Premiul Goncourt 2012: cronica unei competiţii pline de suspans

Motto:
„Perit mundus, senescit mundus, deficit mundus, laborat anhelitu senectutis.
Noli timere, renovabitur iuventus tua sicut aquilae.“*
(Agustinus Hipponensis,Sermo 81)


* „Lumea piere, lumea îmbătrîneşte, se îndepărtează, suferă de respiraţia bătrîneţii. Nu te teme, tinereţea ta va fi reînnoită precum a vulturului“ (t.m.).
 
Marcată de ritmul susţinut al dezbaterilor şi al votului ţinut absolut secret pînă la decernarea celui mai important premiu literar francez, Premiul Goncourt, săptămîna trecută n-a fost lipsită de un suspans prelungit cu grijă pînă în ultima clipă. Pe lista finală, îşi disputau faza decisivă patru romane: Le sermon sur la chute de Rome (Predica despre căderea Romei) de Jérôme Ferrari, publicat la Editura Actes-Sud, Peste & choléra (Ciuma şi holera) de Patrick Deville, Editura Seuil, La vérité sur l’Affaire Harry Québert (Adevărul despre Afacerea Harry Québert) de Joël Dicker, coeditat de editurile De Fallois/L’Âge d’homme, şi Lame de fond (Valul de furtună) al scriitoarei Linda Lê, publicat la Editura Bourgois.


Miercuri, 7 noiembrie 2012, Didier Decoin anunţă din sala restaurantului Drouant numele celui care primeşte consacrarea supremă: „Jérôme Ferrari pentru romanul Le sermon sur la montagne de Rome [sic!]“, decernat în turul al doilea, cu 5 voturi contra 4 acordate lui Patrick Deville (o înregistrare video a acestui anunţ se poate viziona pe linkul:http://www.rtl.fr/video/revivez-l-annonce-du-prix-goncourt-2012-7754402432).
Discuţiile au fost, probabil, foarte aprinse, iar numirea foarte neaşteptată, încît Didier Decoin n-a avut timp să noteze titlul corect al cărţii, confundîndu-l cu cel al unei alte predici de pe alt munte – mult mai celebră aceasta –, sau cu un comentariu al Sfîntului Augustin despre beatitudini. În realitate, nu este vorba despre nici una dintre ele, ci de numele unuia dintre cele patru sau cinci Sermones pe care episcopul Augustinus Hippo­nensis, îndurerat de tristele scandalis mundi, le ţine despre căderea Romei, după invazia și jefuirea acesteia de către vizigoții lui Alaric. Titlul corect al romanului proaspăt premiat, preluat de la sfîntul episcop, este, în realitate, Le sermon sur la chute de Rome (Predica despre căderea Romei).
Ziariştii prezenţi se grăbesc să culeagă primele reacţii ale autorului, care, un pic surprins şi sosit direct de la Abu Dhabi, unde este de puţină vreme profesor de filozofie, declară că nu realizează încă importanţa evenimentului. În acelaşi moment, presa literară se grăbeşte să titreze „Serré, mais mérité“, ca ecou al scorului strîns, dar meritat, cu care romanul premiat a cîştigat în faţa celuilalt mare favorit, romanul Peste & choléra al lui Patrick Deville, care obţinuse, cu cîteva zile înainte, Premiul Fémina. Joël Dicker, în ce-l priveşte, reuşeşte performanţa ca, la numai 27 de ani, să primească Marele premiu pentru roman al Academiei Franceze, pentru romanul La vérité sur l’Affaire Harry Québert.

Dar, cu toată surpriza ce i se poate citi pe faţă, accentuată şi de oboseala călătoriei şi a decalajului orar, Jérôme Ferrari ştie foarte bine că drumul cărţii sale pînă la treapta ultimă a consacrării a urmat o dificilă, dar sigură ascensiune.
Încă din data de 16 august, revista Le Point remarca valoarea excepţională a romanului său, trasînd principalele interogaţii propuse de textul acestuia, presărat cu accente apocaliptice: „Ce este o viaţă? Din ce cauză o ratăm? Putem oare să facem altfel?“. În numărul său din 22 august, hebdomadarul L’Express remarcă „limba virtuoasă şi lirică“ a romanului, „care depăşeşte trama regională pentru a căpăta accente mitologice“.
La rîndul său, cunoscutul hebdomadar Le Monde des livres titrează, în numărul său din 24 august, sub pana jurnalistei Raphaëlle Leyris, „un superb roman despre speranţele pierdute“, insistînd asupra artei cu care autorul construieşte, pornind de la Sfîntul Augustin, o puternică alegorie şi o intrigă reuşită, deşi aparent lipsită de amploare, într-un roman plin de „fraze extraordinar de bine lucrate şi sinuoase [...], pline de gravitate şi ironie“. Într-o anchetă întreprinsă de Livres Hebdo încă din 20 octombrie, Le sermon sur la chute de Rome ocupă locul al doilea în ordinea preferinţelor librarilor din sectoarele independente şi al megastructurilor culturale.

Să ne oprim pentru ultima dată cu doar o zi înainte de ceremonia de premiere. Revistele L’Express şi Lire publică un sondaj comun, solicitînd cîtorva dintre criticii lor să facă pronosticuri asupra posibilului roman cîștigător. Din cei şapte ziarişti interogaţi, doar trei mizează pe romanul său. Motivaţiile sînt diverse. Astfel, lui Philippe Delaroche de la revista Lire, Le sermon sur la chute de Rome îi pare „cel mai literar“, aceasta fiind, după el, părerea unanimă a criticii şi a mass-mediei. Christine Ferniot, tot de la Lire, crede că, deşi nu este cel mai bun roman al autorului, el poate fi socotit drept „o carte complexă, dar lizibilă […], cu o scriitură ambiţioasă“. Al treilea critic care votează pentru romancier este Hubert Artus, şi el de la revista Lire. Motivaţia lui Artus este cota din ce în ce mai însemnată pe care autorul o capătă, în urma unei vizite a acestuia la Paris în vederea promovării cărţii sale – problemă mai mult comercială decît literară, după cît se pare. Celelalte voturi, atribuite la egalitate lui Patrick Deville şi Joël Dicker, întreţin, deci, suspansul pînă a doua zi.

Am putea continua analiza ecoului mediatic al romanului, dosarul de presă al acestuia, pus la îndemîna noastră prin amabilitatea Editurii Actes Sud – căreia îi adresăm aici mulţumiri –, fiind impresionant.
În momentul faimosului anunţ de a doua zi din sala celebrului restaurant Drouant din Place Gaillon, toate argumentele celor care pariaseră în ajun sînt pe cale să capete substanţa unor certitudini.
Acum, după ce aplauzele s-au stins, să încercăm în liniştea necesară analizei critice să răsfoim împreună paginile acestui surprinzător roman. Să stabilim îna­inte de toate contextul istoric şi filozofic de la care autorul porneşte. Pentru aceasta, să-i lăsăm cuvîntul uneia dintre cele mai autorizate voci, aceea a scriitorului Frédéric Boyer, traducătorul în limba franceză a Confesiunilor Sfîntului Augustin. Într-un articol din Le Monde des livres din 24 august, Frédéric Boyer scrie despre aceasta: în anul 410, după ce pătrunde prin poarta Salaria, situată în nordul oraşului (aceeași pe care Hannibal încercase fără succes, cu două secole înainte, să o dărîme), armata lui Alaric distruge Cetatea eternă. În faţa disperării numeroşilor refugiaţi romani ajunşi pînă în Cartagina, Augustin încearcă în mai multe sermones să-i îmbărbăteze, arătînd că sfîrşitul Romei nu înseamnă sfîrşitul definitiv al lumii şi că omul nu trebuie să se lase înspăimîntat în faţa perisabilităţii lumii. „Miraris quia deficit mundus? mirare quia senuit mundus. Homo est, nascitur, crescit, senescit“, se întreabă el, în Sermo 81, oferind o viziune antropolgică asupra devenirii lumii: de ce să ne mirăm că lumea se apropie de sfîrşit, că îmbătrîneşte, omul nu este la fel, nu se naşte, nu creşte, nu îmbătrîneşte?
Acesta este, deci, substratul filozofic al romanului care împrumută titlul predicii lui Augustin. La aceasta, Jérôme Ferrari adaugă o altă perspectivă, cea a lumilor posibile ale lui Leibniz  (a se vedea şi articolul meu, „Paradigma lumilor posibile în romanul contemporan“, în revista Argeş, noiembrie 2012).
Construcţia narativă a cărţii ne introduce îns, în timpul şi lumea contemporană, pe insula Corsica, unde Liberto şi Matthieu, prieteni din copilărie, amîndoi studenţi la Filozofie, la Sorbona, se hotărăsc să abandoneze studiile, să se întoarcă în satul natal şi să redea viaţă barului local, construind o lume ideală. Visul lor se va transforma repede în coşmar. Amîndoi îşi vor da repede seama de perisabilitatea utopiei pe care credeau că o pot construi, fiind nevoiţi să se încline în faţa durităţii vieţii, a geloziei, a rivalităţilor dintre oameni etc.

Experienţa lor se suprapune peste cea a bunicului Marcel, care trăise cu ani în urmă sfîrşitul imperiului francez cauzat de pierderea coloniilor.
Dar această supunere dezarmantă, deloc optimistă, a personajelor, a omului, în general, în faţa ineluctabilei deveniri/degradări urmează ea, cu adevărat, celebrul model augustinian?
O altă întrebare persistă: ştiind că Augustin nu este un sceptic, ci un creştin pentru care speranţa este una din cele trei virtuţi pauline, alături de credinţă şi caritate, putem oare să ne mulţumim cu această resemnare la care, aparent, el însuşi ar sub­scrie? În acelaşi Sermon 81, luînd asupra sa durerea celor prigoniţi, Sfîntul Augustin le spune: „Quare enim turbaris? Pressuris mundi turbatur cor tuum, quomodo navis illa, ubi dormiebat Christus“. Ştiu că inima voastră este tulburată precum acea corabie pe care dormea Cristos.
Ca un mare creştin, el postulează, deci, că în faţa acestei imense dureri a dispariţiei lumii în care credem există o salvare, o speranţă: „Noli timere, renovabitur iuventus tua sicut aquilae“ („Nu te teme, tinereţea ta va fi reînnoită precum cea a vulturului“).
Păcat că romanul lui Jérôme Ferrari este amputat de această parte care ar fi putut să-i ofere o dezvoltare mult mai amplă prin acel strigăt al discipolilor pe corabia pomenită mai sus: „Domine perimus!“. Nu în urma acestuia sînt potolite, pe dată, apele?
Numai că menirea artistului nu este, poate, decît să ne trezească sufletele, interogîndu-le asupra propriilor răni şi lăsînd loc acelui strigăt rostit la fiecare încercare dureroasă de discipoli, de oamenii din epoca lui Augustin şi de cei de azi. Să recunoaştem, între timp, că istoria găseşte întotdeauna mijloacele cele mai ingenioase pentru a se debarasa de trecut. Iată un exemplu semnificativ: impenetrabilă pentru Hannibal, deschisă şi deci salvată de la distrugere de către sclavi la invazia lui Alaric, poarta Salaria a fost dărîmată în 1921… pentru a facilita circulaţia înspre piaţa Fiume…
Şi dacă, din această perspectivă a victoriei depline a perisabilului, Jérôme Ferrari ar avea, pînă la urmă, dreptate, aşa cum ne-o spune prin gura unuia dintre personajele sale: „Aşa mor oare imperiile, fără să se audă măcar un freamăt?“. 
Nu se face oare artistul ecoul acestui freamăt?
Desigur, desigur, răspunde, la rîndul lui, ecoul istoriei lumii, într-o misterioasă întîlnire a unei neîncetate şi pline de fior interogaţii. Să o numim aici literatură, deşi numele ei se dovedeşte a fi atît de multiplu.  

Autor: Dan BURCEA