Interviu Marta Petreu: „În aceste vremuri desacralizate, poezia este rugăciune.” (Partea I)

marta-petreu-2Scriitoare, profesoară și editoare, Marta Petreu ne-a oferit atât încântătoare volume de poezie, cărți de filosofie, cât și eseuri și studii. Să o urmărești reprezintă un tur de forță atât prin profunzimea creațiilor proprii, dar și prin calea ce ți-o oferă în opera altor autori.

Din interviul de mai jos, cel mai mult mă bucură numeroasa trecere în revistă a scierilor de valoare din literatura română. O sursă de inspirație și un mod de a te ghida în hățișul de cărți.


Andreea Chebac: De ce aţi simţit nevoia unui pseudonim literar?

Marta Petreu: Nu mi-a plăcut cum îmi sună numele dat de părinţi, Rodica Marta Crişan, mi s-a părut prea lung... Ai mei îmi spuneau Rodica, în combinaţie cu Crişan e uşor cacofonic... aşa că mi-am făcut un nume scurt şi pe gustul meu. Faptul că nu a existat un bărbat, tată sau soţ, pe care să-l cheme Petreu mi s-a părut grozav. Mult mai tîrziu, cînd am citit un eseu al lui Starobinski despre pseudonime, mi-am dat seama că ciuda mea contra tatălui meu a jucat şi ea un rol în aceste manevre de dobîndire a unei identităţi independente. Dacă aş fi acum în pragul debutului, cu mintea şi sentimentele de acum, nu le-aş mai face alor mei o asemenea măgărie, aş rămîne la numele pe care mi l-au dat ei. 

AC: Este filosofia doar pentru câţiva aleşi sau ar trebui cât mai mulţi oameni îndemnaţi să se apropie de ea?

MP: Nu, bineînţeles că nu. Toţi oamenii ajung, măcar de cîteva ori în viaţă, să fie filosofi, să îşi pună întrebările proprii filosofiei – cele despre sensul vieţii şi al morţii, despre cum e lumea sau cum e Dumnezeu etc. – şi să îşi dea propriile lor răspunsuri. Dar, sigur, filosofii au făcut tot ce au putut pentru ca filosofia să devină tot mai specializată, tot mai profundă... şi drept urmare, ea a devenit un domeniu al creaţiei şi-al culturii relativ închis, în care intră mai ales specialiştii, adică oamenii cu studii de filosofie, şi, pe lîngă ei, temerarii. Limbajul filosofiei, foarte specializat, uneori chiar barbar, a devenit, din păcate pentru filosofie, o piedică pentru ceilalţi. Un filtru. În filosofie sînt lucruri minunate. Ca să nu mai vorbim despre faptul că, după ce ai studiat filosofia, ai la dispoziţie o cheie universală, cu care poţi deschide orice poartă, o metodă cu care te poţi apropia cu şanse reale de succes de orice alt domeniu cultural. Şi, uneori, chiar de viaţă.

AC: Aveţi superstiţii legate de scris?

MP: Sigur, o grămadă. Nu încep nimic în zile de 13, de exemplu. Asta, pentru că, în copilărie, într-o zi de vineri, 13 ianuarie, am aprins – fără să vreau, bineînţeles – locuinţa surorii mele... Numărul ăsta mă terorizează, iar cînd revista Apostrof a ajuns în anul cu pricina, am scris pe ea, vreme de douăsprezece numere, „anul XII bis”. M-am temut c-o să rîdă lumea de mine, că o să fie vreo „revista revistelor” cu ironii, şi eram pregătită să le fac faţă. Însă lucrurile au trecut lin, colegii de la celelalte reviste ori au fost îngăduitori, ori n-au băgat de seamă, şi-am scăpat neironizată.
astanuesteviatamea-5379
AC: Ce opere din literatura română credeţi că „ating universalitatea”?

MP: Să ne înţelegem: vorbesc nu despre universalitatea capodoperelor supreme, canonice, aflate la nivelul tragediei greceşti, a lui Dante, Cervantes, Shakespeare, Goethe, Tolstoi etc., ci vorbesc despre o universalitate cotidiană, aceea care face ca operele unei culturi să circule normal în afara graniţelor limbii, prin traduceri. Pentru noi, în acest moment, problema este pur şi simplu să ne exportăm literatura prin traduceri şi s-o facem să existe în alte limbi şi să fie recunoscută că există. Lista mea e lungă şi incompletă:

Basmele româneşti, nu numai capodopera, Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, ci ansamblul basmelor româneşti. (Sigur, putem începe o discuţie cît sînt ele de româneşti, cît sînt ele ale zonei geografice şi culturale unde se află România etc.). Ţiganiada. Eminescu, în poeme. Caragiale, în Momente. Creangă. Slavici, ca prozator. Poezia lui Bacovia, Arghezi, Blaga, Ion Barbu. Filosofia lui Blaga. Proza lui Arghezi. Rebreanu. Sadoveanu, destul de des. Papadat-Bengescu. Mateiu Caragiale. Poemele în română ale lui Tristan Tzara şi ale lui Paul Celan. Camil Petrescu. Ibrăileanu, cu Adela. Ionescu, în Englezeşte fără profesor – pieseta este de altfel printre puţinele texte româneşti recunoscute sau confirmate în literatura universală, chiar dacă sub alt titlu. Preda, în Moromeţii şi cîteva povestiri. Petru Dumitriu, în Cronică de familie şi Incognito (acest roman a fost scris în română, păcat că versiunea românească s-a pierdut). Filosofia lirică scrisă în româneşte de Cioran. Unele proze ale lui Eliade, semnificative pentru metamorfoza romanului în secolul al XX-lea. Poezia lui Marin Sorescu, Nichita Stănescu. Dona Juana a lui Radu Stanca. Poezia, tragică, a Ilenei Mălăncioiu. Poeme ale lui Doinaş, Blandiana. Eseistica lui Ion Vartic. Logica lui Cosaşu. Întoarcerea huliganului de Norman Manea. Poemele Angelei Marinescu. Eseuri ale lui Ciocîrlie şi Manolescu. Lumea în două zile a lui Bălăiţă. Adameşteanu, cu Dimineaţa pierdută. Unele dintre cărţile lui Noica. Balotă, cu Caietul albastru. Voiculescu, cu Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare... M. Blecher, Urmuz. Ţepeneag, cu Hotel Europa. Alice Botez, cu Iarna Fimbul. Vai, sînt atît de multe cărţi şi opere importante care, dacă ar fi bine traduse, sistematic traduse şi lansate insistent în Occident, ar avea şansa să placă... Sînt sigură că mi-au scăpat o grămadă de nume şi de titluri. Şi nici n-am luat în discuţie cărţile importante ale generaţiei mele... de la Cărtărescu, Aldulescu, Filip Florian, Groşan, Teodorovici, Ruşti, Cimpoieşu, la Florina Ilis şi Pecican, o mulţime. Şi-apoi poeţii, de la Mariana Marin, Ioan Es Pop, Ion Mureşan, la Coşovei ori Letiţia Ilea. Sînt convinsă că lista mea este lacunară.

AC: „Un poet este un releu prin care specia îşi transmite ei înseşi mesaje” – spuneţi într-una dintre cărţile dumneavoastră. Plecând de aici, vă propun un exerciţiu de imaginaţie: cum ar arăta lumea dacă poezia ar dispărea?

MP: Am fost astă-vară la un festival de poezie în sudul Franţei, la Lodève. Eram invitaţi mulţi poeţi, vreo 50, dacă bine îmi aduc aminte, cam de peste tot, o mulţime de actori, traducători, cîntăreţi, animatori, plus organizatorii. În total, era un angrenaj de peste o sută de oameni, care, vreme de o săptămînă, au făcut spectacole de poezie în faţa publicului. Erau cîte 6, 7 lecturi simultan, de dimineaţa pînă seara, în diverse locuri din oraş, în aer liber, era foarte cald. Mi-a plăcut să urmăresc cum funcţionează angrenajul ăsta uriaş, care, aşa mi s-a spus, este una dintre puţinele surse de cîştig ale oraşului. Ei bine, îi ascultam pe poeţii care citeau. Era limpede că activitatea asta a nostră, absolut „inutilă”, adică scrierea şi citirea poemelor, e o funcţie a speciei. Face parte dintre trăsăturile care asigură diferenţa dintre noi şi lumea pur biologică, aparţine „saltului ontologic” făcut de om. E ca rugăciunea. Sau, în aceste vremuri desacralizate, poezia este rugăciune. Fără noi şi fără cei ca noi, fără creatorii care fac ca specia să rămînă la nivelul ei uman, cred că se produce lucrul cel mai rău cu putinţă, căderea speciei în afara umanului.

AC: Care credeţi că sunt genurile literare ocolite de scriitorii români şi de ce?

MP: Teatrul e cam sărăcuţ... se pare că pentru naşterea teatrului trebuie o societate mai matură lăuntric decît sîntem noi.
Iar filosofii români au cam ocolit eticul.

Foto
Scris de  
sursa: bookblog.ro