Astăzi, atunci când televiziunea face să se nască o limbă română
violentă şi guturală, este dificil de imaginat că “ Junimea “ , ca
societate şi ca spirit, a putut exista cu adevărat. Secolul şi jumătate
care ne desparte de cercul ieşean a adus cu sine nu doar o schimbare a
felului în care ne vorbim propria limbă, ci şi trecerea către un prag
al vulgarităţii care pare fără precedent în modernitatea noastră.De aici, aşa cum notează Ioana Pârvulescu în rândurile de deschidere la această nouă ediţie din “ Amintiri din Junimea”, necesitatea acestei terapii prin memorie şi lumină care este recitirea textelor memorialistice ale lui Iacob Negruzzi. Prin intermediul lor este ca şi cum am primi privilegiul de a privi, timp de câteva ore sau de câteva zile, prin gaura cheii, spre acel spaţiu în care se naşte primul nostru canon. Dacă suntem atenţi, o dată cu acest cronicar cald şi melancolic care este Negruzzi, putem auzi şi conversaţiile în care străluceşte voltairianul Pogor şi ne putem minuna în faţa acelui râs fără de pereche al lui Creangă. În fine, avem acces la acea istorie care nu se scrie niciodată cu litere mari, dar din care se hrăneşte identitatea noastră, atâta cât a supravieţuit trecerii comuniste.[1]
“ Junimea”, şi aici Iacob Negruzzi avea dreptate să-i marcheze unicitatea, este unul dintre acele momente aurorale ce face existenţa unui popor să fie inzestrată cu sens. Oamenii de la “ Junimea” nu sunt, cu excepţia lu Eminescu, genialoizi romantici, ci fiinţe care îşi domină cultura printr-un meşteşug rar al echilibrului. Uniţi de valori, ei nu încetează să ramână un mănunchi de individualităţi care nu se confundă între ele.
Ritualul junimist se construieşte din contribuţia fiecăruia dintre cei care participă la această solidaritate ludică. Actul de a ţine o conferinţă, de a citi un text în faţa colegilor de comunitate, actul de a împărtăşi o carte care te marchează, prin lectură, sunt , toate aceastea, semnele unui firesc care ne apare, după un secol şi jumătate, ca o formă de miracol. Şi totuşi, acest miracol este unul perfect documentabil, iar paginile lui Iacob Negruzzi sunt moştenirea de imagini şi de cuvinte pe care o lasă în urma sa această asociere de spirite.
În acest laborator de idei al”Junimii’ se afirmă, ca niciodată până atunci şi ca niciodată după aceea, valoarea de circulaţie a spiritului critic. Tinerii furioşi şi glumeţi care sunt junimiştii trag o linie despărţitoare în nisip, descurajând, cu tenacitate caustică, impostura. După ce ai devenit obiect de deriziune al “Junimii”, nemurirea îşi este, oricât paradoxal, asigurată. De la Nicolae Ionescu la V. Alexandrescu- Urechia, o galerie de personalităţi trăieşte , exclusiv, în acest insectar junimist.
Ce îi uneşte pe junimişti, ce le acordă acestora forţa de a duce, până către finele anilor 1880, o viaţă intelectuală şi socială unică prin caracteristicile sale? Citindu-l pe Iacob Negruzzi, răspunsul vine, cât se poate de natural. “ Junimea” este triumful eleganţei intelectuale şi al lucidităţii . Din această postură a întemeierii unei culturi, junimiştii au ştiut, împreună cu Maiorescu, că de ordinea cărămizilor aşezate depinde edificiul viitorului. Intuiţiile lor au fost cele pe care s-a fondat modernitatea. Iar bucuriile lor sunt şi emoţiile noastre- exclamaţia lui Negruzzi în clipa lecturii din Eminescu este punctul de pornire al unui mit.
Fermecătoare şi încărcate de acea dicţie unică a limbii române de fine de secol XIX, “ Amintirile” lui Negruzzi sunt testamentul acestor vremuri . Din albumul de familie pe care îl întocmeşte Negruzzi se desprinde vocea unei culturi şi a unui mod de a trăi în cultură. Pentru cei de astăzi, întoarcerea către “Junimea“ poate fi începutul ieşirii din labirint.
[1] Iacob Negruzzi, “ Amintiri din Junimea”, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011.
scrisă de
sursa: contributors.ro