Cu Mihai Stãnescu despre ultima lui carte de caricaturã

Reporter: Cum se vede lumea din buticul ãsta al dumneavoastrã? Vãd cã dati cu ochii direct în Sala Palatului, dar nu mai sînt regi acolo…
Mihai Stãnescu: Nu mai sînt regi, nici dictatori. E complicat pentru un artist, un caricaturist sã trãiascã în democratie.

Rep.: De ce, cã sînt personaje interesante si-n democratie.
M.S.: Sînt, dar desenele nu mai au nici un impact, nu supãrã pe nimeni, nu te dau în judecatã, nu-ti interzic cãrtile, nu te mai bagã la puscãrie…

Rep.: Aha, aia vã plãcea?
M.S.: Da, cînd esti în dictaturã, esti încordat, suferi, îti vin ideile mai des. Eu înainte de 1989 fãceam mai mult desene cu ziduri, zidul era un simbol.

Rep.: Acum care e simbolul, buzunarul?
M.S.: Cam asa ceva. Stai sã vezi cît de dator îi sînt eu lui Ceausescu. Eu am scos prima carte în ’82. Ceausescu mi-a dat sansa asta cînd a anuntat cã cicã nu mai exista cenzurã. Dupã patru zile de vînzare, au retras albumul, pentru cã aflase de el Suzana Gîdea, care era atunci presedintele Culturii si Educatiei Socialiste. Au scos albumul de pe piatã. A fost tirajul de 5.000, s-au vîndut în patru zile 4.000 si au retras deci o mie de exemplare. În ziua în care s-au scos cãrtile de la galerie, a venit camionul de la Uniune si pe drum, pe Magheru, pînã la Fondul Plastic, unde trebuia sã le ducã, soferul mai oprea, mai vindea. Pleca din nou, oprea, vindea iar cîteva. Îti dai seama, era foarte interesantã lumea aia!

Rep.: Dar banii i-a pãstrat pentru el, bãnuiesc, nu i-a declarat?
M.S.: Probabil.

Rep.: Deci o fãcea nu pentru rãspîndirea acelui „document“ de libertate, ci pentru bãnuti.
M.S.: Da, dar se tinea lumea dupã camion ca sã ia albumul. E o imagine! Am încercat în ’85 sã fac alt album, care se chema „Umor 50%“, pentru cã trebuia fãcutã economie si la umor, nu numai la energie electricã, alimente si alte chestii. Mi s-a aprobat la Uniune, dar a trebuit sã merg la Consiliul Culturii, unde au mai scos din desene, la Partid mi-au scos apoi 20 de desene, la Ministerul Culturii au scos alte 20, de mai rãmînea numai coperta. Le-am si zis: „Pãi, ce fac, scot doar coperta?“ Pînã la urmã, s-a dus la tipar si cînd era în procesul de tipãrire au oprit-o. Mai aveau sã-i punã copertele, atît. A rãmas albumul în depozit, fãrã coperte. Dar s-au furat o parte din ele din tipografie si au apãrut prin oras. Ei retrãseserã vreo mie. Dar s-au fãcut fotocopii, mii si mii, majoritatea oamenilor îsi fãceau fotocopii la întreprindere, pe sub mînã, ca s-o aibã. Acum cinci-sase ani a venit un homeless la mine la butic si mi-a zis: „Domnule Stãnescu, eu cînd eram în închisoare în anii ’80, citeam cartea asta a dumneavoastrã“. Si a început sã-mi povesteascã 400 si ceva de desene, cu texte. Îti dai seama, el zilnic se uitase la ele, numai asta citea, le memorase pe toate 400. Mi-a plãcut. Cartea mea fãrã coperte ajunsese si-n puscãrii, de unde la început erau sã fie tipãrite, din cauza cenzurii, numai copertele. Sub Ceausescu era o lume care te incita, fãrã sã vrea, sã creezi!

Rep.: Deci iar v-a fãcut bine regimul comunist…
M.S.: Dar sã nu crezi cã-s nostalgic. Cum sã fii nostalgic, cînd acum esti liber sã spui ce vrei? Nu-i înteleg pe nostalgicii comunismului.

Rep.: Bine, nostalgia asta tine si de faptul cã oamenii nu regretã atît regimul, cît faptul cã erau tineri la vremea aia.
M.S.: Da. Cicã ce bine era pe vremea lui Stalin! Mi se scula…

Rep.: Stiu cã ati cãlãtorit mult pe-afarã pe vremea lui Ceausescu. Nu v-a tentat niciodatã sã rãmîneti acolo?
M.S.: Nu, pentru cã eu sînt patriot. Aveam vreo patruzeci de premii internationale care mã ajutau sã plec în strãinãtate. Am luat un premiu I în Japonia cu desenul ãla (n.r. – mi-l aratã pe un perete al buticului). Premiile astea mã fãceau sã pot pleca, dar mã apãrau si-n tarã. În ’84 am avut o bursã de-o lunã în America, mai dãdea ambasada la artisti asa ceva. Acolo mi s-a propus o slujbã la un ziar din Los Angeles, cu un salariu de 6.000 de dolari pe lunã. Si totusi n-am rãmas acolo. Românii care au rãmas afarã au ajuns niste dezrãdãcinati. Revolutia m-a prins la Paris, unde tocmai tipãream C’est pas le moment. Editorul meu m-a dus la o emisiune a unei televiziuni, o emisiune a lui Bernard Pivot, la care se uitau 5.000.000 de telespectatori. L’apostrophe se numea, era despre aparitii noi de cãrti. Dupã ce am apãrut la emisiunea aia, mã recunostea lumea pe stradã si la Paris. Îti dai seama, 5.000.000 de francezi urmãreau acea emisiune. Noi n-avem nici acum în România o emisiune la care sã se uite atîta lume. Cu toate astea, m-am întors aici, unde e mult nerv.

Rep.: Cîti bani ati strîns în atîtia ani de carierã?
M.S.: Acum strîng cureaua. Am avut bani cît sã-mi fac patru concedii pe an în strãinãtate, acum îmi fac doar douã. Plec o datã la Londra, la fiicã-mea, si o datã în Thailanda.

Rep.: Aaaa, v-am prins, la masaj thailandez, deci. Vã simtiti ca-n vremea lui Stalin.
M.S. (rîde): Da, am o thailandezã la care mã duc.

Rep.: Si titlul noului album pe care l-ati scos zilele astea e tot despre vacantã.
M.S.: Da, se cheamã La cererea clientilor am plecat în vacantã.
Pe copertã e fotografia usii buticului meu. Programul meu la butic este, dupã cum am afisat pe usã, „Pînã la primul client“. Primul client vine în general pe la ora 16, dupã care, evident, e timpul sã plec.
Azi n-am avut nici un client si e ora 17. Dacã nu mai am clienti la butic, am tras concluzia cã trebuie sã plec în vacantã. Mi-ar plãcea sã n-am clienti deloc, ca sã stau plecat mai mult în vacantã.
Trãiesc din banii cîstigati în ’80. Bine, în anii ãia plecam si cîte patru-cinci luni în vacantã.
Îmi amintesc cã o datã i-am scris directorului întreprinderii la care lucram pe atunci:
„Vã rog sã-mi aprobati sã plec în concediu, fiindcã lucrez prea mult si nu mai am timp sã mã îndrãgostesc“.
Mi-a dat voie sã plec si am fugit la mare. În aceeasi zi, m-am si îndrãgostit de-o fatã de la hotel Capitol, din Jupiter. Deci n-am mintit în cerere.

scrisă de Alexandru Cãutis 
sursa