Von Bismarck este gata să declare război României dacă nu se fac urgent retractări şi nu se dau asigurări ferme că se va intra imediat în sfera de influenţă a Germaniei şi Austro-Ungariei. Se cere ferm desfiinţarea "Societăţii Carpaţii", un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă şi în ascuns pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui la Ţară. Rolul central in acesta Societate îl avea Eminescu. Iată că România se supune exigenţelor străine, interzice societatea Carpaţii, elimină din scenă pe mulţi simpatizanţi francofoni, Petre Grădişteanu împreună cu D.A. Sturdza pleacă la Viena să îi ceară personal scuze împăratului pentru discursul de la Iaşi. Toate astea se întâmplau pe 28 iunie 1883, ziua  căderii lui Eminescu. 

Nimeni nu lămureşte însă opinia publică asupra bolii lui Eminescu, despre care se afirmă numai că este o boală gravă. În luna iulie, Titu Maiorescu iniţiază o listă de subscripţie pentru a strânge banii necesari internării lui Eminescu la Viena, listă pe care o publică în facsimil. 

În numărul din luna august al revistei "Literatorul", Alexandru Macedonski publică o epigramă prin care va arunca în aer liniştea aşternută asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este următorul:
 
             "Un X... pretins poet - acum
             S-a dus pe cel mai jalnic drum...
             L-aş plânge dacă-n balamuc
             Destinul său n-ar fi mai bun
             Căci până ieri a fost năuc
             Şi azi nu e decât nebun".
 
Este momentul mult aşteptat de Ventura care încercase încă din 28 iunie să convingă publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci însa cei doi prieteni sosiţi în grabă la baia Mitraşewschi reuşiseră să-l salveze pe Eminescu. Ventura nu voia să fie el cel care declara deschis nebunia lui Eminescu întrucât fusese deja implicat în evenimentul mai sus menţionat. Aşadar epigrama a fost pretextul perfect, imediat după apariţia ei Ventura îl atacă grav pe Macedonski. 

"Nu este nici o îndoială, prin această epigramă este vizat nefericitul nostru coleg şi prieten, Eminescu". Iată că Ventura cel care anunţase poliţia de existenţa nebunului, se retrage acum în ipostaza prietenului indignat arătând spre Macedonscki: “iată cine îl face nebun pe bietul Eminescu”. 

Macedonski la rândul său încearcă să se apere spunând că este o epigramă veche care a fost publicată fără ştirea sa, epigramă care în plus nici nu îl vizează pe Eminescu. Există o logica în argumentaţia lui, dacă cercetăm puţin mentalitatea epocii, mai ales după presă vom vedea că  înnebuneau foarte mulţi oameni prin anii '80 ai secolului trecut, mulţi se sinucideau. 

Au urmat, manifestaţii publice cu torţe şi gemuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele pe biata lui spinare, oprobiul public a atras multă lume în aceste evenimente, a fost un spectacol bucureştean pe cinste.  Ventura şi Macedonski intră într-o polemică puternică, însa răul era deja făcut, Eminescu era în ochii tuturor un nebun tolerat de societate. 

În codul de moravuri publice şi politice ale epocii, "boala gravă" a nebuniei îl îndepărta definitiv de la viaţa publică pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva însemna, implicit, şi destituirea lui din funcţie. Iată, aşadar, ce realizează Grigore Ventura: dizlocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opoziţie. 

Polemica se stinge, iar la 1 septembrie presa începe să discute deschis problema nebuniei lui Eminescu. "Telegraful" este primul care anunţă că "Mai mulţi prieteni din capitală, amici ai nefericitului Eminescu, s‑au decis a contribui lunar pentru întreţinerea amicului lor în casa de sănătate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare în această frumoasă şi nobilă acţiune." 

Maiorescu reuşeşte să dea lovitura de graţie lui Eminescu la sfârşitul anului 1883, când publică un volum de 64 de poezii eminesciene, între care "Mai am un singur dor", "Se bate miezul nopţii", etc. Abilitatea sa a fost extremă, aceste poezii erau menite să distrugă imaginea unui Eminescu naţionalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician al problemelor societăţii româneşti. Astfel Maiorescu reuşeşte să scindeze opera eminesciană limitând-o la poezie, din acel moment şi până în zilele noastre Eminescu este cunoscut de toată lumea drept "marele poet", "poetul naţional al României", ştergându-se aproape complet opera sa ziaristico-politică, operă cu mult mai valoroasă şi mai bogată decât opera sa poetică.  
 
Una din primele persoane care a sesizat lovitura de maestru a lui Maiorescu a fost Ibrăileanu care scria: "Putea, oare, teoreticianul devenit faimos, al păturilor superpuse, apostolul naţionalismului, duşmanul marelui partid liberal, tribunul zilnic al durerilor grave ale rasei, să publice: "Mi te dă cu totul mie", "Nu zi ba de te-o cuprinde" (...) Ori chiar şi acestea, nepotrivite pentru un luptător politic, cum era el atunci: "Mai am un singur dor/ În liniştea sării/ Să mă lăsaţi să mor etc" Ori ideea de sinucidere din "Se bate miezul nopţii" (...) Nu cumva acum, la maturitate, şi când avea un stagiu de om public, ca teoretician al unei grave ideologii sociale şi naţionale - nu cumva credea că nu i-ar fi şezut frumos să publice şi elegii amoroase ori invitaţii la dragoste şi alte poezii "uşoare" - şi unele traduse?” 

Eminescu este internat într-o serie de sanatorii din ţară şi străinătate, însă starea sănătăţii sale era foarte bună după cum mărturiseşte Ioan Slavici: "Repausul medicamentos susţinut cu îndârjire de Mihail Eminescu pe timpul fugii din Bucureşti la Viena şi apoi la Florenţa l-a adus în ţară sănătos".
 
Volumul de poezii are un succes terilbil, multe versuri devin suport pentru romanţe ieftine cântate în cafenele şi saloane, pierzându-şi profunzimea. 

Eminescu însuşi, viu şi dornic să reintre în presă, îşi va asculta "prohodul" în această paranteză a anilor interzişi, 1884-1888. Câteodată se va revolta, va sparge vitrinele librăriilor, îşi va lua volumul de poezii din raft - şi-l va arunca în noroi, călcându-şi-l în picioare: atunci forţele de ordine vor interveni prompt şi-l vor duce pe "insurgent" la poliţie. Aşa s-a întâmplat la 8 noiembrie 1886, de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, la laşi: poetul a fost "împachetat" pe loc şi dus, ca alienat psihic, la stabilimentul rudimentar de la Mânăstirea Neamţ. Pe lângă aruncarea în noroi a propriului volum de versuri, de ziua onomasticii sale, i s-a mai adus acuzaţia că "se lua de femei pe străzile Iaşilor, le "apuca de turnura rochiilor", le atingea în mers, etc. 

Ajuns la Neamţ, Eminescu îşi găseşte liniştea. Continuă să scrie în ciuda tuturor.
Acolo, la Mânăstirea Neamţ poetul va definitiva - zic editorii, poezia "De ce nu-mi vii?", pe care o va trimite spre publicare lui Iacob Negruzzi, la "Convorbiri literare", cu acest bileţel: "Îţi trimit deodată cu aceasta mai multe versuri cărora, de ţi se par acceptabile, le vei face loc în "Convorbiri". Îndealtminterelea, mă aflu bine şi sănătos în mijlocul acestor munţi şi-ţi doresc asemenea." 

Eminescu era perfect sănătos în perioada în care a locuit la Mânăstirea Neamţ, 1886-1887. Gala Galaction vorbeşte despre un Eminescu întreg la minte în momentele respective, mărturie stau şi actelor de bucătărie ale stabilimentului, întocmite de mâna poetului. 

Întors în casa Henriettei de la Botoşani în 1887, Eminescu este supus unui consult medical din care reiese sănătos psihic: „ În urma unei subscrieri, iniţiată de elevii şcoalei artelor frumoase din Botoşani, s-au strâns 400 lei. De mare ajutor au fost aceşti bani, căci au permis să i se aplice un tratament special mulţumită căruia starea sănătăţii poetului s-a îmbunătăţit în modul cel mai vădit, căci astăzi Eminescu este tot atât de senin cum a fost înainte de boala cea grea de acum 4 ani în urmă. În 13 Iulie Eminescu, însoţit de sora, sa şi de dl. Grigore Focşa, doctoral de aice, a sosit în oraşul nostru cu trenul de la ora 1 p.m. A doua zi la ora, 11 a.m. a avut loc, în casa dlui. Şt. Emilian un consult, la care au luat parte dnii. medici: Dr. Filipescu, medic primar al oraşului Iaşi, Col. Dr. Otremba, medic şef al Corpului IV armată, Dr. Rigler, Dr. C. Bottez şi Dr. Negel, profesori la Facultatea de Medicină. Deşi mai mulţi din aceşti d-ni. medici aveau să plece din Iaşi încă în 13 Iulie, totuşi şi-au amânat plecarea pentru a-l putea asista pe poetul nostru. În urma unei cercetări minuţioase la care l-au supus pe Eminescu, medicii au ajuns la concluzia că sănătatea lui nu e deloc alterată şi că trebuie a-l supune unui tratament radical numai în ce priveşte boala lui cea neglijată, care se manifestase la picioare". 

Eminescu era deci sănătos psihic şi perfect capabil de a crea. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl scoată pe Eminescu din casa surorii sale şi îl va duce de mână pe poet la Bucureşti, unde el îşi va regăsi pana de ziarist. Urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul făcându-l, pentru o clipă, pe Gună Vernescu să demisioneze rupând o coaliţie destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este "bietul Eminescu" - şi repede acesta este căutat, găsit, internat la sanatoriul doctorului Şuţu, în martie 1889. 

La 13 aprilie 1889, procurorul Mavros cere primului preşedinte al Tribunalului Ilfov constituirea unei cure pacientului Mihai Eminescu, aflat în casa de sănătate a doctorului Şuţu din strada Plantelor. 

Se constituie un consiliu compus din T. Maiorescu, Dem Laurian, Şt. Mihăilescu, I.L. Caragiale, I.Gr. Valentineanu şi Mihail Brăneanu, care, convocaţi conform articolului 440 din Procedura Civilă (jurnalul 2783/89) depun la secţia a doua a tribunalului un proces verbal în care sunt de părere că "boala fiind în recidivă, reclamă interdicţia pacientului şi rânduirea unui tutor care să poată primi de la stat pensia lui viageră şi să poată îngriji de întreţinerea interzisului". Procesul verbal al consiliului este scris în întregime şi depus de Titu Maiorescu, care era şi avocat. După semnarea actului acestuia (12 iunie 1889) şi depunerea raportului medico-legal, iscălit de doctorii Şuţu şi Petrescu. Urmeaza celebrul interogatoriu pentru evaluarea stării psihice a pacientului. 

Iată interogatoriul lui Eminescu, în ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile înainte de moarte:
 
            "- Cum te cheamă?
            - Sunt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare.
            - Pentru ce?
            - Pentru că eu fiind moştenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu să nu-i iau moştenirea.
            - Ce-ai de gând să faci când te vei face bine?
            - Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italienească şi sanscrită. Ştiu 64 de limbi.
            - Cine e Poenaru care te-a lovit?
            - Un om bogat care are 48 de moşii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate şi care are 48 de milioane."
 
Trebuie să subliniem faptul că acest interogatoriu este construit în întregime pe modelul masonic al cifrelor. Are un anumit număr de cuvinte şi litere, corespunzând cifrelor masonice 48 şi 64. Răspunsul poetului a ridicat nenumărate semne de întrebare. Eminescu nu era cu siguranţă mason. Există ipoteza conform căreia Eminescu ar fi răspuns prin codul acesta masonic. Această ipoteză nu poate sta însă în picioare pentru simplu fapt că întregul interogatoriu se înscrie în criptologia masonică şi nu doar răspunsurile poetului. Este un interogatoriu fabricat în totalitate. Cu toate astea răspunsurile în cazul în care chiar aparţin poetului pot conţine un sâmbure de adevăr. Matei Basarab a fost întotdeauna domnitorul favorit al lui Eminescu, domnitor cu care se identifica. Se presupune că respectivul Poenaru chiar l-a lovit pe Eminescu cu o piatră în cap, eveniment ce este plasat în curtea sanatoriului. 

Petre Poenaru este un personaj real, era tenor, din familia mare a actorilor, aşadar lume frecventată de Eminescu. Nu era un străin, un oarecare, ci îl cunoştea pe poet. Nu se explică însă prezenţa acestuia la sanatoriu.  Cât despre puşca umplută cu "pietre de diamant", aminteşte de o baladă populară: "A plecat la vânătoare/ Să vâneze căprioare/ Căprioare n-a vânat/ Şi el singur s-a împuşcat/ Cu un pistol de diamant/ Cu gloanţe de briliant." Iată‑l pe Eminescu pus în postura vânătorului care se vânează singur, care cade în propria-i cursă. Teorie aberantă care nu poate sta în picioare. Eminescu nu putea calcula aceste răspunsuri după canoanele masonice pur şi simplu pentru că nu putea anticipa întrebările. Şi dacă am accepta ipotetic că Eminescu a făcut respectivele calcule şi a răspuns în funcţie de fiecare întrebare aceasta ar demonstra un singur lucru: deplinătatea facultăţilor mentale ale poetului.  
 
În condiţii normale, în care incidentul cu Poenaru ar fi real parchetul ar fi trebuit sesizat din oficiu şi ar fi trebuit interogat şi autorul prezumtiv al crimei, numitul Petre Poenaru. Nu există un asemenea interogatoriu. 

Trei zile mai târziu Eminescu moare subit. Doctorul Vineş care a fost de faţă în acel moment avea să povestească în 1926 exact cum s-au petrecut lucrurile: "Eminescu se aşează pe pat şi peste câteva minute cade într'o sincopă şi moare imediat". Varianta oficiala asupra morţii lui Eminescu este însa demenţa paralitică. Înainte de a analiza puţin moartea lui Eminescu să luăm în discuţie perioada 1884-1889, perioadă numită “de mare întunecime” a creaţiei eminesciene. Mărturiile din epocă atestă însă contrariul. 

Cei care l-au vizitat pe Eminescu la Botoşani vorbesc de o puzderie de hârtii scrise de către poet, unele luate de A.C. Cuza şi descifrate, altele luate de rudele poetului. Chiar în strada Plantelor, în mai-iunie 1889, vizitatorii lui Eminescu bolnav vorbesc de maldăre de hârtii scrise de către el, aruncate la coş, ori măturate de femeia de serviciu. Argumentul "creativităţii" cade dintr-un condei în faţa abundenţei de mărturii documentare şi, cu el, diagnosticul medical. Într-adevăr, un "paralitic general", un "abulic în ultimul grad", aceştia sunt pacienţi care nu mai creeză, nu mai fac diferenţa între viaţă şi vis, etc. 

Alexandru Vlahuţă vizitându-l în spital, îl găseşte comunicabil, pregătit să scrie poezii.
Ilarie Chendi, care a stat în gazdă pe strada Ştirbei Vodă, nr.72, pe lângă Cişmigiu, la aceeaşi adresă pe care o avusese şi Eminescu în anii '80 ai secolului trecut va povesti cum bătrânele gazde, nişte nemţi, încep a-şi aduce aminte: "Şi mi-au spus, între altele, că după moartea lui Eminescu, care a avut loc în 1889, au venit la dânşii 2 domni care erau prietenii lui Eminescu şi, împachetând toată sărăcia rămasă în urma lui, au umplut 2 cufere cu cărţi şi cu manuscrise şi au plecat". 

"Legendele" eminesciene vorbesc, însă, până astăzi de "caiete" cu poezii ale poetului, pierdute, furate, ascunse în această perioadă. Biografii săi trec sub tăcere până şi faptul că în buzunarul de la haina în care şi-a dat duhul, în 15 iunie 1889, se aflau scrise de mâna lui poeziile "Viaţa" şi "Stelele în cer". 

Prima criză a lui Eminescu din 1883-1884 când a fost internat la Dr. Şuţu, apoi la Ober Doebing lângă Viena cât şi recidiva din 1886-1887, internat la Mânăstirea Neamţului, institutul pentru alienaţi, corespund unei psihoze maniaco-depresive, în amândouă cazurile a părăsit spitalul aproape complet restabilit, cu facultăţile intelectuale normale. 

În 1887 medicii din Iaşi, Dr. Iuliano Bogdan (semnat doctor de Paris), Hynek, dar mai ales doctorului Francisc Iszac au pus diagnosticul unei alienaţii mentale provocată de gome sifilitice pe creier şi la picioare, începând un intempestiv tratament antisfilitic, cum se făcea pe atunci, cu fricţiuni de mercur, în doze enorme cu efecte de-altfel nule în sifilisul nervos (oare de ce nu ştia acest lucru doctorul Izsac?), dar cu urmări catastrofale toxice. 

Încă din Renaştere se ştia, însă cum povesteşte Benvenutto Cellini că şi-a tratat cu fumigaţii de mercur boala galică, dar că efectul privea doar stadiul primar sau secundar, mai puţin pe cel terţiar şi deloc sifilisul localizat cerebral. 

Supradozajul medicamentos a jucat un rol nefast în evoluţia bolii poetului. De altfel, interesarea sistemului nervos central în intoxicaţia cronică cu mercur explică modificările de comportament, depresiune mintală, insomnie şi câteodată halucinaţii, care după cum ştim au dominat tabloul simptomatic după 1887. 

Cum reiese din notele doctorului Vineş, starea lui Eminescu s-a agravat în clinică, astfel că i-a apărut o stare delirantă cu dureri în tot corpul, tremurături, încetinirea reflexelor pupilare (la internare, normale), tulburări grave sfincteriene, abolirea reflexelor osteo-tendinoase (la internare exagerate) toate simptome explicate după noi prin injecţiile de mercur ce le primeşte în clinică, fără rezultat asupra bolii psihice, dar cu grave efecte secundare. 

După cum se ştie, lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie. Acesta este nesemnat. 

Autopsia evidenţiază "o degenerescenţă grasă a pereţilor cordului, deveniţi fragili şi galbeni, şi prezenţa unor plăci întinse şi proeminente atât la baza valvulelor aortice, cât şi pe faţa interioară a aortei anterioare. În fine, din partea hepatului şi a rinichilor s'a observat asemenea o degenerescenţă granulo-grasoasă considerabilă". Dacă modificările la nivelul aortei aparţin unei ateromatoze incipiente, deloc neobişnuite, rinichii albi cât şi modificările ficatului sunt caracteristice pentru o gravă intoxicaţie mercurială. 

Creierul lui Eminescu este uitat pe fereastră, în soare şi, după câteva zile de nefixare, este trimis lui Gh. Marinescu, pentru a fi examinat. Subliniem faptul că, în 1889 Marinescu avea 26 de ani, fiind începător, asistentul lui Babeş. Dacă prof. Babeş nu a primit creierul, pot fi avute în vedere două posibilităţi: ori cazul prezenta interes numai pentru curiozitatea tânărului asistent, ori -şi aceasta este ipoteza spre care închinăm- pe undeva, anumiţi oameni, să nu spun o "întreagă protipendadă, se temeau de diagnosticul severului prof. Victor Babeş".

Gh. Marinescu declara despre creierul poetului, mulţi ani mai târziu: "Creierul mi s'a adus dela Institultul Şuţu într'o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluţiunilor. Putrefacţia era datorată faptului căldurii celei mari, probabil că s'a scos prea târziu după moarte... Creierul era în adevăr voluminos, circumvoluţiunile bogate şi bine dezvoltate şi prezenta ca leziuni macroscopice o meningită localizată la lobulii anteriori... Din nenorocire creierul, fiind, cum am spus, descompus, nu am facut studiul istologic, ceea ce e o mare lacună... Sărmanul Eminescu! Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic, care, fie zis în treacăt, nu ştiu dacă s'a făcut în bune condiţiuni altor literaţi distinşi cari ca şi dânsul au murit de paralizie generală". 

Eminescu nu a murit însă de paralizie generală, Gheorghe Marinescu se înşelase. Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: "Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică.
 
În ceea ce priveşte alcoolismul, acesta nici nu intră în discuţie. Presupusul sifilis al lui Eminescu este scos din mâneca imposturii şi botezat ad-hoc congenital".
 
Concluzii: Aşadar, Eminescu a fost scos din viaţa publică şi declarat nebun pentru că atitudinea lui pentru unirea ţării mamă cu Ardealul nu era bine văzută de conducerea de atunci a României, de junimiştii P.P. Carp şi Titu Maiorescu care încercau din răsputeri încheierea unei alianţe militare cu Germania şi Austro-Ungaria. De remarcat în acest sens este o scrisoare a lui PP. Carp către Titu Maiorescu în care îi atrage atenţia: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu”. Iar Maiorescu l-a „potolit”, fabricându-i nebunia şi scăpând astfel de o voce „periculoasă”, care îl contrazicea tot mai des. Evident că la baza asasinării lui Eminescu a stat Francmasoneria şi evreimea care se simţeau în pericol tot mai mare ca urmare a atacurilor lui Eminescu şi a deconspirării de către o voce credibilă şi îndrăgită a acţiunilor lor antinaţionale şi anticreştine. 

Astfel, Eminescu a fost scos din viaţa publică între 1883 şi 1889, anul asasinării sale, fiind declarat nebun şi ca urmare incapabil de a mai crea ceva. Ori, mărturiile din acea perioadă ne arată un Eminescu în plină creaţie, lucru care nu ar fi fost posibil dacă era nebun, căci un nebun e rupt de contactul cu realitatea şi nu mai simte nevoia de creaţie. Aşadar, creaţia artistică din acea perioadă, însoţită de numeroasele dovezi (ale medicilor şi prietenilor) ale sănatăţii sale mintale ne arată faptul că Eminescu a fost asasinat printr-un proces lent de otrăvire. 

Asasinarea lui Eminescu a continuat şi continuă şi în prezent prin trecerea sub tăcere a activităţii sale de jurnalism politic, a atitudinilor sale naţionaliste şi antiiudeo-masonice. Continuă prin prezentarea sa în şcoli în mod voit deformat, în ipostază numai de poet genial, sărac şi fustangiu. Continuă şi prin eliminarea din opera sa poetică a acelor poezii cu caracter profund naţional cum ar fi versiunea adevărată a poeziei „Doina”. Continuă prin atacurile tot mai dese şi abia disimulate ale aşa-zisei elite culturale române. Continuă prin atacurile tot mai neruşinate ale comunităţii evreieşti din ţară şi din afara graniţelor. Dar, cel mai mult continuă prin lipsa noastră de cinstire a marelui român Mihai Eminescu, prin lipsa de informare asupra operei, a luptei şi a dorinţelor sale pentru neamul românesc.
   
autori: Cezarina Bărzoi şi Ionuţ Băiaş
sursa: miscarea.net
foto