Hainele cele noi ale Bibliotecii Naţionale şi zgârceniile ministeriale

Deschiderea noului sediu din Bucureşti al Bibliotecii Naţionale, pe data de 23 aprilie, zi dedicată bibliotecarului, constituie finalizarea celui mai important proiect cultural din România, după 1989. Aşteptat cu deosebit interes de toată lumea timp de 40 de ani, acest sediu ultramodern aduce instituţia Bibliotecii Naţionale la standardele mondiale actuale; însă, aşa cum ne-am obişnuit în România, unde se investeşte cu zgârcenie în cultură, există şi o sumă de probleme nerezolvate, pe care biblioteca le va purta după sine şi după momentul festiv...

După cum o descriu cei care lucrează aici, Biblioteca Naţională a României este o instituţie patrimonială esenţială, care conservă, gestionează şi valorifică o parte importantă a tezaurului cultural naţional scris, dar care participă şi la construirea unei societăţi moderne, dinamice şi bine informate, prin asigurarea accesului liber la colecţiile sale, atât generaţiei de azi, cât şi celor viitoare, în scop de educare, cercetare, studiu şi informare.

Cu privire la dificultăţile întâmpinate în desfăşurarea activităţii în ultima perioadă, doamna director Elena Tîrziman ne-a declarat: „Se cuvine să amintesc, din activitatea Bibliotecii Naţionale, funcţia patrimonială, care este fundamentală şi definitorie pentru o astfel de instituţie, iar aceasta nu a fost întreruptă niciodată. Practic, chiar şi în perioada în care am împachetat, am mutat şi am despachetat, am avut grijă să desfăşurăm celelalte activităţi: am păstrat relaţia cu editorii, s-au atribuit ISBN-uri, ISSN-uri sau orice alte informaţii, s-au notificat noi edituri la Agenţia internaţională de la Londra, Depozitul Legal s-a primit, a intrat în prelucrare etc. Aşadar, tot acest flux patrimonial nu poate fi întrerupt, pentru că dacă-l întrerupem blocăm activitatea editorială la nivel naţional şi lucrul acesta nu se poate întâmpla."

Cum s-a născut Biblioteca Naţională?

Comparativ cu alte ţări europene, România are o Bibliotecă Naţională relativ tânără. Potrivit celor mai mulţi istorici şi cercetători, aceasta îşi găseşte originile într-una dintre cele mai vechi şi reprezentative biblioteci din România: Biblioteca Colegiului Sf. Sava din Bucureşti. Istoria actualei Biblioteci Naţionale începe la 15 octombrie 1836, dată la care a fost emis ordinul de înfiinţare a primei mari biblioteci publice din istoria ţării noastre. Fondul iniţial avea 8.000 de cărţi, care putea fi consultate în două încăperi. După Unirea din 1859, instituţia a obţinut statutul de bibliotecă naţională. În 1861, ea a fost mutată în localul Universităţii din Bucureşti.

Trei ani mai târziu, în 1864, prin „Regulamentul pentru bibliotecile publice" emis de Nicolae Kreţulescu şi promulgat de domnitorul Al. I. Cuza, Biblioteca Naţională devine Biblioteca Centrală a Statului. De la această dată şi până în anul 1901, ea va îndeplini funcţiile majore ale unei biblioteci naţionale. În anul 1901 s-a pus însă în discuţie oportunitatea menţinerii acestei instituţii extrem de importante în peisajul cultural al ţării. În doar două zile (27-28 martie 1901), Senatul şi Adunarea Deputaţilor au votat desfiinţarea Bibliotecii Centrale a Statului şi trecerea ei în patrimoniul Academiei Române.

Necesitatea îndeplinirii funcţiilor de bibliotecă naţională a dus la reînfiinţarea acestei instituţii după o întrerupere de 54 de ani, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri din 26 iunie 1955. Instituţia îşi reia, astfel, activitatea sub vechea denumire, uşor modificată, de Bibliotecă Centrală de Stat, până în anul 1990, când a primit titulatura actuală de Biblioteca Naţională a României.

Colecţiile iniţiale ale bibliotecii au fost constituite din fondurile unor mari biblioteci publice, ale bibliotecilor unor aşezăminte, fundaţii şi muzee, precum şi ale unor colecţii particulare. Multe dintre aceste fonduri au stat la baza constituirii actualelor colecţii speciale ale Bibliotecii Naţionale a României. Instituţia deţine două fonduri de colecţii de patrimoniu, localizate în Bucureşti şi în Alba Iulia (Filiala Batthyaneum).

Această mutare în sediul nou, considerată unică în istoria bibliotecii, va aduna la un loc depozitele şi arhivele din tot Bucureştiul. „Toate activităţiile bibliotecii din locaţiile aflate în Bucureşti se vor aduna într-un singur spaţiu, noul sediu al Bibliotecii Naţionale, rămânând ca activitate externă cele două filiale: cea din Alba Iulia, mult faimosul Batthyaneum, şi filiala Omnia, filiala tipică de carte franceză la Craiova. În rest, tot ce înseamnă funcţii şi atribuţii specifice ale Bibliotecii Naţionale se vor regăsi într-un singur spaţiu: colecţii contemporane, sălile de lectură, activitate expoziţională culturală, rezerva naţională de publicaţii, zonele de primire şi distribuire a Depozitului Legal către beneficiarii din ţară, activitatea cu Centrul Naţional ISBN şi ISSN, Centrul Naţional de Patologie şi Restaurare a cărţii, activitate editorială şi tipografia, zona colecţiilor speciale, zona de bibliotecă digitală, alte activităţii interne", ne-a declarat doamna Elena Tîrziman.

Dilemă: o clădire încărcată de istorie sau una nouă?

Întrucât Biblioteca Naţională este o instituţie unică pentru fiecare ţară în parte, a existat o dezbatere, mai degrabă de principiu, decât una pragmatică, legat de ce fel de clădire se cuvine s-o adăpostească (până la sediul nou care urmează să fie inaugurat, la noi în ţară nu a fost niciodată ridicată o clădire specială, care să găzduiască biblioteca)... „Această unicitate este dată de funcţia patrimonială pe care o îndeplineşte Biblioteca Naţională. Ea devine etalonul cultural şi ştiinţific al producţiei tipărite din ţara respectivă. Având un rol simbolic de memorie a acelei naţiuni, s-a încercat, şi la nivel vizibil, ca imobilul care găzduieşte Biblioteca Naţională să aibă o importanţă patrimonială. De exemplu, Biblioteca Naţională a Austriei este în palatul imperial şi e un obiectiv turistic pe care nu poţi să-l ratezi în Viena. Biblioteca Naţională a Ungariei, de asemenea, este în palatul regal. Cea a Spaniei ocupă tot palatul regal, însă în acest caz trebuie să subliniem că Spania e o monarhie. Practic, regele a cedat palatul principal pentru a fi Biblioteca Naţională... Pe de altă parte, există şi state care au preferat clădiri noi cu destinaţie specifică de bibliotecă naţională: British Library, Biblioteca Naţională a Franţei, ca să nu mai vorbim de clădirea simbolică Library of Congres, din SUA", a subliniat doamna director a Bibliotecii Naţionale a României.

La capitolul avantaje şi dezavantaje, se pun în balanţă, pe de o parte, încărcătura simbolică şi, pe de cealaltă, avantajele tehnologiei. „Să ai Biblioteca Naţională într-un palat imperial sau regal implică deja e o încărcătură simbolică care se răsfrânge asupra instituţiei. Al doilea avantaj este din punct de vedere arhitectural, pentru că vorbim de un palat. Una este să locuieşti într-un palat, alta într-o altă clădire, indiferent cât de importantă ar fi aceea. Pe de altă parte, dacă o bibliotecă, ca şi un spital, nu e proiectată din start pentru acea destinaţie, oricâte adaptări ai face, rămân anumite disfuncţionalităţi, pentru că sunt activităţi care se desfăşoară pe un flux. De exemplu, laboratoarele de patologie şi restaurare, tipografia, activităţi ce necesită anumite funcţionalităţi legate de prezenţa unor instalaţii specifice, legătoriile, dimensionarea sălilor de lectură etc. Este foarte dificil să le adaptezi... Acesta ar fi principalul dezavantaj. În cealaltă situaţie, când se proiectează din start o clădire cu destinaţia de bibliotecă, depinde doar de limitele proiectului. Dacă a fost un proiect bun, care a luat în considerare şi totalitatea funcţionalităţilor pe ce trebuie să le aibă o asemenea instituţie, precum şi o viziune arhitecturală astfel încât să aibă o amprentă specifică şi să devină o clădire simbol, chiar dacă e o arhitectură ultramodernă, atunci clădirea e potrivită pentru a fi bibliotecă naţională. De exemplu, biblioteca Naţională a Franţei s-a impus prin arhitectura modernă specifică, la fel şi British Library".

Epopeea sediului care urmează să fie inaugurat

După reînfiinţare, în 1955, Biblioteca Centrală de Stat nu a primit un sediu anume, pentru desfăşurarea activităţilor sale. Totuşi, până azi, când biblioteca se mută într-un singur loc, instituţia a adunat 12 diverse imobile prin tot Bucureştiul, care i-au găzduit arhivele şi colecţiile. În 1956 s-a alocat - după cum povesteşte doamna Tîrziman - un spaţiu în Palatul Justiţiei; probabil, cel mai mare incovenient erau întâlnirile bizare între învăţăceii care mergeau la bibliotecă şi deţinuţii care îşi aşteptau sentinţa... Apoi, după aproape un an şi ceva, bibliotecii i s-a alocat fostul Palat al Bursei. „Atunci s-a constat că presiunea documentelor şi multiplicarea activităţilor necesitau un cadru specific şi că este nevoie de o clădire nouă, cu destinaţie de Bibliotecă Naţională. Aşadar, primele idei, asimilate la nivelul autorităţilor de atunci, sunt de la începutul anilor '60. Între '60 şi anii '70 se trasează pe primele planşe cerinţele de proiectare pentru un sediu nou, iar în 1971-1972 este definitivată şi aprobată tema de proiectare pentru Biblioteca Naţională. Se revine asupra proiectului şi asupra temei de proiectare după cutremurul din 1977, pentru a fi siguri că structurile de rezistenţă sunt cele care corespund. În anul 1986 începe construcţia într-un ritm alert până în 1989. Când era aproape gata - construcţia fiind în decembrie 1989 la roşu (construcţia la roşu înseamnă că avea şi geamuri) - investiţia a fost oprită. Mai sunt finalizate anumite zone de depozite prin bugetul Bibliotecii Naţionale şi al ministerului, dar investiţiile sunt nesemnificative pentru dimensiunea clădirii. De-abia în 2007 se reiau investiţia şi proiectarea..."

Am întrebat-o pe doamna director, mai în glumă, mai în serios, despre „ghinionul" pe care l-a avut biblioteca, al cărei sediu nu a mai apucat să fie terminat din cauza evenimentelor din decembrie '89. Dumneaei ne-a răspuns: „Din punct de vedere al destinului istoric al Bibliotecii Naţionale şi al sediului său, am fost oarecum în contratimp cu ceea ce a însemnat evoluţia sau percepţia istorică. De exemplu, pentru Biblioteca Naţională, perioada comunistă a fost o perioadă fastă. Nu doar pentru că a fost luată decizia de a reînfiinţa această instituţie, ci, după cum vedem în rapoartele de atunci, pentru dimensiunea extraordinară a investiţiilor. Se acordau atât de mulţi bani pentru cumpărarea de publicaţii din străinătate şi din dorinţa de a acoperi golul cât timp nu a existat o bibliotecă naţională; iar la un moment dat erau mai mulţi bani decât se putea asimila de pe piaţa publicaţiilor. O parte erau cumpărate, iar o altă parte intrau prin efectul legii depozitului legal. Se cumpărau atunci din străinătate numeroase publicaţii. Era şi perioada în care anticarii vindeau întâi către biblioteci; şi s-au constituit colecţii speciale de o inestimabilă valoare. Aşadar, din acest punct de vedere, a fost o perioadă bună pentru biblioteci, pentru că, indiferent ce se întâmpla sub aspect politic, ideologic, se dădeau bani pentru cultură şi se regăseau în colecţii. De asemenea, activităţi specifice pentru o bibliotecă naţională - cum sunt rezerva naţională de publicaţii, funcţia metodologică prin care se colabora cu bibliotecile din ţară sau de inspecţie în biblioteci, inspecţie în centrele tipografice şi editoriale - funcţionau foarte bine atunci şi aveam şi suportul bugetar pentru a funcţiona. S-a început o construcţie de bibliotecă deloc minoră, poate chiar un pic faraonică. A fost o perioadă în care Biblioteca Naţională şi-a creat şi consolidat o identitate instituţională greu de realizat dacă nu era şi suportul financiar, administrativ, politic şi decizional al vremurilor respective. Într-adevăr, din punctul acesta de vedere, ne-am fi dorit poate să fi început mai devreme proiectul noii clădiri. Altfel spus, nu ne doream să continue perioada comunistă, ci să fi început mai devreme construcţia clădirii astfel încât să fi fost terminată... Un abandon de 20 de ani a făcut practic să reluăm ce înseamnă construcţia bibliotecii. Unele lucruri n-au mai putut fi adaptate, pentru că a fost o concepţie, cel puţin din punct de vedere al structurii, al amprentei, al amplasamentului, tributară acelor ani. Putem spune că am pornit cu nişte rădăcini şi am finalizat exact ca un pom altoit. Una peste alta, este cel mai important proiect cultural pe care l-a avut România după 1989 până acum."

Protecţia patrimoniului şi zgârceniile Ministerului

Colecţiile speciale, precum şi celelalte bunuri de patrimoniu pe care Biblioteca se luptă se le păstreze vor avea de acum încolo un singur sediu; un mare pas înainte în protejarea lor: „Când vorbim de protecţia colecţiilor speciale avem în vedere protecţia fizică a acestora, cât şi prezervarea în utilizare. Din punctul strict de vedere al colecţiilor pe care le deţinem în Bucureşti, în primul rând acestea vor fi protejate prin noua construcţia în sine. Prin proiectul arhitectural, au localizare specială, etajele 5-6 din noua clădire. Mai mult decât atât, interiorul acestor etaje este împărţit pe cabinete şi avem - pentru cele care sunt într-adevăr de valoare extraordinară de fond sau chiar de tezaur - zone de seifuri din construcţie, din zidire. De asemenea, clădirea e prevăzută cu microclimat specific. Noi, ca instituţie, pentru a avea un bun control asupra bunurilor de patrimoniu pe care le deţinem, avem gestiuni individualizate pentru fiecare cabinet în parte. Mai mult chiar: tot spaţiul de la etajele 5 şi 6 este creat ca o zonă de laborator, Centrul Naţional de Patologie şi Restaurare, astfel încât să nu deplasăm documentele în alte zone ale clădirii pentru fişele de conservatoare sau intervenţii acolo unde este cazul, aşa cum se întâmplă acum... Pe de altă parte, atunci când vorbesc de protejarea documentelor din colecţiile speciale, referindu-mă la conservarea lor în utilizare, înseamnă că încercăm să limităm accesul la publicaţia fizică, oferind cititorilor noştri spre consultare documentul de substituţie, copia digitală. Prin urmare, Centrul de digitizare al Bibliotecii Naţionale, care acum este în fază incipientă, mai mult ca un centru pilot, se va dezvolta tot în acea zonă. Prioritare în digitizare, din raţiuni de prezervare, sunt aceste documente foarte solicitate de utilizatori. La toate aceste măsuri de protejare şi prezervare se adaugă măsurile de securitate, atât a clădirii ca întreg, cât şi a spaţiilor în care sunt asemenea tipuri de colecţie. În acest moment, sistemul de securitate este încă o investiţie în derulare, care sperăm că se va finaliza în curând", a detaliat doamna director Elena Tîrziman.

Există însă şi probleme. Dacă, din punctul de vedere al bibliotecii, vedem un interes sporit în protejarea patrimoniului bibliofil, din alte surse aflăm că Ministerul Culturii, prin Unitatea de Management a Proiectului, care a coordonat lucrările de refacere, reamenajare şi refuncţionare a Bibliotecii Naţionale, s-a zgârcit în a instala până în prezent un sistem de securitate centralizat. De aceea investiţia este deocamdată „în derulare" (cum a precizat doamna director), iar colecţiile speciale vor ajunge mai târziu în sediul nou. Întrebând-o de soarta acestora, doamna Tîrziman ne-a explicat că „... pe acestea nu putem să le ducem într-un loc intermediar. Colecţiile speciale trebuie să ajungă direct la destinaţia finală şi, pe măsură ce amenajăm amplasamentul pentru colecţiile speciale pe cabinete, pe depozite, săli de prelucrare, le mutăm".

Punctul vulnerabil al proiectului: resursa umană

Una dintre chestiunile care a stârnit discuţii pe parcursul timpului şi a intrigat în egală măsură a fost cea a programului foarte scurt al bibliotecii. Se va merge pe acelaşi program, şi în cazul noului sediu? Doamna Director a explicat: „Absenţa resurselor umane este principalul punct vulnerabil al bibliotecii în acest moment. Conform Legii bibliotecilor şi pe indicatorul de ţară, Biblioteca Naţională a României ar trebui să aibă 995 de persoane. Noi suntem acum la un sfert din necesar. În opinia mea ar trebui să fim două treimi din numărul respectiv ca să putem funcţiona normal şi să oferim ceea ce trebuie să oferim publicului. Iată un exemplu: instituţia noastră susţine activitatea patrimonială şi cea cu editurile, însă avem o singură persoană care atribuie ISBN. O singură persoană atribuie CIP-urile acestea pentru o ţară întreagă, pentru aproape 6.000 de edituri. De asemenea, sunt doar două persoane care lucrează pentru ce considerăm noi a fi proiectul pilot de bibliotecă digitală. Este foarte puţin, dacă ne gândim că acesta este viitorul: modalitatea de oferi accesul la distanţă pentru colecţiile pe care le deţii. Acesta este, deci, punctul vulnerabil al Bibliotecii Naţionale: nu e vorba de competenţa sau incompetenţa celor care lucrează acum, ci, pur şi simplu, suntem prea puţini pentru a face faţă tuturor activităţilor pe care trebuie să le facem".

Noul sediu este extrem de generos. Există spaţii special realizate pentru ca grupurile să poată interacţiona, sunt săli cu destinaţii specifice, va exista internet Wi-Fi în toată instituţia, săli de conferinţe şi spaţii expoziţionale, astfel încât conceptul de bibliotecă nu se reduce doar la câteva săli de lectură prăfuite. Bucuroasă pe de o parte, îngrijorată pe de alta, doamna Tîrziman a concluzionat: „Vom încerca să menţinem biblioteca deschisă măcar 12 ore pe zi, inclusiv sâmbăta, în limita resurselor umane. Funcţionarea normală şi atractivă a unei biblioteci este dată de resursele pe care le deţine. Azi la bibliotecă mergi şi pentru ambient. În epoca în care trăim foarte importante sunt resursele tehnologice şi, dacă o bibliotecă nu are internet, n-ai ce căuta acolo. Documentaţia electronică o completează pe cea tradiţională şi, de asemenea, dacă nu-ţi oferă spaţii multifuncţionale sau facilităţi multiple, publicul renunţă să mai vină".

Tur video: 



Autor: Ciprian Plăiaşu
sursa