A fost o dată ca niciodată, că dacă nu ar fi nu s-ar
povesti. A fost o dată peste mări și țări un imperiu, un imperiu care a
fost distrus și din care ne-au rămas poveștile sale. Acest imperiu este
astăzi cunoscut sub numele de imperiul Bizantin. Pentru omul modern tot
ce ține de Bizanț are o aură de poveste sau de sfințenie. Modernitatea a
fost construită plecând de la modelul apusean, așa că Bizanțul a
devenit Atlantida medievală. (Basile Tatakis, Filosofia Bizantină, Nemira, 2010)
Nu
mai știm nimic despre el și, mai grav, nu mai putem înțelege logica
sensului specifică acestui spațiu. Pe acest tărâm, exact ca în basme,
naturalul și supranaturalul co-existau, trecerea de la nivelul natural
la cel supranatural se făcea pe nesimțite, intervenția divină nu era
niciodată considerată ceva ieșit din comun, ci făcea parte din
cotidianeitate. În Bizanț nu exista un spațiu propriu-zis secular, orice
activitate umană, fie că este vorba de artă, de războaie, de politică
sau filosofie era îmbibată de sacralitate.
În secolul al-XIII-lea, în occidentul apusean orice
profesor de filosofie era obligat să jure solemn în fața întregii
universități că nu se va pronunța în chestiuni teologice, că nu își va
folosi mintea pentru a decide singur, ci se va conforma spuselor
dogmatice despre acel subiect. Această distincție dintre teologie și
filosofie este de neînțeles în Bizanț, filosofia este « cunoașterea
lucrurilor care există », « grija față de moarte », « dobândirea
asemănării cu Dumnezeu », « principiul oricărei arte și științe »1.
Exista distincția între filosofia creștină și filosofiile pagâne, dar
nu și cea dintre teologie și filosofie, monahul însuși era filosof și
activitatea sa principală nu era alta decât cunoașterea lui Dumnezeu iar
scopul rațiunii era ajungerea la o oarecare înțelegere a Revelației.
În același secol, în mijlocul luptei între împărat și
papalitate, împăratul imperiului Romano-German nici măcar nu visa să se
pronunțe în chestiuni teologice. Ei bine, lucrurile nu erau astfel
divizate în Imperiul Bizantin. Evident, opiniile patriarhalui și ale
monahilor aveau prioritate, dar nici un cetățean al imperiului și în
nici un caz împăratul nu se abțineau în a se pronunța în astfel de
chestiuni. La fel cum spațiul politic actual este divizat între dreapta
și stânga, spațiul politic al secolului al-VIII-lea era divizat între
iconoclaști și iconoduli. Împăratul se considera locțiitor al lui
Dumnezeu pe pământ și episcop al celor din afară, modelul său era Hristos și era mediatorul între Dumnezeu și popor. Totul avea sau juca un rol religios în Bizanț.
Acest interes universal pentru teologie a avut și un
imens dezavantaj, imperiul a devenit un foarte bun sol pentru erezii,
toate devierile logic posibile au fost încercate de către cei care au
fost gata să gireze mai repede interpretarea proprie decât pe cea a
bisericii. De fapt dogma însăși s-a definit în acest proces de luptă cu
ereziile. Ereticii erau tratați drept raționaliști, pentru că erau
capabili să dorească armonia rațiunii în detrimentul revelației2.
Și totuși importanța accordată revelației nu face ca
lucrurile să fie toate date într-o indistincție. La sensul evenimentelor
avem acces prin revelație dar asta nu înseamnă că putem ignora
epistemologia și logica. Bizantinii erau și ei foarte atenți la textele
aristotelice și platoniciene care puteau oferi instrumentele necesare
inteligenței umane pentru organizarea revelației. Sf. Maxim
Mărturisitorul, mistic prin excelență, avea o epistemologie- pentru
cunoașterea umană există două lumi, lumea sensibilă și lumea
inteligibilă; cum se face însă că există o corespondență între cele
două ?Fiecare dintre aceste două lumi este o alegorie și un simbol al
celeilalte. Lumea inteligibilă își află într-un mod mistic, forma sa
concretă în speciile simbolice ale lumii sensibile. La fel și lumea
sensibilă intră prin cunoaștere în minte și se află organizată aici prin
rațiuni. 3 S-a
încercat menținerea unui echilibru între a reduce totul la filosofie
așa cum făceau neo-platonicienii și a exclude cu totul elementele
filosofice de dragul unui acces nemediat la Dumnezeu. Logica umană este
neputincioasă în a se uni cu Dumnezeu, dar ea este în schimb foarte
utilă în a se lupta cu ereziile sau a răspunde filosofiilor pagâne.
Anastasie Sinaitul, de exemplu, susținea că una dintre cauzele ereziilor
este exact nepotrivita întrebuințare a termenilor și a categoriilor
aristotelice4.
Filosofii creștini erau într-un dialog continuu cu
filosofia clasică, găsim în textele lor elemente preluate din Aristotel,
din Platon, din stoici, ba chiar și din cinici. Formarea filosofului la
școlile din Constantinopol presupunea asimilarea acestor elemente ale
culturii grecești. Pe de o parte preiau ca instrumente acele elemente pe
care le considerau utile, pe de altă parte se delimitau de aceștia
subliniind superioritatea revelației, dar cea mai inteligentă metodă de
asimilare era prezentarea filosofilor antici ca precursori ai
creștinismului. Din această perspectivă diferențele cu Apusul nu erau
atât de mari pe cât suntem lăsați să credem. Aceasta era una dintre
metodele umanismului bizantin, al cărui reprezentant de seamă era Mihail
Psellos. Pentru Psellos a cărei preocupare era promovarea culturii
antice, autorii greci sunt profeți ai creștinismului5.
Datorită importanței pentru viața duhovnicească
bizantinii plasau în centrul gândirii lor filosofice o antropologie.
Întrebări legate de relația între suflet, trup și spirit, de ierarhia
care trebuie stabilită între ele, chestiuni legate de relația între
voință și intelect, de liber arbitru și de despătimire apar în manualele
de călăuzire oferite pentru viața mistică. Trebuie subliniat că această
antropologie nu este altceva decât o reflectare a teologiei : căci omul
este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Discursul despre
Dumnezeu este și un discurs despre modelul pe care omul trebuie să îl ia
în această viață, discursul despre om este și un discurs despre
diferența care desparte creatura de Creator.
Ce mi s-a părut foarte interesant este că toate
aceste preocupări duhovnicești nu excludeau preocupările științifice ;
suntem tentați să plasăm întreaga dezvoltare a științei moderne strict
în apus dar există și în Bizanț o gândire matematică și o reflecție
asupra relației între matematică și fizică sau asupra conceptului de
număr. Pentru Theodor Metochites « matematiciile sunt produsul ultimei
abstracțiuni a materiei prin intermediul minții. Obiectul fizicii, din
contră, nu ramâne niciodată identic sieși » ceea ce duce la explicații
contradictorii și echivoce6.
Ar mai ramâne o precizare de făcut. Sub titulatura de
« filosofie bizantină » Basile Tatakis adună elemente de teologie
dogmatică, de viață duhovnicească, de muzică și teorie muzicală, de
aritmetică, de astrologie și astronomie, ba chiar de alchimie, de
poezie,de retorică, de gramatică, de hermeneutică biblică și de
comentariu la textele anticilor, de logică și teoria cunoașterii.
Termenul de filosofie este în acest context sinonim cu cel de cunoștere,
el cuprinde tot ce în termeni moderni s-ar studia la universitate.
Miza cărții lui Tatakis, după propriile sale spuse,
este de a arăta că Bizanțul este mai mult decât un mediator, mai mult
decât locul unde s-au păstrat textele grecești și cel care face legătura
între gândirea occidentală și cea persană, arabă și chineză7.
Aceasta a fost rolul care i-a fost atribuit de către apus- situație
care ne confirmă că și istoria filosofiei a teologiei sau a științei
este scrisă de învingători și este nevoia ca ceva timp să se scurgă
pentru a ne putea reîntorce și a face o analiză despătimită a istoriei.
Scrisă într-un limbaj simplu dar nu mai puțin exact,
cartea lui Basile Tatakis se citește ca un roman de aventuri filosofice
de-a lungul secolelor într-un imperiu necunoscut. În ceea ce privește
profesionalismul cartea este o realizare pentru că reușește să pună
laolaltă texte din domenii diverse ale cunoașterii răsfirate pe o
perioada de aproape zece secole. În plus, multe dintre textele pe care
autorul le citește în original nu sunt traduse și unele nici măcăr
editate, ceea ce face din cartea sa una din rarele forme de mediere cu o
cultură despre care noi știm din ce în ce mai puțin dar care este
esențială pentru înțelegerea tradiției ortodoxe pe care o revendicăm cu
mândrie fară să îi citim sursele.
1 Ioan Damaschin, Dialectica sau Capetele filosofice, apud Vasile Adrian Carabă, „A fi filosof în Bizanț”, prefața la Basile Tatakis, Filosofia Bizantină, Nemira, 2010, p 25