Mircea Cartarescu: Un intelectual poate infrunta la nevoie glontele, dar nu-i poti cere sa accepte, oricare-ar fi cauza, sa fie scufundat, zi de zi si ceas de ceas, intr-o cisterna de excremente



"Nimeni nu a <> să stea deoparte, intelectualii au fost îndepărtați brutal, începând cu iulie 2012, din viața publică. Campaniile concentrate de murdărire și defăimare a intelectualilor din spațiul public au depășit orice limită imaginabilă", spune scriitorul Mircea Cartarescu intr-un interviu pentru HotNews.ro. Cartarescu, care a primit in ianuarie prestigiosul premiu Tormenta pentru Nostalgia - cea mai buna carte straina tradusa in limba spaniola, spune ca se bucura pentru distinctie, "dar nu mă socotesc un scriitor mai bun pentru asta".

Legat de nostalgicii lui Ceausescu, scriitorul spune ca "cei care s-au născut în comunism pot fi nostalgici după copilăria lor între Trabanturi și eugenii, după o lume dispărută, dar trebuie să fii imbecil să ai nostalgia lui Ceaușescu și-a sistemului comunist". Mircea Cartarescu face o radiografie a societatii, spunand ca "România e în derivă, statul de drept e asediat, justiția e gata să cedeze".
 


 

 
 

Reporter: Cum aţi primit anunţul premiului spaniol? Care au fost primele gânduri, primul sentiment la aflarea veştii  despre un premiu care se adaugă  unui şir lung de recunoaşteri, mai ales în străinătate?

Mircea Cartarescu
: Știam de mai mult timp că sunt nominalizat la acest premiu, dar nu mi-am făcut griji, căci contracandidații mei erau doi enormi scriitori, John Irving si Richard Ford. Așa că am fost foarte relaxat tot timpul. La fel sunt și acum, după ce l-am primit. Un premiu este un premiu, nu o gaură-n cer. Mă bucur că l-am primit, dar nu mă socotesc un scriitor mai bun pentru asta. Important e că a fost dat de un juriu format din critici spanioli de primă mână.

Reporter: Există o recunoaştere literară pe care aţi dori să o obtineţi? Nu mă refer la premii, ci la orice fel de feed back.

Mircea Cartarescu
: Mă interesează o singură recunoaștere: a propriului meu ochi critic. Niciunul nu e mai neiertător. Aș vrea să ajung într-o zi să-mi spun iarăși: da, pagina asta mi-a ieșit cum trebuie. Nu cred că mi s-a întâmplat asta de mai mult de câteva ori în viață. Mă bucur, de asemenea, când se-ntâmplă să fiu oprit pe stradă de câte cineva care-mi spune că m-a citit și că o carte de-a mea a-nsemnat mult pentru ea sau pentru el.

Reporter: Cartea se intitulează “Nostalgia”- în ultimii ani, cel mai frecvent s-a vorbit de “nostalgicii lui Ceauşescu”. Ce părere aveţi despre cei care îi duc dorul fostului dictator?

Mircea Cartarescu
: Nostalgia e un sentiment fundamental al oamenilor dintotdeauna, care-și văd viața ruinată de trecerea timpului, fără putință de reîntoarcere. Cei care s-au născut în comunism pot fi nostalgici după copilăria lor între Trabanturi și eugenii, după o lume dispărută, dar trebuie să fii imbecil să ai nostalgia lui Ceaușescu și-a sistemului comunist. Ai fi ca un fost pușcăriaș eliberat după decenii de închisoare și care tânjește după patul de scânduri și găleata din colț. Cartea mea n-are nici o legătură cu genul ăsta de nostalgii.

Reporter: Când e vorba de cărţi traduse într-o limbă pe care o cunoaşteti, există o colaborare cu traducătorul, spre exemplu citiţi mai multe variante şi alegeţi una?

Mircea Cartarescu
: Nu, de obicei nu citesc traducerile cărților mele, fiindcă nu-mi place să-mi recitesc cărțile nici în românește. În plus, nu cunosc cele mai multe limbi în care am fost tradus. Colaborarea mea cu traducătorii se bazează pe încredere. Știu că sunt cei mai buni, nu mă-ndoiesc că pot să facă un text să sune convingător în altă limbă. De obicei, la un punct sau altul al procesului de traducere, ei îmi trimit seturi de întrebări și nelămuriri. Le răspund prompt și lucrul merge mai departe.

Reporter: Recent, doi poeţi români, Dan Sociu şi Andrei Dosa au refuzat un premiu oferit de ICR pentru “Cea mai bună carte de poezie 2013”. Cum priviţi acest gest? Există "premii" şi "premii"?

Mircea Cartarescu
: Bineînțeles că există premii și premii. Unele care te onorează, altele care te dezonorează. Am aprobat în sinea mea atitudinea celor doi poeți. De fapt, ICR nu mai există cu adevărat, a fost distrus cu cinism de o putere imorală și aculturală. Refuzul poeților de a lua premiul ICR a trecut mai departe de critica acestei instituții, așa cum e ea azi, și s-a-ndreptat către această putere discreționară cuprinsă de un fel de nebunie colectivă.

Reporter: Într-un interviu aţi spus că "În 2013, ICR-ul nu mi-a mai plătit nici măcar o singură călătorie sau traducere". Tonul părea unul amar. E un reproş adresat instituţiei?

Mircea Cartarescu
: Nici pomeneală, mă refeream la cei care ne-au acuzat, pe mine și pe alți autori, că ne-am băgat mâna până la cot în banii publici pentru că ICR ne-a finanțat călătorii și traduceri, în loc ca banii să se ducă la pensionari. Eu personal am fost acuzat că am fost construit artificial de ICR și că fără banii acestei instituții n-aș fi fost nimic. Dar în 2013 am avut mai multe prezențe în străinătate și mai multe traduceri decât înainte, deși ICR n-a mai vârât nici un ban în imaginea mea. Eu n-am nevoie să-mi plătească cineva drumurile sau traducerile. Dar datoria statului român, prin instituțiile sale culturale, e să finanțeze și să promoveze cultura actuală, să contracareze prin ea imaginea de sălbatici ai Europei pe care-o avem, pe drept sau pe nedrept, în afară. Asta - și mult mai mult - a făcut ICR timp de șase ani, până când a fost, practic, desființat.

Reporter: Care este raportul, în România actuală, dintre cultură şi instituţii, dintre cultură şi politică?

Mircea Cartarescu
: Azi România e în derivă, statul de drept e asediat, justiția e gata să cedeze. Suntem cu toții în mâinile unor inconștienți care ne vor scoate din Europa și, în general, din lumea civilizată. Mai are rost să vorbim de cultură? Cu un Gigel agramat ministrul culturii? Cu fostul director-calorifer al ICR? Cu zecile de ignoranți ce se ocupă, chipurile, de cultură din conducerea posturilor de radio, ale canalelor de televiziune și ale ziarelor? Politica USL, în acest moment, e vădit anticulturală, dar ăsta e unul dintre păcatele ei minore. Grav e că politica românească a ajuns pe mâinile unor indivizi care dau foc lumii ca să scape de pușcărie.

Reporter: În ultimul timp, contrar celor două cazuri de care am amintit, mulţi intelectuali români au ales să stea departe de scena publică. Gabriel Liiceanu a vorbit acum câteva zile despre o stare "de oboseală şi lehamite". Exista impresia ca şi dumneavoastra staţi deoparte de viaţa publică. În viitorul apropiat va fi la fel?

Mircea Cartarescu:
Comparația nu are nici un temei. Nimeni nu a ”ales” să stea deoparte, intelectualii au fost îndepărtați brutal, începând cu iulie 2012, din viața publică. E unul dintre fenomenele cele mai semnificative ale acestei epoci cum nu credeam să mai prind. Campaniile concentrate de murdărire și defăimare a  intelectualilor din spațiul public au depășit orice limită imaginabilă. Un intelectual poate înfrunta la nevoie glontele, dar nu-i poți cere să accepte, oricare-ar fi cauza, să fie scufundat, zi de zi și ceas de ceas, într-o cisternă de excremente. Acestea sunt metodele folosite, spre deliciul multor cetățeni, împotriva celor ce luptă cu arma ideilor și a cuvintelor. Am fost ani de zile murdărit, chiar și de colegi ai mei, scriitori, pentru credințele mele. Mi-a ajuns și mie, cred că am și eu dreptul să-mi scriu cărțile în liniște.

Reporter: Dacă aţi fi să comparaţi România de azi cu o femeie, cum aţi descrie-o?

Mircea Cartarescu:
Ca pe o doamnă T. care s-ar întoarce la cojoc și broboadă.

Reporter: Acum câteva zile, peste tot au fost organizate manifestări dedicate lui Eminescu. Ce părere aveţi despre opera lui Eminescu, nu mă refer doar la cea poetică, ci şi la cea publicistică? Care sunt primele versuri ale sale care vă vin în minte?

Mircea Cartarescu:
Eminescu e atât de integrat în setul de valori al românilor, încât devine tot mai dificil să vorbești despre el ca despre un simplu poet. Chiar dacă-l admiri sincer ca scriitor, nu poți să nu te simți incomodat de abandonarea colectivă a spiritului critic în ceea ce-l privește, de transformarea admirației pe care-o merită în adulație oarbă, care nu mai are nevoie de dovezi și de contactul cu textele. Lucru ciudat, căci tocmai spiritul critic junimist l-a descoperit pe poet. Ar fi trebuit să-i lăsăm lui Alecsandri rolul de poet național, dacă vrem neapărat unul. Lui i se potrivește cu adevărat. Eminescu ar fi trebuit să rămână un poet cunoscut și iubit de un mic grup de rafinați, departe de manipulările ideologice, de naționalisme și comemorări rituale.

Reporter:
O mărturisire personală. Acum trei zile, citeam “Mendebilul” în româneşte, o prietenă pianistă mi-a adus cartea cadou, din România. Am ieşit pe stradă şi aveam un sentiment de bucurie. A trăi într-o societate care etichetează românii a priori  în mod negativ, îţi dă câteodată un sentiment de frustrare, cu care trebuie să lupţi. În acel moment, pe stradă, sentimentul, momentan, dispăruse.

Mircea Cartarescu:
Sunt un autor român, n-am nici o problemă cu asta, de asemenea n-am nici o problemă să trăiesc în România. Nu mi-a fost niciodată rușine, în străinătate, nici de naționalitatea mea, nici de compatrioții mei. Nu împart oamenii după naționalitate, sex, vârstă sau rasă. Pentru mine există doar oameni buni și oameni răi. Și chiar și cei răi sunt uneori așa din ghinionul de-a fi crescut în medii primitive, fapt valabil pentru mulți români.

Reporter:
Intelectualii ajută la schimbarea sau crearea unei imagini mai mult decât presa sau politicienii, e adevărat?  Ce părere aveţi despre vehicularea unei expresii de care câteodată se face abuz: “mândria de a fi român”? În ce măsură vă recunoaşteţi în această expresie?

Mircea Cartarescu: Se face abuz de această expresie tocmai pentru că nu are acoperire. Dacă românii ar fi cu adevărat mândri de ei înșiși expresia nu s-ar mai folosi. În realitate, românii au unul dintre cele mai scăzute niveluri ale stimei de sine dintre toate națiunile lumii. Se consideră ultimii oameni, dar asta nu-i împiedică să ducă mai departe, generație după generație, distrugerea de sine, de parc-ar vrea să ajungă într-adevăr  ultimii, ca să se poată și ei defini cumva. În contextul ăsta, renunțarea la cultură e sinucigașă. Era singura, firavă, sursă de stimă de sine, era mândria de a fi conaționali cu Brâncuși, Cioran, Enescu, Ionescu, Mircea Eliade și alți români celebri. Azi preferăm să ne minimalizăm și să ne înjurăm artiștii: mă tem că vom suporta consecințele încă niște decenii.

de Miruna Cajvaneanu     HotNews.ro
sursa foto