Cecelia Ahern: „Iubesc să scriu. Atunci când nu scriu sau promovez o carte, nu știu ce să fac cu mine.”

Am întâlnit-o pe Cecelia Ahern într-o zi mohorâtă de toamnă. Prolifica scriitoare irlandeză, autoare a îndrăgitului roman PS, I love you, se afla în România pentru lansarea romanului său, O sută de nume , la invitația Editurii ALL. Cecelia m-a întâmpinat cu un zâmbet larg încă din holul hotelului unde era cazată. Îmbrăcată în negru din cap până în picioare, cu ochii strălucind și un aer soft punk-rock, m-a convins din prima clipă că va fi o întâlnire care-mi va depăși așteptările.

...și astfel a debutat povestea noastră. Cu muzică jazz în surdină, o cafea alături și o atmosferă cât se poate de prietenoasă, am început ceea ce avea să se transforme într-un „interviu” neconvențional.

Așadar, vă invit să descoperiți o scriitoare fascinantă și gândurile sale despre viață, literatură și idei care așteaptă să fie scrise:

Alice Teodorescu: Vreau să încep cu o provocare pentru tine. Dacă ar fi să îți compari romanele de până acum cu un animal, un joc sau o culoare, ce ai alege?
Cecelia Ahern : (râde surprinsă) Hmm, dacă ar fi o culoare, ar fi verzi. Are logică? Pentru că sunt naturale și sunt despre emoții, despre viață, despre oameni și realitățile lor. Cred că asta e ceea ce îi face pe cititori să se identifice cu romanele mele, deci, clar, verde.


AT: Îmi place modul în care combini realitățile, uneori dure, din viața personajelor cu momente fantastice, magice. De unde vin astfel de idei?
CA: În ultimele două cărți pe care le-am scris, nu am mai făcut asta. M-am îndepărtat puțin de acest stil. Dar am scris cinci romane astfel, pentru că era singura formă în care poveștile veneau către mine. Îmi place acest echilibru între real și fantastic așa cum îmi place echilibrul dintre lumină și întuneric...îmi place să am și comedie, și tristețe, și un simț al realului în poveștile mele. Cred că o pot numi, într-un fel, realitate magică.
Singurul mod în care cred că funcționează este ca atunci când cineva le citește să le perceapă ca reale, tocmai pentru că personajele sunt într-un moment atât de traumatic încât sunt pe punctul de a crede orice.
Era pur și simplu direcția în care mergea mintea mea de câte ori scriam. Mă întrebam Dar dacă s-ar întâmpla asta? Iar ceea ce le face credibile este partea reală, problemele cu care se confruntă. Dacă acestea nu ar fi credibile, atunci întregul roman ar deveni o farsă.

AT: Ce te inspiră atunci când scrii astfel? Sunt persoane din viața ta sau chiar bucăți din tine în personajele și situațiile pe care le imaginezi?
CA: Cred că este o parte imensă din mine în ceea ce scriu. Momentul în care mă aflu, ce se întâmplă în viața mea, stările și emoțiile pe care le trăiesc, întrebările pe care mi le pun, toate acestea se vor regăsi în romane. Nu sunt experiențe proprii, nu sunt Lucy (personajul principal din Întâlnire cu Viața ), dar am scris acea carte după ce mi-am luat un an de pauză, pentru că scrisesem deja șase romane într-un timp foarte scurt. A fost o perioadă intensă, nu prea mai aveam o viață a mea. Așa că mi-am spus că e timpul pentru o pauză, am avut un an pentru mine, m-am căsătorit, am avut primul copil, aveam o viață! Asta m-a inspirat să scriu The Time of My Life.

AT: Dar dacă ți s-ar întâmpla și ție ce a pățit Lucy în Întânire cu viața? Dacă ți-ai întâlni Viața, cum ar fi?
CA: Cred că înainte de a scrie acest roman, Viața mea ar fi fost extenuată. Ar fi semănat foarte mult cu Viața lui Lucy – săturată de toate. There must be more to it! Nu poți continua în ritmul ăsta pentru mult timp. Acum cred că Viața mea ar fi fericită cu mine, pentru că am reușit să găsesc un echilibru, cât de cât, între viața profesională și cea de familie. Bine, trebuie să recunosc că acum este o perioadă agitată pentru mine, trebuie să jonglez cu foarte multe lucruri.
De asemenea, Viața mea ar fi tot un bărbat ca și în carte. Mi-am dorit să am o femeie și un bărbat în roman, pentru a contura un fel de poveste de dragoste. Pentru că Lucy trebuie să învețe cum să își iubească Viața din nou. Cât despre Viața mea, probabil mi-ar spune Chill!

AT: Pentru a face față atâtor lucruri, ai anumite obiceiuri atunci când scrii?
CA: Am o rutină, un program. Am un birou la care mă duc (în afara casei) în fiecare zi, lucrez de la 9:30 la 17:30, de luni până vineri, ca orice program de birou aproape. Aprind lumânări, am un latte decafeinizat lângă mine și mă apuc de scris. Întâi scriu de mână, apoi scriu al doilea draft de tipar, editându-l pe măsură ce îl rescriu. Scriu prima dată cu inima și apoi cu mintea. Scriu din ianuarie până în iunie, îmi ia cam șase luni să termin o carte, apoi editez din iulie până în august, urmează septembrie-noiembrie pentru promovare, după care o iau de la început in ianuarie.

AT: Dar de ce scrii? Ce te motivează cu adevărat?
CA: Iubesc să scriu. Atunci când nu scriu sau promovez o carte, nu știu ce să fac cu mine. Mă gândesc mereu la idei noi, capul meu trăiește astfel. Și ca să le scot din minte, să mă liniștesc, trebuie să le pun pe hârtie. E în același timp terapie, escapism, pasiune, hobby, carieră, un mijloc de a plăti pentru mâncarea celor mici (râde din nou), stil de viață. Când mi-am luat anul acela de pauză mi-am zis că nu voi scrie nici măcar un cuvânt, pentru că sunt mult prea obosită. Și totuși m-am trezit scriind nuvele și scenarii. M-am bucurat să realizez că pot scrie de plăcere, că nu e doar un contract, o carieră.

AT: Te-ai gândit să scrii pentru marele ecran?
CA: Am scris două scenarii, unul dintre ele este de aproape cinci ani la casa de producție. Încercăm să strângem fonduri pentru el. Avem regizorul, avem echipa, trebuie doar să găsim finanțare. E destul de greu, însă e unul dintre proiectele mele de suflet. Așa mi-a venit în minte, direct ca scenariu, foarte vizual. De asemenea, sunt implicată și în crearea/producerea de seriale pentru televiziune, însă nu scriu eu scenariile.

AT: Cum este să fii în această ipostază?
CA: Îmi place foarte mult, însă trebuie să recunosc că e diferit și uneori puțin frustrant. Sunt obișnuită să lucrez singură, însă acum trebuie să urmez un brief și să lucrez cu echipa de la compania TV. Mi se pare ceva mai greu, însă am foarte multe satisfacții pentru că am multe idei care nu sunt romane și chiar vreau să îmi spun poveștile în moduri diferite. Probabil că mă simt așa pentru că sunt încă nouă în industrie și, până când voi învăța cum să îmi fac vocea auzită astfel, voi avea momente ceva mai frustrante. Cu romanele ai mai multă libertate, de aici și comparația.

AT: Revenind la romane, ai și alte locuri în care îți place să scrii?
CA: La birou nu am nimic special, am nevoie doar de o masă, un scaun, hârtie și un creion. Nimic ieșit din comun. Însă am fost într-o vacanță recent și am scris în apropierea mării. În vacanțe îmi place să îmi iau o oră pentru mine, departe de copii, și să scriu lângă mare. Recent am scris astfel o povestire, The woman that slowly dissapears , despre o femeie care, pe măsură ce îmbătrânește, începe să dispară, pentru că societatea îi spune că nu mai are nevoie de ea, pentru că e bătrână. Astfel de lucruri mă preocupă acum. De asemenea, pentru că stau într-un sat, dacă am nevoie să schimb atmosfera, mă duc într-o cafenea pentru a scrie. Dar numai când e liniște.

AT: Ai creat o mulțime de personaje și întâmplări. Există vreun preferat?
CA: E o întrebare foarte grea, pentru că toate sunt importante pentru mine, sunt ca și copiii mei, nu am cum să îmi aleg favoritul. Aș putea spune însă că, de obicei, sunt cel mai mulțumită de cea mai nouă scriere. Simt că e cea mai bună lucrare de până atunci. Așadar, ultima ar fi One hundred names (O sută de nume), sunt foarte mândră de ea! Mi s-a părut o idee bună, însă nu știam cum aveam să o scriu. Cum poți scrie o sută de personaje care să aibă o sută de povești? E foarte mult! Așa că m-am dus la cartea mea de idei – de fiecare dată când îmi vine o idee, o scriu acolo – și am ales 6 personaje pe care le păstram pentru romane viitoare. A fost ca și cum le-am făcut cunoștință diferitelor părți din viața mea. E special acest roman pentru mine și pentru că mesajul romanului este despre a scrie, a scrie cu pasiune despre ceea ce își dorești, nu despre ce vor oamenii să citească de la tine, o idee în care cred cu tărie. Acest roman e mai mult în genul mystery, față de alte romane de-ale mele. În plus, nu este o poveste de dragoste, e vorba despre dragostea unei persoane pentru scris.

AT: La ce să ne așteptăm pe viitor?
CA: Am terminat deja următorul roman. A fost publicat în UK, urmează Germania. Se numește How to fall in love. E unul mai tricky. E despre o femeie care dă peste un bărbat aflat pe un pod cu gândul de a se sinucide. Ea reușește să facă o înțelegere cu el, iar în două săptămâni trebuie să îl convingă că viața merită trăită. Trebuie să îl însoțească într-o călătorie, să îi arate cât de fericit poate fi dacă privește viața din altă perspectivă, cu alți ochi.
Apoi, voi începe următorul roman în ianuarie, din nou, urmează o perioadă aglomerată. A, iar romanul Where Rainbows End va fi ecranizat sub titlul Love, Rosie și va fi lansat anul viitor.

AT: Se pare că ai un program plin în continuare. Ceea ce mă face să te întreb ce se întâmplă când suferi de ceea ce se numește writer’s block? Care a fost cel mai rău astfel de moment?
CA: Cred că a durat o lună, nu îmi mai amintesc la ce carte lucram atunci. S-a întâmplat pur și simplu. Mintea mea era obosită. Dar am învățat să lucrez și cu astfel de momente acum. Obișnuiam să mă îngrijorez foarte, foarte tare și să mă opresc din scris. Acum scriu în continuare, chiar și când am un blocaj. Cred că apar atunci când încerci să duci povestea într-o direcție greșită, așa că trebuie să reevaluezi și să o iei în altă direcție.

AT: Ai, de obicei, o schiță a personajelor înainte de a începe să scrii sau cum funcționează?
CA: Abordarea mea se schimbă de la un roman la altul. Sunt mult mai organizată acum decât eram. Așadar am o schiță a poveștii când încep să scriu și scriu, scriu, iar povestea se dezvoltă pe măsură. De obicei am o ideea la început, după care încerc să găsesc personajele care să se regăsească în acea situație. Însă întotdeauna se întâmplă lucruri neașteptate pe parcurs. Uneori nu știu ce se va întâmpla în următorul capitol, dar nu mă gândesc prea mult, până ce nu sunt mulțumită de capitolul la care lucrez. Nu trec niciodată mai departe. Întotdeauna am sfârșitul, știu unde se va termina, dar nu știu totul dinainte, asta e partea cea mai incitantă în a scrie.

AT: Câteva sfaturi pentru scriitorii aspiranți?
CA: Cred că e foarte important să-ți găsești vocea. Motivul pentru care iubesc autorii pe care îi iubesc e acesta, sunt unici, diferiți, nu încearcă să fie altcineva. Uneori oamenii sunt inspirați de anumiți scriitori și încearcă să scrie la fel. E ok să te inspiri, dar nu încerca să îi imiți!
Un alt sfat: citește, citește, citește! E cea mai bună lecție. De asemenea, ce m-a ajutat pe mine foarte mult a fost faptul că mi-am găsit un agent. Nu aș fi fost în stare să mă ocup de una singură de toate: cum să găsești editura, cum să negociezi etc. E acea persoană care te va proteja, va vorbi în numele tău, te va încuraja, îți va hrăni ego-ul dacă e nevoie, dar îți va da și șuturile necesare și părerile sincere. Chiar cred că oamenii înfloresc dacă sunt încurajați. Așa că înconjurați-vă de oameni optimiști, care să vă încurajeze!

AT: Trecând în alt registru acum, cum te simți în România? Știai ceva despre noi?
CA: Trebuie să recunosc că nu știam mare lucru. Cred că am petrecut două zile mâncând. E delicioasă mâncarea! Iar oamenii sunt atât de calzi. Nu știu de ce trebuie să mi se reamintească de fiecare dată un lucru pe care îl știu – nu contează de unde suntem, suntem atât de asemănători. Îmi dau seama atunci când am aceste turnee, când dau autografe și oamenii vin la mine, că suntem toți conectați. Îmi place foarte mult aici și cred că mă voi întoarce.

Scris de Alice Teodorescu 
sursa: bookblog.ro