Fie că ne place sau nu să o recunoaștem, cititorul e adesea un fel de
voyeur mai elevat. Citim fiindcă ne simțim devorați de o foame cumplită
de sens și ne gândim că poate-poate dacă am arunca o scurtă privire în
„ograda” scriitorului, am înțelege mai multe. Încercăm noi să-l
întrezărim prin țesătura scriiturii sale, așa cum te chinui să distingi
formele umbrelor unduindu-se prin perdea, dar nu întotdeauna ne mulțumim
cu atât. Ne dorim ceva palpabil, familiar, așa cum i se cere poeziei,
să coboare și scriitorul de pe piedestal, primindu-ne în viața sa.
Suntem ca niște copii mici, curioși să știm cum funcționează totul, vrem
să tragem cu ochiul în laboratorul secret al scriitorului, să aflăm ce
minunății de „mașinării” sau „poțiuni” folosește el de ne-a fermecat pe
toți.
Și uite-așa mi-a venit ideea de a le întrerupe eu procesul creativ, luându-i la întrebări pentru voi, dragi cititori voyeuri, despre cum stă treaba cu relația dintre ei, timp, spațiu și tabieturi.
Biroul meu şi alte tabieturi de scris
Scriu greu, scriu rar, cel mai adesea scriu întîi „de mînă” (prefer stiloul sau creionul moale şi ascuţit) şi abia apoi la ordinator. Îmi place să dau vina, pentru asta, şi pe dependenţa de biroul meu, care nu e atît un birou (adică, o anume masă etc.), cît un loc al meu. Semnul clar că m-am aclimatizat într-un spaţiu nou este că încep să scriu acolo (am umblat destul de mult prin lume, instalarea într-un alt loc e dificilă şi frustrantă). Îmi trebuie multă lumină naturală, o fereastră aproape, pe care să privesc (în neştire) urmărindu-mi ideile – şi pe care să am ce privi (acasă – coroanele copacilor din cimitirul oraşului, cu veveriţe cu tot). Un spaţiu destul de amplu, pe care să îmi întind cărţile sau fişele. Cîteva pietre cu care să proptesc hîrtii, cărţi deschise, dosare. Post-it-uri pentru corvoada agendei zilnice, agenda însăşi, un ceas pe care să-l văd din orice poziţie, muzică, multă şi eclectică (ai mei susţin că îşi pot da seama la ce fel de treburi lucrez luîndu-se după ceea ce ascult). O anumită ordine a obiectelor, în sens larg, probabil, la îndemînă.
Nevoia acestui spaţiu familiar se repetă pe ecranul ordinatorului, cu care specie am o relaţie cît mai antropomorfizată posibil. Orice ordinator nou mă sperie pînă cînd îmi recreez în el dosarele, rutinele, racursiurile biroului meu virtual, aşa cum s-a construit el din 1992 încoace, de la primul Mac Classic II al vieţii mele postcomuniste. Pe cel de acum îl cheamă Hobbes (as in Calvin and Hobbes, pentru cunoscători) şi amîn cît pot momentul cînd îl voi pensiona de-a binelea. Desigur că detest Windows 7, la 8 nu vreau să mă gîndesc. Biroul pe care scriu toate astea e din lemnul de tei al anilor 50... Vă las să ghiciţi ce muzici ascult acum.
Ioana BOT este profesor univ. la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” şi critic literar. Este titulara unei rubrici dedicate cărţilor proaste în Dilemateca, de la înfiinţarea revistei, în 2006 („Cărţi de plastic”); după ce a semnat cronică literară, cu regularitate, în revista Tribuna (1986 – 1990) şi a făcut parte din gruparea Echinox (din 1985 încoace), se miră ea însăşi când cineva o mai citeşte. Ultima carte publicată: Eminescu explicat fratelui meu (2012).
Scris de Elena Potocean
sursa: bookblog.ro
Și uite-așa mi-a venit ideea de a le întrerupe eu procesul creativ, luându-i la întrebări pentru voi, dragi cititori voyeuri, despre cum stă treaba cu relația dintre ei, timp, spațiu și tabieturi.
Biroul meu şi alte tabieturi de scris
Scriu greu, scriu rar, cel mai adesea scriu întîi „de mînă” (prefer stiloul sau creionul moale şi ascuţit) şi abia apoi la ordinator. Îmi place să dau vina, pentru asta, şi pe dependenţa de biroul meu, care nu e atît un birou (adică, o anume masă etc.), cît un loc al meu. Semnul clar că m-am aclimatizat într-un spaţiu nou este că încep să scriu acolo (am umblat destul de mult prin lume, instalarea într-un alt loc e dificilă şi frustrantă). Îmi trebuie multă lumină naturală, o fereastră aproape, pe care să privesc (în neştire) urmărindu-mi ideile – şi pe care să am ce privi (acasă – coroanele copacilor din cimitirul oraşului, cu veveriţe cu tot). Un spaţiu destul de amplu, pe care să îmi întind cărţile sau fişele. Cîteva pietre cu care să proptesc hîrtii, cărţi deschise, dosare. Post-it-uri pentru corvoada agendei zilnice, agenda însăşi, un ceas pe care să-l văd din orice poziţie, muzică, multă şi eclectică (ai mei susţin că îşi pot da seama la ce fel de treburi lucrez luîndu-se după ceea ce ascult). O anumită ordine a obiectelor, în sens larg, probabil, la îndemînă.
Nevoia acestui spaţiu familiar se repetă pe ecranul ordinatorului, cu care specie am o relaţie cît mai antropomorfizată posibil. Orice ordinator nou mă sperie pînă cînd îmi recreez în el dosarele, rutinele, racursiurile biroului meu virtual, aşa cum s-a construit el din 1992 încoace, de la primul Mac Classic II al vieţii mele postcomuniste. Pe cel de acum îl cheamă Hobbes (as in Calvin and Hobbes, pentru cunoscători) şi amîn cît pot momentul cînd îl voi pensiona de-a binelea. Desigur că detest Windows 7, la 8 nu vreau să mă gîndesc. Biroul pe care scriu toate astea e din lemnul de tei al anilor 50... Vă las să ghiciţi ce muzici ascult acum.
Ioana BOT este profesor univ. la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” şi critic literar. Este titulara unei rubrici dedicate cărţilor proaste în Dilemateca, de la înfiinţarea revistei, în 2006 („Cărţi de plastic”); după ce a semnat cronică literară, cu regularitate, în revista Tribuna (1986 – 1990) şi a făcut parte din gruparea Echinox (din 1985 încoace), se miră ea însăşi când cineva o mai citeşte. Ultima carte publicată: Eminescu explicat fratelui meu (2012).
Scris de Elena Potocean
sursa: bookblog.ro